Publicat de: Ovidiu Creanga | 2 Martie 2011

Slugă la nea Gheorghe

ISTORISIRI ADEVĂRATE

Slugă la nea Gheorghe 1

Nenea Gheorghe Olărescu era fratele mamei, om pricopsit şi cu avere babană în comuna Făurei, județul Brăila, comună mare cu gară în care oprea nu numai rapidul dar și Express Orientul ce mergea la Istambul. Nenea Gheorghe deci era unchiul meu după mamă, era însurat cu tanti Dumitra care mai fusese maritată cu un „plotoner” ce se prăpădise pe front la Oituz. Nea Gheorghe, zic și eu cum îi zicea toata lumea, era o huidumă de om cu un bârdăhan de pe care îi luneca mereu brăcinarul, din care motiv își sălta mereu cu coatele nădragii ce-i curgeau în vine. Și iarna și aproape toată vara umbla cu o bundă de oaie căci el spunea că are mereu un junghiu ca un cuțit în șale. Și vara și iarna umbla cu aceleași ghete negre stâlcite, căci nu știu cum făcea el că avea totdeauna călcâile fugite rău în spate. Cred că avea peste un metru optzeci și vara umbla mereu cu o pălărie ce fusese odată fumurie și care avea o panglică zoioasă de sudoare bătucită cu praf. Pălărie purta numai ziua, pentru că noaptea se culca cu o căciulă țuguiată pe care o înfunda până la urechi.
Tanti Dumitra, sau țața Dumitra cum îi spunea toată lumea, trebăluia toată ziua la prăvălii, având o cârciumă la casa lor din sat și câștigase la licitație şi restaurantele gării, adică cel de clasa întâia și a doua care erau la un loc și cel de clasa treia pe care-l dădu-se mamii, „că era multă muncă pe bani mai deloc”. Mai cumpărase nea Gheorghe și o cășărie unde făcea „telemea de Brăila” și roți mari de cașcaval, și se mai pricopsise și cu o „fabrică de sifoane” căci lumea subțire vroia să bea șpriț, și nea Gheorghe potlogar, făcea șpriț când vinul era mai bâhlit sau avea vreun iz.
Eu eram un țângău de vreo 12/13 ani şi eram „la școala di liciu” în clasa a treia pe care o făceam „în particolar” la Bogdan Hajdău în Buzău, căci până la Chișinău, de unde eram noi de felul nostru, era prea departe. Biata mama era „topor de oase”, făcea toată trebăluiala în marea gospodărie a lui „frac-su” care era mereu nemulțumit de ea, mai ales după șopoteala „prietenească” a țaței Dumitra, care mereu îi găsea nod în papură: „Ie-tă-te soru-ta asta, o să ne aducă în sapă de lemn, cine pacatele mele o mai aduse și pe asta pe capul nostru, nu avem noi destule necazuri și aşa, și-l mai are și pe tontu’ ăla de fecioru-su care nu-i bun la nimic și cu școala lui di liciu: – geaba vii geaba te duci, geaba strici acei papuci”. Asta am auzit cu urechile mele când eram ascuns odată sub pat și ei veniseră să „verse” banii într-un sertar din garderob. Țața Dumitra era mai mult lată decit lungă, lată în șale și când mergea parcă înota printr-un troian mare de omăt, umbla mereu îmbrobodită cu o basma neagră cu franjuri. Îl pricopsise pe nea Gheorghe cu patru copii: Natalița, care era cam leat cu mine, Gicuțu, cu vreo trei-patru ani mai mic, Silvioara cu vreo doi ani mai mică decât Gicuțu și Aurel care avea vreo 4 ani și era râzgâiat că până și tac-su îi sufla în fund. Cu verișorii mei mă aveam foarte bine și mă jucam cu ei, dar ăia batrâni nu mă aveau deloc la pipotă. Odată, nu știu ce i-a venit lui hapsânu de nea Gheorghe de a catadixit să stea de vorbă cu mine:
-Bă tu când te-i face mare, ce vrei să te faci că văd că-ți tocești turul pantalonilor la școala di liciu…
-Eu vreau să mă fac inginer, nea Gheorghe.
-Dar ce ai băut gaz bă, cum să te faci tu inginer, n-are mă-ta bani să te facă inginer, și ca sa fii inginer trebuie să fii dăștept și tu….. Dumnezeu cu mila.
Eu mai ajutam în cârciuma din sat, mai ales sâmbăta, când era zi de târg și veneau țărani de nu aveau loc să stea la mese și beau la tejghea da-n-picerelea. Nea Gheorghe avea în „pimniță” câteva butii mari cu vin, vreo două cu țuică de prună și o găleată de tablă zincată plină totdeauna cu apă și lângă ea, o cană de tablă smălțuită cam de o litră pusă pe un taburel de lemn. Regula era că primul kil de vin se dădea de la butoi, „nebotezat”. La al doilea se punea întâi o cană de apă apoi se umplea sticla până la semn cu vin din butoi. La al treilea se puneau două căni de apă, fiindcă țăranii erau „cuc și altă pasere” și nu-și mai dădeau seama că beau pișoarcă. Nea Gheorghe zicea că le face un bine că să nu se turlăcească prea din cale afară. În fața casei lui nea Gheorghe era un puț cu cumpănă cu o ciutură de lemn și un jgheab lung de lemn, dintr-un trunchi de copac, plin totdeauna cu apă de unde-și adăpau țăranii boii sau caii. Altă dată, când era nea Gheorghe în toane bune mi-a spus fălos:
-Bă, puțul ăla de peste drum m-a făcut pe mine om, așa se fac bani bă, nătăflețule.
-Așa e nea Gheorghe, alde matale faci bani că ești dăştept și din piatră seacă.
-Bă să-ți iasă gărgăunii din cap că te faci inginer, visezi cai verzi pe pereți, uite Ion Cîrnu secretaru’ de la primăria care e la doi pași de noi, mi-a spus ieri când a venit să-și bea cinzeaca lui de trăscău, că au nevoie de un băietan să-l ajute că s-au îmulțit localnicii din Făurei, să le ducă citațiile și alte hârtii de la primărie. Ar fi ceva foarte bun pentru tine, că tot iți place ție să umbli teleleu.
Ion Cîrnu, în loc de nas avea numai două găuri prin care răsufla și el, cred că avusese sfrenție, cum i se zicea la sifilis.
-Nea Gheorghe, eu nu mă fac conțopist la primărie, eu o să mă fac inginer, am să am o fabrică cu muncitori mulți și am să fac bani cu găleata.
-Vorbești în dodii și umbli cu capul în nori, păcat că eşti băiatu’ soru-mi.
Nea Gheorghe era băiatul ăl mai mare a lui Vasile Olărescu din Gura Nișcov, comună mare și bogată la poalele dealurilor de lânga Buzău. Vasile Olărescu se zice că ar fi fost un negustoraș de peste munți din partea ungurimei și umbla prin satele din Vechiul Regat cu te miri ce, să facă și el un ban. Cică l-ar fi chemat Schneider și ar fi fost neamț, și în Gura Nișcov a întâlnit-o pe Sultana Olaru, fată de măritat cu avere frumoasă. Neamțu’ era chipeș și îi mergea mintea brici, a pus ochii pe fată şi fata s-a îndrăgostit lulea de venetic. Ce mai atâta vorbă, nu a fost chip până nu a măritat-o cu „neamțu”. Neamțu’ șmecher, a luat numele fetei ca să nu se mai știe că a fost neamț, din Olaru a făcut Olărescu și fiindcă avea avere, vota la „Colegiul Întâi”.Atunci se vota după avere, nu tot mârlanu’ era la cot cu boierul de viță. Sultana i-a făcut lui Vasile 8 copii, Aneta, cea mai mare, căreia „îi fila o lampă” umbla și vara și iarna înfășurată în niște perne și se spăla numai cu gaz și niciodată cu apă. Apoi venea Gheorghe, care fiind mai „slabuț la glagorie” a făcut numai școala primară. După el venea Culică care era deștept și a făcut o școala de notari. Apoi venea Costică, și ăsta era deștept și a făcut și el școala de notari. După el venea mama, Pompilia Eleonora, care a făcut 3 clase și pe a patra nu a mai terminat-o. Ideea era că fetelor nu le trebuie carte, că ele se mărită, apoi „multă minte strică”. După ea venea Mircea, care le-a făcut neamu’ de râs că s-a apucat de băut. După Mircea venea Fana, care s-a măritat cu Răican din Făurei și care a murit la o naștere. După care a venit Lili, care fiind cea mai mică, era cea mai răsfățată. Ea s-a măritat cu Costel Aldea, pâinea lui Dumnezeu, învățator în comuna lui, Valea Teancului. Costel a murit tânăr de inima. Vasile Olărescu avea avere mare în Gura Nișcov și nu știu cum de cumpărase o sfoară de moșioară de 50 de pogoane în comuna Făurei din județul Brăila. El a împărțit averea lui în 8 și a dat la toți copii lui parte frățească, atât în Gura Nișcov, cât și în Făurei, unde mamii i-a revenit o livadă și o bucată de pământ arabil de 7 pogoane, plus în Gura Nișcov, o vie de viță altoită și o livadă mică de pruni de țuică.
Gheorghe fiindcă nu a fost bun la carte s-a dus la Făurei și administra loturile de pământ ale fraților și surorilor și așa s-a pricopsit. Dar să spun povestea cu boierul Iorgu Calonfirescu, vecinul lui nea Gheorghe cu moșia.
Iorgu Calomfirescu era boier de neam, avea o moșie din Făurei până în Surdila, alta la Rușețu și mai avea și în „fundul Basarabiei” o moșie mare rămasă de la răposta nevastă-sa, care era din Basrabia și murise de rac. Lumea zice ca murise de inimă rea căci conu Iorgu era un fustagiu fără pereche și cheltuia toți banii la cărți și cu muierile la Paris. Acum, cu o săptămână înainte, conu Iorgu anunțase că vine la moșia lui din Făurei/Surdila direct de la Paris împreună cu secretara lui care era franțuzoică get beget. Aranjamentul era ca să-l aștepte în gară vechilul împreuna cu „vezetiul” ca să-i ia cu șareta pe boieri. Din oarecare motive, vechilul nu se prezentase pe peronul gării înainte de sosirea trenului Express Internațional așa cum fusese stabilit, pesemne că avusese vreun necaz din cauza hârtoapelor de pe drum. Boierii, adică conu Iorgu și secretara care era o fetișcană fâșneață ce putea să-i fie nepoată au coborât din clasa întâia și un hamal le-a adus bagajele în restaurantul gării, căci gara avea o sală de așteptare murdară și plină de mârlani ce duhneau a usturoi și sudoare, ca era August și o zi caldă fiind și pe la amiază. Nea Gheorghe a înlemnit și a strigat cât îl ținea bojogii: să trăiți coane Iorgule! Țața Dumitra era să leșine de emoție, și eu am rămas cu gura căscată, cu ochii la secretară care era frumoasă și foarte tânără și-și făcea mereu vânt cu un evantai din pene de struț. Conu Iorgu era un ramolit puțin grebănos, care avea un tic, facea mereu cu ochiul stâng, eu am crezut că face pe șmecherul și-mi face mie cu ochiul și m-a bufnit râsul. El s-a înfuriat și i-a spus ceva în franțuzește păpușicii lui, însă și pe ea o bufnea râsul pe sub mustață.
-Ce are prostovanul ăsta de argat al dumitale, de se hlizește ca un prost?
zise conu Iorgu cu ciudă scoțând o batistă cât un prosop de dat popii la parastas cu care și-a șters ceafa și apoi fălcile.
-Coane Iorgule, aveți dreptate e cam sărac cu duhul,dar e băiatu’ soru-mi și–l ținem pe lângă noi, da face numai boacăne.
Conu Iorgu iarași a spus ceva bimbiricei lui, bolovănind și mai rău ochiul sănătos la mine. Ea se pare că nu era de aceeași părere, ci din contra cred că-mi era aliat căci și pe ea o umfla râsul când făcea el cu ochiul.
-Cârciumarule, călătorim de ieri dimineață, și în trenul ăsta grozav nu am găsit o apa ca lumea ci numai ape minerale bâhlite și calde, mi-i o sete de aș bea o vadră întreagă, poți să-mi dai niște apă, dar de puț nu sifon sau apă minerală?
-Cum nu, conașule, și-i face un semn discret țaței Dumitra, care mă smucește de mână și mă ia deoparte să –mi spună ce să fac:
-Ovidule, du-te în bucătărie că jos lângă cișmea (chiuvetă) e o sticlă de aia verde de un kil cu apă de aia bună (apa din Făurei era cam în toate fântânile sălcie, rar găseai o apă bună de băut), ia un pahar de o litră vezi să fie curat, pune-l pe o farfurioară de „porțolan” umple-l cu apă și vino de-l dă boierului, poate așa i-o trece ciuda pe tine.
Eu abia așteptam să mă reabilitez și să mă zgâiesc mai de aproape la mâdrețea aia de fată. Mă duc în bucătărie, și găsesc sticla aia verde de un kil care era aproape plină, caut un pahar, scuip în el și-l șterg bine cu poala cămășii pe care mi-am scos-o din nădragi, de nu se vedea nici o pată pe el; găsesc și o farfurioară de „porțolan” umplu paharul cu vârf, că deh, conu Iorgu murea de sete și mă prezint la boier cu sufletul împăcat. De setos ce era, boieru trage un gât zdravăn, apoi Doamne ce văzui: bietul conu Iorgu, a împroșcat în tot restaorantul cu un nor des de gaz, căci gaz era în pahar, gaz cu care țața Dumitra umplea lămpile, că pe atunci, în gară, nu era electricitate. Nea Gheorghe s-a repezit să mă prindă să-mi rupă oasele, bimbirica lui conu Iorgu râdea pe înfundate, toți au crezut că am făcut-o intenționat, dar eu habar nu am avut că acolo era gaz. Am rupt-o de fugă și am stat ascuns prin porumbiște vreo săptămână, i-am spus mamii care-mi aducea mâncare pe furiș că mă arunc înaintea trenului dacă nu mă iartă. Dacă conu Iorgu avea răgușală sau gâlci, i-au trecut cu siguranță. Până la urmă, m-au iertat dar biata mama a mâncat și mai multă papară din cauza mea.
Avea nenea Gheorghe dreptate când spunea că sunt cam sărac cu duhul.
Ei cam de astea am facut eu la viața mea, căci eu eram împăratul gafelor și când credeam că am făcut cine știe ce ispravă, vedeam că iarăși am făcut o boacănă.

Ovidiu Creangă
Din sacu’ lui moş Bodrângă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: