Publicat de: Ovidiu Creanga | 24 Februarie 2011

Povestea măgărușului albastru

Povestea Magaruşului Albastru

Erau odata doi mãgari bãtrâni, de bãtrâni ce erau le cãzuserã dinţii şi albiseră. Ei se luaserã de mult, nici nu mai ţineau minte de când şi toatã viaţa au fost la acelaş stãpân, care era pâinea lui Dumnezeu de bun ce era. De aceia de mult nu-i mai punea la treabã şi-i ţinea ca pe doi pensionari ce munciserã deajuns în viaţa lor şi aveau şi ei dreptul la o bãtrâneţe liniştitã şi respectatã. Pe el il chema Pandele şi fusese un mãgar voinic de culoare fumurie, cu o cruce mare pe spate. Pe nevasta lui o chema Marghioala, dar el şi acum bãtrâna tot Marghioliţa îi spunea şi ei se iubeau şi se respectau duios aşa cum numai mãgarii cu patru picioare ştiu sã o facã spre deosebire de cei cu doua picioare. Marghioliţa, sã-i spunem şi noi tot asa, fusese in tinereţe o mãgãriţã zburdalnicã, zveltã ca o căprioarã cu urechi mari de culoare aurie, culoare nemaiintâlnitã în neamul mãgãresc, şi avea şi ea pictatã artistic pe spate o cruce mare de culoare mai deschisã.
Bunul lor stãpîn, pe care-l chema Vanghele Pricopsitu, avea o nevasta hapsânã şi cicãlitoare pe care o chema Polixenia şi se zice ca Vanghele o luase de navastã cicã ar fi avut avere mare si acareturi, pe când el era bãiat sãrman şi avea o singurã cămaşe, o pereche de nãdragi şi doua perechi de ismene peticite, dar era nemaipomenit de dibaci şi harnic. El era argat la gospodãria lui Matache Caranfil tatãl lui Polixenia, singurul copil a lui conu Matache. Matache l-a mirosit ce-i poate osu lui Vanghele şi i-a dat fata de nevastă ca pâna la urmã sã-i rãmâna lui Vanghele toatã averea lui Matache, cind acesta s-a dus la Domnul. De multe ori Polixenia îi scotea ochii lui Vanghele cã l-a luat când el era un pârlit şi neamul lui nu avea dupã ce bea apã, Vanghele tãcea şi o lãsa sã trãncãneascã cãci la drept vorbind cam aşa era. Dar sa ne întoarcem la mãgarii noștri.
Stãpânul Vanghele dupã cum am spus avea acareturi, grajduri şi magazii şi bãtrânilor noştri le dãduse o parte din grajdul pentru cai, pe care il separase cu un perete de scândura groasă de stejar de celelalte vieţuitoare. Aşa cã ei stãteau de se odihneau sau stãteau de taclale. Aveau tot ce le trebuie cãci Vanghele ţinea foarte mult la ei.
– Draga bãrbate, avem tot ce ne trebuie, sã nu mâniem pe Cel de Sus, dar toată viaţa mi-am dorit un copilaş dar nu am avut parte de aşa ceva. Ce bine ne-ar prinde acum la bãtrîneţe sã aiba cine sã ne mai alunge urâtul.
– Deh! Marghioliţo aşa a fost sã fie, sã ne mulţumim cu ce avem, cã şi aşa nu avem a ne plânge.
– Pandele sã ştii ca eu nu am contenit sã ma rog lui Dumnezeu, poate face şi cu noi o minune.
– Marghioliţo, cam greu la vârsta asta, dacă nu a venit urmaşul nostru cind eram tineri, cam greu sã poată veni acum.
Şi culmea culmilor, Marghioliţa se rugase mult în seara aceia, era într-o Duminicã şi adormise lângă Pandele care o încãlzea cu rãsuflarea la spate, şi minumea s-a întâmplat. Deodata i-a aparut în vis un mãgar impunãtor cu o barbã albã ca neaua, cu nişte ochi blajini ce vorbea cu o voce caldã şi profundã. Crucea lui de pe spate stralucia ca aurul.
– Ştiu ce te nelinişteşte Marghioalo. Fiindca eşti credincioasã şi te rogi mereu, duci o viaţã creştineascã, nu faci rãu nimãnui, m-am hotarît sã-ţi îndeplinesc rugămintea ta fierbinte, vei avea un băiat, spune-mi cum vrei sa fie.
– Doamne nu-mi vine sã cred, ce o să se bucure şi Pandele. Dacã se poate vreau ca bãiatul nostru sa fie cum nu este alt bãiat de magar, vreau sã fie frumos ca mine, deştept ca tac-su, albastru ca albastru cerului, cu nişte cizmuliţe albe argintii şi cu crucea de pe spate galbenã.
– Aşa va fi Marghioalo, aşteptã când va fi sorocul şi-l vei avea pe feciorul tãu aşa cum ţi l-ai dorit.
Şi moşul s-a topit parcã nici nu ar fi fost. Pandele sforãia ca un mãgar bãtrân ce era şi cine ştie ce-o fi visat şi el, cãci mişca mereu din copita dreaptã din faţã.
– Pandele, Pandele scoalã bãrbate cã numi ce a plecat Dumnezeu.
– Marghioliţo eşti mãgãriţã in toata firea, nu vezi cã vorbeşti in dodii, mã duc la cişmea sã aduc o gãleatã de apã sã arunc peste tine sã-ţi vinã mintea la cap. Tu crezi cã Dumnezeu unblã noaptea printre mãgari sã nu-i lasã sã doarmã, ia întoarce-te cu spatele sã te iau în braţe şi sã dormim ca lingurile ca atunci când eram tineri.
– Pandele l-am visat pe Dumnezeul nostru, l-am vãzut aşa cum ma vezi şi cum te vãd.
– Şi ce mã rog ai pus tu la cale cu Dumnezeu, şi Pandele a cãscat odata de i-au pârâit fãlcile de a speriat caii din partea ailaltã a grajdului.
– Pandele Cel de Sus mi-a spus cã o sã avem un bãiat frumos ca mine, deştept ca tine de culoarea cerului albastru cu cioboţele albe argintii.
Pandele când a vãzut cã nu o mai scoate la capãt cu nevastã-sa a început încet, încet sã creadã şi el cã poate Marghioala chiar l-o fi vazut în vis pe Cel de Sus pentrucã şi el era un mãgar cu frica lui Dumnezeu şi apoi şi el dorea sã aibã un urmaş. Au facut ei socotealã şi au vãzut cã bãiatul lor ar trebui sã vinã cam de Sfîntul Gheorghe. Acum erau nerabdãtori şi parcã nu mai treceau zilele aşa de repede ca înainte. Dupa vre-o doua luni de la visul ei, Marghioala a început sã aibã unele semne cã a purces grea. Câte odata îi era greaţã după ce mânca un braţ de fân, obosea mai repede cu toate cã nu muncea ca atunci când era tânărã. Pandele era in culmea fericirii şi nu mai contenea sã-şi mângîe nevasta. Şi cu o sãptãmînã înainte de Sfîntul Gheorghe a sosit şi mânzişorul care într-adevăr era albastru ca cerul, avea cioboţele albe argintii şi o cruce frumoasã galbenã auriu pe spate. Pãrinţii nu mai puteau de bucurie. Nu ştiau cum sã-i punã numele. Pâna la urma i-au pus numele Albãstrel. Şi stãpânul se minuna cãci nu mai vazuse în viaţa lui un mãgãruş albastru şi atât de frumos. Au facut o cumetrie mare, şi-au poftit nişte rude din vecini şi din alte sate şi toţi spuneau ca aşa mândreţe nu
mai vãzuserã în viaţa lor. Numai un mãgar bãtrân ce trecea drept înţeleptul mãgarilor a spus cu voce domoalã :
– Vã bucuraţi voi, dar veţi avea mari necazuri, cine s-a nãscut mãgar, sa fie mãgar la fel ca toţi mãgarii, altfel va avea neplãceri din partea confraţilor lui.
– Ei asta-i bunã, rãspunse Marghioala înţepatã, da ce sã aibã lumea cu baieţaşul nostru, o sã-l dăm la cea mai bunã şcoalã, nu o sã-l lãsãm sã se înhãiteze cu haimanalele lui dealde Minodora din deal. Şi când o fi mare o sã-i gãsim o mãgãriţã de teapa lui şi o sã-l însurãm şi o sã facem o nuntã mare de o sã se ducã vestea.
– Sã te-audã Cel de Sus Marghioalo, dar tare mã tem cã am sã am dreptate, şi moş Policarp işi aprinse tacticos luleaua.
Fericirea pãrinţilor nu avea margini, dar mai râzgâiat ca Albãstrel nu cred cã mai era alt bãieţaş de seama lui. Īi fãcea toate voile si capriciile, nu îl punea sã facã nici o treabã ci prinţişorul nostru trândãvea cât e ziulica de lungã. Şi veni şi vremea sã meargã la şcoalã care spre norocul lor era foarte aproape. Pandele era bun prieten cu învãţãtorul, un mãgar citit şi cu multã minte la cap. Pandele a pus o vorbã pentru feciorã-su şi Temistocle, aşa-l chema pe învãţãtor, i-a promis lui Pandele cã are sã-l aibã pe bãiat în grije mai mult decit pe alţii.
Dar bãieţii de seama lui se hîrjoneau numai între ei, nimeni nu vroia sã stea în bancã cu el, şi la recreaţii, mai ales în recreaţia mare când toţi se duceau în ograda mare a şcolii şi jucau mingea, ţurca, poarca sau sãreau capra de jur împrejurul şcolii, nici un mãgãruş nu vroia sã se joace cu el. Ba dimpotrivã, veneau pânã lîngã el îi dãdeau cu tifla, sau câte odata şi câte o copituţã pe sub coaste. La carte nu strãlucia cãci era râzgîiat şi puturos, şi pãrinţii îi fãceau toate voile şi nu-l trãgeau de urechi, aşa cum fãceau alţi pãrinţi cu odraslele lor. Albãstrel era din ce in ce mai amãrât, cu toate cã îl proteja Temistocle, el era ursuz şi plângãcios. Pãrinţii şi mai cu seamã mã-sa Marghioala îl întreba cu blîndeţe de mamã în glas:
– Ce ai odorul mamii, ce te roade cã eşti din ce în ce mai pricãjit, plângi fãrã motiv, te întorci cu pacheţelul cu mâncare de la şcoalã netins, şi bietul tac-tu suferã când te vede pe tine atât de necăjit.
– Mãmico, bãieţii de la şcoalã nu vor sã se joace cu mine, nimeni nu vrea sã stea cu mine în bancã, ei spun ca eu nu sunt mãgãruş şi sã ma duc acolo în ţara unde sunt mãgari albaştri. Mi-au fãcut şi o preclã:” Rilã Albãstrilã, frate cu Setilã, vãr cu Flãmînzilã, rudã cu Ochilã, cine-a mai vazut, de cind s-a nãscut, mãgãruş vopsit, nemaipomenit, vopsit fistichiu, paracã-r fi zurliu. Voi bãieţi hoinari, din pãrinţi mãgari, de el sã fugţi şi sã-l ocoliţi, noi suntem mãgari şi nu panglicari”. Uite aşa mãmico râd de mine toatã ziua şi eu nu mai vreau sã mã duc la şcoalã.
– Vai puiu mamii, cum se poate una ca asta, neam de neamul nostru nu au fost puşlamale sã batã drumurile şi sã joace birbunca cu alţi potlogari de seama lor. Sã nu audã tac-tu cã se face foc şi poate sã-ţi şi scape vre-o douã scatoalce lucru pe care nu l-a fãcut niciodatã.
Treaba era foarte urâtã, bietul Albãstrel suferea, mãmica lui plângea, Pandele înca nu aflase asta ar fi mai trebuit, cã bietul tatã ar fi fost nevoit sã ia nişte mãsuri care nu ar fi fost deloc pe placul bietului Albãstrel. Atunci Marghioala şi-a amintit de prorocirile lui Policarp, cel mai mintos dintre mãgari, pe care ea nu a vrut sã-l ia în serios ci din contra l-a luat ca o muiere proastã peste copitã. Ce era de facut ? Bãiatul nu putea rãmâne teleleu pe drumuri sã ajungã mai rãu decât haimanalele lui alde Miodora din deal. Şi cu sufletul zdrobit de durere cu mare greutate a adormit lânga Pandele care ca deobicei sforãia de se zguduiau pereţii. Pânã la urmã a adormit cu lãcrãmile nezbicite in gãvanele ochilor şi iaraş minune, a vent iarãş moşul cu barba ca neaua şi vorba molcomă, moşul care era acelaş, adicã Cel De Sus al neamului mãgãresc, Cel care a auzit suspinele Marghioalei şi i s-a fãcut iaraş milã de ea.
– Ce-i Marghioalo, iar ai necazuri, te-am auzit cum plângeai cu sughiţuri amare, ce s-a mai întâmplat, ce te nelinişteşte.
– Doamne, A Tot Puternice, cred cã atunci când Te-am rugat sã am un băiat cum nu mai este altul pe lume am grăit deşertãciuni, m-am cãit amarnic de rãtãcirea mea de mamã neroada, dar era prea târziu. Dacã poţi sã-mi ierţi rãtãcirea mea de mamã fãrã minte, fã-l rogu-Te pe bãiatul meu la fel ca pe toţi mãgãruşii din lume şi iarta-mi necuviinţa mea neroadã. Asta nu mi-a adus decât suferinţã si durere şi mie şi lui bietul Pandele barbatã-miu..
– Aşa se va face femee precum ai spus. Si Moşul. S-a topit aşa cum venise, nici nu a apucat Marghioala sã se repeadã şi sã-i pupe copita, plinã de cãinţã şi umilinţã.
A doua zi dimineaţã, Albãstrel era un mãgãruş fumuriu ca tac-su, cu nişte ochişori mari şi umezi, care nu-şi dãduse încã seama ce se întimplase cu el. Mã-sa şi tac-su l-au luat şi l-au pupat cu cãldurã şi au vazut că şi aşa cu toate ca era un mãgãruş ca toţi mãgãruşii, era cel mai grozav findca era băiatul lor.
Fiindcã nu mai era albastru i-au schimbat numele şi i-au spus Fumurel şi iarãși fericirea s-a aşternut peste familia lor.
La şcoalã colegii l-au primit cu strigãte de prietenie, o fetiţã sfioasã şi frumoasã foc s-a aşezat în bancã lîngã el, domnul învãţãtor Temistocle, l-a felicitat şi toata clasa a dat un mic banchet şi au mîncat fîn proaspãt pe care l-a adus domnul Vanghele Pricopsitu, din fostele fîneţe a lui Matache Caranfil. Atunci a apãrut şi mintosul Policarp şi cu luleau printre dinţi a spus:
– Daca ţi-a fost dat sã fii mãgãr mulţumeşte-te cu atât, cã de nu, vei avea de suferit,
Poveste asta a auzit-o Tatata de la moşul ãla cu barbã lunga de tot, cã de lungã ce era, se înfăşura de 10 ori cu ea.

Din seria “Poveşti cu Barbã” .

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: