Publicat de: Ovidiu Creanga | 27 Ianuarie 2011

CARTE MEMORALISTICĂ – OVIDIU CREANGĂ

UN SCRIITOR REALIST SI CARTEA LUI MEMORIALISTICA: OVIDIU CREANGA, TORONTO

Un scriitor realist şi cartea lui memorialistică

OVIDIU CREANGĂ, „CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI”, cu o prefaţă de Paul Goma, Editura Vicovia, 2009

Cu discernământ şi responsabilitate, autorul, născut în urmă cu 90 de ani, în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna, în apropiere de Chişinău, ne dezvăluie, în cartea de faţă importante amănunte din culisele securităţii. Unele informaţii, prea puţin ştiute de omul de rând, mai cu seamă după cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creangă este posesorul unor informaţii inedite, aflate şi trăite pe propria piele, în venerabila sa viaţă de aproape un secol. Nu e de mirare, aşadar, că s-a gândit să le pună pe hârtie şi să le ofere cititorilor, la 20 de ani după revoluţie, cu gustul amar că aproape nimic nu s-a schimbat în configuraţia politică a ţării, decât formal, vechile structuri fiind încă la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai îngrozitoare şi mai apăsătoare pentru omul simplu, decât în perioada anterioară.

Cartea are aşezate în faţă, câteva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Moş Bodrângă şi securiştii” în care aflăm părerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale României care îşi exercită şi în prezent atributele în ţară şi peste hotare.  În paginile jurnalului său, folosite de Ovidiu Creangă drept prefaţă, Paul Goma, cu o luciditate şi discernământ meritorii, scoate în evidenţă mărturii ale unor participanţi direct la actul răsturnării regimului comunist, precum şi modul bestial, barbar în care au fost torturaţi şi asasinaţi foştii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amănunte aflate din „Stenograma Procesului Ceauşeştilor” – publicată în „Ziua”, precum şi declaraţia numitei Cerasela Birjac, şefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicată şi ea în „Ziua”, declaraţie la fel de şocantă ca şi stenograma sus amintită.

Volumul „Cu şi  fără securişti” – se constituie astfel, într-un document important, o frescă veridică a societăţii politice româneşti de la finele secolului trecut, care a culminat cu mişcarea de revoltă din decembrie 1989, bazat pe mărturii, pe acte originale şi relatări ale unor persoane care s-au situat în miezul evenimentelor.

În Argumentul său, autorul explică titlul lucrării şi motivul care a stat la baza începerii unui asemenea demers memorialistic, folosind date şi nume reale care pot fi probate şi astăzi, deşi au trecut mai bine de două decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisă sub forma unei Autobiografii, cu nuanţe autoironice şi autopersiflante – lucrarea este şi o satiră usturătoare la adresa aparatului conducător, al celui represiv, la adresa celor ce s-au îmbogăţit aproape peste noapte, a tuturor celor ce săvârşesc nelegiuiri şi supun neamul românesc oprimării şi distrugerii sistematice. Deşi plecat de aproape trei decenii din ţară, autorul a păstrat legături cu oamenii şi cu locurile pe unde a vieţuit până la vîrsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiază la sfîrşit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice în care-şi relatează povestea vieţii şi în chip deosebit, amintirile din copilărie, cu mult umor şi oarecare undă de nostalgie, după anii trecuţi, cum e şi firesc.

Tot aici îşi dezvăluie şi pasiunea arzătoare a vieţii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat în viaţă, nu s-au potolit nici în Canada, unde a muncit şi a avut realizări remarcabile. Astăzi, venerabilul domn Ovidiu Creangă se bucură alături de copii şi nepoţi de o viaţă prosperă, tihnită, pe care o condimentează cu lecturi şi scrieri personale, publicând la marile reviste canadiene şi româneşti literatură  care e foarte apreciată atât de românii din ţară, cât şi de cei din diaspora.

Ovidiu Creangă nu se sfieşte să-şi numească „eroii” – (şi cei negativi sunt eroi, nu-i aşa?) – cu numele lor reale. Şi-a luat acest drept legitim şi curajul răspunderii, fiindcă oricând poate proba cu argumente forte şi cu documentaţie adevărul afirmaţiilor sale. El relatează despre persoane care erau puse  de regimul trecut să informeze exact despre acţiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost şi el „filat” şi turnat în mai multe rânduri. Având o funcţie importantă şi făcând nenumărate deplasări în străinătate, era, prin forţa împrejurărilor suspectat. Autorul descrie cu minuţie experienţele sale cu acei care erau numiţi în sens peiorativ „băieţii cu ochii albaştri”, printre ei fiind şi unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” în chip neaşteptat.

Însă, afirmă Ovidiu Creangă – „Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa că torţionarii care spun că nu au avut încotro şi au comis atrocităţi având ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu neruşinare,  căci, dacă ar fi refuzat să facă aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi tăiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacă nu ar avea o coadă de topor.

Securitatea românească era organizată după modelul sovietic însă cei ce au suferit prin închisori şi lagăre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducării” de la Piteşti spun că a depăşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocităţi.”

În relatările sale, Ovidiu Creangă uzitează un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele şi alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul şi mesajul lucrării. Nici frivolităţile de limbaj nu îi sunt specifice şi le foloseşte doar arareori, când textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe şi maxime româneşti şi universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat şi dă vioiciune şi susţinere acţiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creangă că este un autor hâtru din spiţa strămoşului Creangă (nu degeaba au acelaşi nume!) prin umorul sănătos pe care-l practică şi prin seninătatea – proprie românului – cu care depăşeşte anumite situaţii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adică de a  face să usture. Din text nu se degajă tristeţe, deprimare, anxietate, resentimente, normale în cazul unei persoane care a suferit atâtea nedreptăţi şi a trecut prin focul iadului şi furcile caudine ale torţionarilor securişti.

S-ar putea chiar spune că i-a iertat pe toţi şi nu le mai păstrează resentimente. Umorul l-a ajutat să treacă mai uşor prin mijlocul suferinţei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Începuturile” – este cadrul de desfăşurare al unor „Aspecte din Basarabia românească” – aşa cum îşi subintitulează capitolul Ovidiu Creangă.

Monografic şi autobiografic, autorul (re)creează cadrul naşterii sale şi atmosfera de început de veac XX în Basarabia în care a văzut lumina zilei.

Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epocă, hărţi, documente.

Amănunte despre starea social-economică şi demografică a Basarabiei şi în chip deosebit a Chişinăului, sunt prezentate cu multă generozitate şi mai ales, bine documentate. Autorul face şi portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte îngăduitor, ei fiind oameni primitori şi buni la suflet”.

Traversând istoria secolului, Ovidiu Creangă punctează principalele momente care au marcat existenţa, nu numai a lui, dar a tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de Prut ce au fost sacrificaţi şi azvârliţi ca nişte mingi, dintr-un loc în altul, după capriciile şi meandrele politicii. Destine sfâşiate, familii împărţite, deportate, când alipirea Basarabiei în 1920, când  retrocedarea Basarabiei, în 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii şi mii de români.

Autorul descrie în amănunt aspecte din viaţa basarabenilor, obiceiurile şi tradiţiile lor, credinţa lor, arta culinară în care basarabencile erau vestite. El face în primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a văzut lumina zilei şi unde a copilărit până la plecarea în Regat. Drama prin care a trecut familia autorului în 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a făcut să se refugieze, astfel că adolescenţa i-a fost mutilată sălbatic, după spusele sale, de hoardele roşii.

Primele amintiri din copilărie continuă şi în capitolul 2 al cărţii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mîna în cap!” cu peripeţii din mahalaua Vistiernicilor din Chişinău, târgul copilăriei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare şi se derulează ca pe o peliculă, cu o limpezime uimitoare de parcă s-ar fi întâmplat recent. Memorabilă este în amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decât Regele Mihai, pe atunci de vârsta autorului. O altă amintire încântătoare este cea legată de circul care a poposit în oraşul Bălţi, care l-a cucerit din prima clipă şi chiar a învăţat unele numere de prestidigitaţie, jonglerie şi fachirism. Autorul nu se fereşte de vocabularul în argou pentru a da un plus de naturaleţe  şi parfum, amintirilor.

Ovidiu Creangă îşi continuă amintirile cu tulburările iscate de ocupaţia bolşevică din iunie 1940 şi de ravagiile pe care le făceau aceştia în teritorii. Apoi, în 1944, al doilea refugiu, când soovieticii au pus stăpânire pe  Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc în aprilie 1944 în Gara de Nord, când au pierit mii de refugiaţi din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlănţuit-o apoi comuniştii împotriva basarabenilor care erau vânaţi şi expediaţi înapoi în Basarabia ori în Siberia a fost fără precedent. Drama familială, cu tatăl ucis de către bolşevici, avea să-l urmărească toată viaţa.

Realizările pe plan profesional, premiile luate pentru invenţiile aduse în domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie şi chiar ură şi nu puţine au fost dăţile când s-a încercat înlăturarea autorului de la conducerea instituţiei, funcţie de răspundere pe care a îndeplinit-o ani la rând în Ministerul Comerţului Exterior.

Autorul declară lucrurile pe şleau, cu lux de amănunte, fără prejudecăţi sau inhibiţii. El descrie şi realizările şi eşecurile avute în urma acordării încrederii unor oameni care l-au trădat.

Structura psihologică fericită însă, îl ajută să treacă uşor peste multe greutăţi şi obstacole şi să ajungă respectat şi chiar temut în domeniul pe care-l iubea atât de mult: chimia.

Stilul  autorului e  antrenant şi vioi, presărat cu umor şi ironie, astfel încât scrierea e accesibilă, se citeşte uşor şi e foarte plăcută, deşi uneori e încărcată de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasă a autorului redă cu exactitate fiecare întâmplare în amănunt. Cu mult umor sunt istorisite amănunte picante din vizita guvernamentală în Olanda, alături de miniştrii de la Chimie şi Comerţ. Autorul descrie modul de viaţă şi civilizaţia din ţările în care era trimis în delegaţii ca specialist.

Ovidiul Creangă este un original. El intră în dialog direct cu cititorul, îi cere părerea, îi face confesiuni, se înţeleg de minune. Se creează astfel o comuniune tacită între scriitor şi lector, o înţelegere având ca suport cuvântul scris şi feed-back-ul nu se lasă aşteptat. E un fluid care circulă de la unul la celălalt, la fel ca în sălile de teatru, între actori şi spectatori.

De fapt, cartea aceasta este ea însăşi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu artă, îl propune publicului şi-l face să ia parte la el în mod direct, interactiv.

Fraze care încep cu: „Înţelegeţi?Vă întrebCe părere aveţi?” ş.a. ilustrează acest mod de scriere interactiv, în care vocea auctorială este actorul principal, cea care dă tonul colocviilor.

Cartea este, fără doar şi poate, un pretext pentru o autobiografie amănunţită. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol în viaţa autorului şi, din poveste-n poveste, se alcătuieşte structural, corpusul scrierii memorialistice de faţă.

Un scriitor pragmatic, realist, fără efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trăsătura definitorie este cea sarcastico-umoristică. Spiritul aventurier îi este împlinit şi satisfăcut, când vizitează Sumatra, Singapore, Australia, Scoţia, Anglia şi astfel, visele din copilărie  de a călători spre ţări necunoscute şi exotice, prinde viaţă. În Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, aşa încât visul s-a împlinit. Ca orice bun jurnalist, o dată ajuns într-un loc, prima grijă era de a se informa despre civilizaţia respectivă, istoria, limba şi caracteristicile poporului, cultura, tradiţiile lui şi artele culinare. Nu e uşor să te adaptezi oricăror condiţii de viaţă, total străine de ale ţării tale. Ţări şi oraşe ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu orânduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferenţe de civilizaţie prin antiteză, făcând mereu comparaţii  cu condiţiile şi mentalităţile din  ţările lagărului socialist. Pregătirile pentru deplasările pe alte continente erau minuţioase şi presupuneau o cunoaştere temeinică a ţării în care trebuia să ajungi sau  cele prin care trebuia să treci, fiind nevoit să te adaptezi „din mers” condiţiilor climaterice, diferenţei de fus orar, alimentaţiei şi în general, tuturor diferenţelor specifice fiecărei ţări, îndeosebi cele africane şi asiatice. Autorul oferă cititorului inclusiv reţete autentice de ciorbă de peşte gătită de lipovenii pescari în Delta Dunării, în prezenţa unei delegaţii elveţiene.

Şi până la urmă, jurnal de călătorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu şi fără securişti” nu se înscrie în nici unul din aceste genuri ori are câte puţin din toate. Cert este că devine destul de atractiv invitând la lectură şi cunoaştere a unor realităţi din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vieţii publice a unui om care a avut o viaţă cât se poate de plină.

Pe tot parcursul cărţii, o dată cu amintirile, se insinuează şi personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul şi a raporta mai târziu cu de-amănuntul tot ce văzuseră. Aceştia sunt „băieţii cu ochii albaştri” de care vorbeşte autorul.

Extrem de multe informaţii din toate domeniile ne oferă Ovidiu Creangă, pe care le dezvoltă în stilul său documentaristic şi le pune la dispoziţia cititorului, astfel încât cartea se poate constitui şi într-un ghid pentru cei care vor să călătorească în ţări exotice. Informaţiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparaţie cu datele de acum 30-40 de ani, dându-ne posibilitatea să remarcăm şi evoluţia acestor ţări în permanentă comparaţie cu a noastră, aşa cum ni le expune autorul. Sunt relatate în detaliu anumite tratative şi relaţii  comerciale făcute cu diferiţi parteneri străini, din industria chimică. Dar autorul oferă şi amănunte picante de la  dineurile care se dădeau în cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma după încheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  şi chiar îngăduinţă întâmplările şi obiceiurile ruşilor la aceste dineuri oficiale, anumite slăbiciuni şi vicii intrând în firea acestui popor.

Dar în afară de amintirile care curg duium în pagini, însoţite de imagini fotografice, autorul relevă unele aspecte destul de dureroase pentru un român: faptul că în străinătate, românii îşi uită obârşia, neamul şi limba şi-şi învaţă copiii doar limba de adopţie iar cei mai mulţi „uită” că sunt români, străduindu-se să adopte obiceiurile, tradiţia şi limba ţării în care au emigrat. Autorul îşi încheie reflecţiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, să audă”.

Reflecţiile şi observaţiile autorului în acest sens, sunt amare şi destul de obiective:

„Stau şi mă gândesc la românii noştri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc şi ei şi chinuiesc şi copiii să vorbească numai englezeşte. Am întâlnit multe familii de evrei şi aici care-şi învaţă copiii româneşte pe când românii îşi uită neamul, limba obârşia. Mă uit la chinezuţii ăia mici cum învaţă hieroglifele lor chinezeşti în timp ce unii dintre ai noştri fug de limba părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor ca dracu de tămâie. Ei oricum vor învăţa engleza de la şcoală de la alţi copii dar limba lor maternă se chinuie părinţii lor să o uite. O limbă este un „asset”, este un bun pe care-l câştigi fără să te coste ceva şi fără nici un efort. Unii se ruşinează că sunt români şi-şi bârfesc cât pot ţara. Este adevărat că avem mulţi hoţi, începând cu cei din guvern, şi că multe rele sunt încă în ţara noastră. Dar, în timp ce strămoşii noştri ţineau piept hoardelor barbare, cei de mai lângă Atlantic erau puţin mai feriţi.”

În delegaţii, totdeauna erau însoţiţi de către un agent de securitate care-i urmărea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpără, cu cine intră în contact. Acesta nu-şi dezvăluia identitatea şi părea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rău în relaţiile dintre cei care plecau împreună în delegaţii e că se fereau unul de altul şi nu aveau încredere în nimeni. De aceea, vorbind despre România, ei ascundeau realitatea, o înfrumuseţau, declarând că totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori în povestiri, adresânsu-se direct cititorului, luându-l ca martor şi interlocutor.

Floră, faună, aspecte economice şi demografice, istorice, sunt descrise cu minuţie de autor despre ţările pe care le vizitează. Un adevărat cercetător, spirit neobosit care caută pretutindeni conexiuni, similitudini şi chiar diferenţe între culturi şi civilizaţii.

Faptul că autorul devoalează unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior şi exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrări memorial-documentaristice.

Despre măsurile de securitate care se luau faţă de delegaţi  autorul relatează:

„Ruşii ca oameni erau cumsecade şi te puteai înţelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau mulţumiţi, era absurdă şi total ineficientă, din care cauză o ţară cu cea mai mare suprafaţă şi cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sărace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atâtea ţări printre care şi România. Trebuia să fim cazaţi numai la anumite hoteluri pentru a  putea să fim controlaţi în orice moment. Când aveam şedinţe la Soiuzchimexport, ne prezentama la protocol, de unde eram preluaţi de un tovarăş „lucrător în Comerţul Exterior” şi eram conduşi pe un anumit drum la sala de şedinţe. Se proceda aşa, ca nu cumva noi să vorbim ceva cu salariaţii lor sau mai ştiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevăzute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o formă pătrată şi la fiecare colţ era câte un pupitru unde stătea în permanenţă o „regulerovcă” ce nota orice mişcare din sectorul ei. În fiecare moment aveai senzaţia că eşti într-o puşcărie.. Nu am fost în puşcărie dar aşa trebuie să fie, să te simţi controlat în fiecare clipă. De fapt aceeaşi situaţie era şi la noi în ţară, căci şi noi aplicam sistemul lor, şi, cred că în unele privinţe i-am şi depăşit.”

De fapt, aceasta este şi motivaţia cărţii, urmărirea permanentă a cetăţenilor de către aparatul represiv.

Nu sunt ocolite de autor nici dificultăţile întâmpinate în lunga carieră de director,  la Chimimport, privind calitatea mărfurilor româneşti şi reclamaţiile cărora trebuia să le facă faţă din partea firmelor străine. Toate acestea sunt relatate cu minuţie în paginile cărţii, informaţiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 când el şi-a început viaţa în Canada.

Autorul pune la dispoziţie şi hărţile ţărilor cu care a avut relaţii comerciale, în calitatea sa. Iată ce relatează în capitolul destinat „Thailandei”:

Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comerţul Eeterior, era să găsim noi pieţe pentru plasarea produselor noastre de export şi, eventual, să găsim pieţe mai convenabile ca preţ, calitate şi valută în care se face plata produsului precum şi modalitatea de plată. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia să ai valuta respectivă care era blocată în bancă până la plata mărfii. Însă cel mai bine era să găseşti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regulă, se făcea la 30 de zile de la livrarea mărfii.

Eram la Singapore cu o echipă destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. După cum am relatat şi în alte capitole, echipa mea avea reprezentanţi de la Românoexport, ca să plaseze textile, şi de la Autotractorul ca să plaseze tractoare fabricate la Tractorul Roşu din Braşov. Eu trebuia să coordonez toate operaţiunile şi, cu toate că eram director de import, aveam sarcini mari de export în compensaţie cu mărfurile româneşti greu vandabile, în special tractoare. Ştiind că ne vom duce în Thailanda, am început să învăţăm noţiuni elementare despre această ţară eminamente budistă.”

Ovidiu Creangă oferă date despre religia budistă şi obiceiurile călugărilor care obişnuiesc să facă penitenţă, mâncând foarte puţin, doar din ce li se oferă de pomană şi dormind uneori cu capul pe o piatră, ceea ce-i prilejuieşte autorului reflecţii comparative.

Umărind peripeţiile autorului prin  ţările africane, ai impresia că urmăreşti un film de aventuri, el având o putere fascinatorie de descriere şi de prindere a amănuntului esenţial, aventuri, peripeţii şi chiar mici „învârteli” care-l ajutau să se descurce în acele ţări.

Unii dintre securişti sunt personalizaţi şi chiar aflăm istoria vieţii lor:

Era îngerul nostru păzitor, tov. Colonel (toţi erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de ţăran sărac din Munţii Vrancei. Nici nu ştiu numele lui conspirativ, cum îl chema pe cel ce a venit după el şi-l chema „Bogdan”. Andrei era un băiat cu bun simţ, nu făcea pe nebunum şi mi-a spus o mulţime de istorii de ale lor. Nu era „pe linie”, că a sfârşit-o urât cu Securitatea.”

Când ştii cu cine ai de-a face, poţi să-ţi iei măsuri de precauţie şi să te fereşti ca să nu dai de bucluc. Dar problema principală în România comunistă era că nu ştiai de cine trebuie să te fereşti, căci peste tot mişunau „băieţii cu ochii albaştri”, chiar în cele mai neaşteptate locuri, aşa cum menţionează şi autorul:

Nici nu-ţi trecea prin cap cine scria note infomative. Câteodată unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni şi oameni de încredere.”

Lucrând într-un domeniu deosebit, de mare însemnătate pentru economia naţională a ţării, Ovidiu Creangă a intrat în contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucraţi” şi „vizaţi” în chip deosebit pentru că aveau de-a face cu străinii, ceea ce pentru omul de rând, nu prea se punea problema.

Fotografiile document care însoţesc textele sunt foarte edificatoare. Aflăm frânturi din istoria Scoţiei,  cu povestea Mariei Stuart, şi chiar ni se oferă reţeta fabricării whisky-ului, istoria Angliei şi a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceauşescu în Anglia, când a fost plimbat de regina Elisabeta cu trăsura regală şi cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceauşescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.

Ovidiu Creangă se întoarce însă cu povestirile lui picante, spumante, antrenante şi în Piaţa Matache Măcelaru ori în Piaţa Ferentari, unde puteai găsi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult şarm ne povesteşte peripeţiile avute în urma unui accident auto când a lovit un ţigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca să dreagă lucrurile la spital până ce acesta s-a vindecat.

O cotitură hotărâtoare în viaţa autorului a fost aceea când s-a hotărât să emigreze în Canada, în anul 1982. Odiseea acestei „evadări” din spaţiul concentraţionar comunist ne-o relatează în Capitolul III. „Canada. M-am hotărât, trebuie s-o iau din loc!”

Nici în Canada autorul nu a scăpat de securişti şi a avut mult de furcă din pricina unor note informative primite din partea unor români, astfel că a fost verificat ani în şir şi a primit cetăţenia abia după zece ani.

Dezvăluirile pe care le face Ovidiu Creangă în legătură cu securitatea românească sunt de-a dreptul şocante.

În capitolul numit „Căutătorii de aur în Manitoba” aflăm istoria foarte interesantă a comunităţii memoniţilor, un fel de baptişti desprinşi din Biserica Romano-Catolică, oameni de o înaltă ţinută morală creştină, „poate un pic cam habotnici” – cum îi descrie autorul. De asemenea, aflăm istoria frăţiei hutteriste, după numele conducătorului cogregaţiei Jacob Hutter, tot ramură desprinsă din catolicism, oameni care au pus toate bunurile în comun şi trăiesc ca în comuna primitivă, precizează Ovidiu Creangă.

Primii doi ani petrecuţi în Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru că nu poseda încă „experienţa canadiană”. Dar aici găseşte un om de ispravă care garantează pentru el şi astfel îşi pune o afacere pe picioare. Autorul ne dă şi reţete „Cum poţi ajunge capitalist în Canada” .

Al IV-lea Capitol al cărţii este dedicat Portretelor şi se întinde pe aproape o sută de pagini. Autorul face portretul fizic şi moral al unor persoane pe care le-a întâlnit şi cu care a colaborat în viaţă, în total 14 portrete.  Printre aceste portrete se află şi cel al lui Vasile Sasu, „Băiatul cu ochii albaştri”.

Nu o dată, autorul afirmă: „Tare mă tem că de această plagă numită Securitate încă nu am scăpat” – ceea ce spune totul în legătură cu simţămintele sale.

Portretele acestea sunt pretexte pentru întâmplări hazlii şi nu prea, petrecute sau aflate de la alţii, în legătură cu aceste personaje.

Printre ele se află şi portretul Elenei Ceauşescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezintă în culori prea atrăgătoare. După chibzuială multă, el hotărăşte să aştearnă pe hârtie unele întâmplări legate de ea şi de conducătorul ţării timp de 25 de ani: „M-am temut să nu fiu acuzat că acum dau şi eu „lovitura măgarului” unei fiinţe ce nu mai este în viaţă şi care nu se poate apăra. Totuşi, deoarece eu mă număr printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotărât să aştern pe hârtie câte ceva care să o zugrăvească aşa cum era această fiinţă ce a făcut atâta rău ţării noastre, în general, şi mie personal, în particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creangă se referă la un aspect mai puţin cunoscut de marele public şi anume de perioada în care ea a intrat în Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM  „ca simplă laborantă, pentru ca, după o perioadă, să termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebră, doctor inginer, „Doctor Honoris Causa” etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice în România (împreună cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) şi terminând cu, culmea impertinenţei, atribuindu-şi titlul de „Savant de renume Mondial”.

Dezvăluirile la acest nivel continuă şi în  paginile următoare sub titlul: „Cum îşi lua „savanta” titlurile ştiinţifice”.

Ovidiu Creangă, cu un pragmatism specific firilor prea puţin înclinate spre  lirism relatează în amănunt, faptele cum au fost şi nu se preocupă să le înfrumuseţeze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMĂ ŞI M-AM RĂCORIT.”

A crede, însă că volumul „Cu  şi fără securişti” este alcătuit în spirit revanşard faţă de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, şi l-a determinat să emigreze, este eronat. Autorul respectă adevărul şi, după părerea noastră, nu inventează nimic şi nici nu merge cu tribulaţiile mai mult decât trebuie. Cartea se înscrie în categoria (dacă o fi această categorie!) memorialistică documentară şi cititorul află fel şi fel de informaţii care îi pot fi utile cândva. Fie şi despre istoria şi geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gândul nu va putea călători.

Ovidiu Creangă face parte din spiţa scriitorilor humorişti care nu fantazează, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muşcătoare dar îndreptătoare de moravuri, precum moraliştii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurată, cu amintiri şi întâmplări fascinante, româneşti şi de „peste apă” – peripeţiile proprii dar şi ale altora, care stârnesc râsul sănătos, îngăduitor, nostalgic, duios, dar şi dezaprobator faţă de unele situaţii neplăcute, luând poziţie, aşa cum îi stă bine unei scrieri contemporane adevărate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: