Publicat de: Ovidiu Creanga | 3 Ianuarie 2011

Ultima mea iubită

Să nu credeţi cumva că glumesc sau la 82 de ani sunt vre-un boşorog libidinos, care se face de băcănie cu purtarea lui ce nu cadrează cu părul alb pe care-l poartă de câţiva ani buni.

La şase ani am fost îndrăgostit lulea de a fetiţă ceva mai mare ca mine, cea care-mi zdrobise inima o chema Niura şi avea vre-o 16 ani. Ea venea adesea pe la mama să dea la maşină diverse lucruri de îmbrăcăminte, mama avea o maşină de cusut Singer cu picior, pe care o avea de la mama ei, adică bunica mea, Sultana Olărescu.

Parcă aud şi acum ţăcănitul rotund pe care-l făcea maşina când lucra mama şi eu mă luptam să nu mă fure somnul şi să mai uit cum mişca mămica sacadat piciorul drept pe grătarul de sub maşină. Adormeam cu sunetul acela minunat, căci ştiam că sunetul acela însemna o cămăşuţă nouă, o pereche de izmenuţe lungi de iarnă, căci în Basarabia erau nişte geruri de crăpau pietrele. Vara îmi făcea izmenuţe scurte, că purtam pantalonaşi scurţi făcuţi tot de mama. Ea învăţase de la basarabence să toarcă, să crească viermi de mătase şi avea şi un război cu care făcea pânza de in, borangic de la viermii noştri de mătase sau preşuri de pus prin casă. Mama nu arunca nimic. Hainele, rufele vechi le făcea fâşii şi la război cu urzeală din aţe mai groase de in sau cânepă, şi cu băteala din cârpe făcea nişte preşuri de toată frumuseţea. Ce mai atâta vorbă că mămica mea nu era nimeni pe lume.

De când eram copil mi-au plăcut animalele. Trăind la ţară, aveam câteva oi care le ţineam la o stână, aveam o vacă, Joiana, care fătase şi pe odrasla ei o chema Vinerica. Deci Joiana venise pe lume într-o joi şi Vinerica într-o vineri. Aveam iepuri, aşa zişi de muscă, într-o groapă în care sfredeliseră o groază de găuri, adevărate tuneluri, de unde odată te pomeneai cu încă o duzină de iepuraşi. Se ştie că iepurii se înmulţesc ca iepurii. Nici nu ştiu câţi porumbei aveam, podul era plin de cuiburile lor. Din timp în timp, un argat de-al nostru se ducea şi aducea puii cei mai mari, ce erau cât porumbeii de mari şi mama făcea ciulama din ei. Porci aveam câte unu gras şi voinic care era sacrificat de Ignat. Eu fugeam să nu-l aud guiţând, dar după ce-l pârleau cu paie şi îl spălau bine, veneam şi aşteptam să-mi dea băşica să o umflu şi să o umplu cu grăunţe să sune frumos. Îi aduceam mamei toţi pisoii sau căţeii aruncaţi sau rătăciţi pe drum. Pisicile nu erau pasiunea mea, nu mă omoram după ele, căci sunt egoiste şi materialiste şi te trădează la prima ocazie, dar nu există un animal mai credincios decât câinele. Aveam vre-o şase câini, în general băieţi. Aveam o singură căţea Fifiţa, care la şase luni mai făta vre-o cinci-şase, de care nu puteam scăpa, că toată lumea avea câini. Atunci se făcea o crimă oribilă, îi îneca. Eu fugeam urlând de acasă, dar nu puteam să-i salvez. Tot aşa se proceda şi cu pisoii. Pe atunci nu se practica să te duci la veterinar ca să-i castreze. În primul rând, cine se ducea pe vremea aceea cu un câine sau cu pisica la veterinar? Nu am avut cai şi capre, dar tare mi-ar fi plăcut să avem ieduţi, dar nu am avut. În schimb am avut mieluşei pe care ciobanul îi aducea de Paşti, câteva zile mă jucam cu ei, apoi să vezi tragedie, că trebuia să le taie gâtul. Eu iarăşi fugeam bocind de acasă.

De la Bardar, unde aveam o gospodărie destul de mare, tata a fost „pus în disponibilitate”, adică dat afară. Pe timpul acela nu exista indemnizaţie de şomaj sau vre-o asistenţă socială. Ai mei au lichidat gospodăria şi ne-am mutat la Chişinău, la Visterniceni, unde tata găsise un post de hamal în gară. Când am plecat din Bardar, am luat-o numai pe Fifiţa cu noi. Gazda unde ne-am aciuat nu ne-a dat voie să avem câine şi a trebuit să o dea pe Fifiţa la un ţăran, care a băgat-o într-un sac şi a dus-o la el acasă în sat, la vre-o 40 de km de la Chişinău. Desigur, am urlat în gura mare, dar în zadar, ne-a părăsit şi Fifiţa. După vre-o trei luni ne pomenim cu Fifiţa că intra pe poartă. Era slabă, jigărită, şchiopăta. Gazdei i sa făcut milă şi ne-a lăsat să o ţinem. Cum de a venit înapoi, că doar o dusese în sac legat la gură…

O altă întâmplare cu un câine a avut loc la Bucureşti. Când mama era directoare la o cantină pentru nevoiaşi în Giuleşti, am găsit un câine, care părea o corcitură de lup. Cred că se rătăcise de stăpân. L-am „înfiat” şi i-am pus numele Jup. Era un câine inteligent, care s-a ataşat grozav de mine. Mă însurasem şi locuiam la o mansardă pe Filantropiei, îl aveam pe Jup şi o pisică.  Nu o duceam prea strălucit cu banii, totuşi nu ştiu cum am cumpărat printr-o ocazie o şuncă afumată pe care o ţineam într-un fel de bucătărioară. Acasă era Jup şi pisica. Ne întoarcem odată din oraş şi găsim şunca noastră jos, mozolită şi terfelită, şi se mâncase serios din ea. Am crezut că Jup a făcut nelegiuirea asta şi i-am tras o palmă peste bot. A făcut o grimasă, nu-i plăcea să-l atingi peste mustăţi. Mi-a aruncat o privire pe care nu am s-o uit niciodată. S-a sculat, a ieşit pe uşă şi nu l-am mai văzut până în ziua de astăzi. Am fost nedrept şi l-am pedepsit când nu era vinovat, căci pisica făcuse pozna. Dar Jup a fost atât de umilit şi amărât că de la mine nu se aştepta la aşa ceva. Am plâns apoi de câte ori mi-am adus aminte şi acum mă podidesc lacrimile: Jup, iartă-mă, am fost nedrept şi te-am pedepsit când nu erai vinovat, unde ai plecat, ce s-a întâmplat cu tine?

Am fost la hingheri, nu am dat de el. L-am căutat ore în şir pe toate străzile vecine, nu am dat de el. Asta a fost una dintre nedreptăţile făcute de mine, dar am făcut mai multe.

O altă nedreptate pe care am făcut-o. Eram însurat pentru prima oară şi locuiam în casa socrilor din strada Gheorghe Misail Nr. 6 în dosul cimitirului Sfânta Vineri. În memoria lui Jup Întâi acum aveam un lup autentic care se numea, deci, tot Jup. Între mine şi Jup era o prietenie de nezdruncinat. Mă iubea aşa cum numai un câine poate să te iubească. Monica, prima mea fetiţă, avea vre-o doi ani si jumătate. Nu putea adormi decât dacă ţinea mânuţa în părul meu. Scotea mânuţa printre zăbrelele pătucului ei şi adormea fericită aşa.

Totuşi am divorţat şi scena pe care nu am s-o uit a fost când am ieşit pe poarta de la Gheorghe Misail Nr. 6, Jup era întins în poartă cât era de lung.  Şi lung era, când stătea în două picioare era cât mine. Câinele se uita nedumerit şi trist la mine, iar la geam se uitau nedumerite şi triste, Monica, fetiţa mea de doi ani şi jumătate, care nu putea adormi decât dacă ţinea mânuţa în părul meu şi fosta mea nevastă, Angelica. Spre deosebire de Jup, ele plângeau mocnit şi lacrimi rotunde li se prelingeau pe obraz. Am dat colţul şi am început să plâng şi eu (şi acum mă duc să caut o batistă…).

Mâine e ziua  Monicăi, e născută pe 1 Iunie. Mâine ea va avea 54 de ani. Monica, LA MULŢI ANI!!! De fapt, ţi-am trimis şi un e-mail mai adineaori.

Abia acum intru în subiectul propriu-zis: cine este ultima mea iubită? Ultima, adică cea mai de pe urmă, că s-ar putea să mă ajute Dumnezeu să mai am, dar tot din dintre cele cu…patru picioare. Pe iubita mea o cheamă Shakka, ( se pronunţã Şaca) nume sintetic inventat de nepoţica mea Simina (de fapt căţeluşa este proprietatea ei, ea a cumpărat-o când era cât un pisoi şi a dat 200 de dolari pe ea). Este un Pit Bull, neagră cu o cravată, de fapt un papillon alb şi cu nişte pete mici, albe pe lăbuţe. E născută pe 6 Iunie 2000, deci peste câteva zile împlineşte 3 ani. Nu am castrat-o, că nu a fost de acord Simina şi noi ceilalţi nu am vrut să o mutilăm.

Cred că Shakka are proprietăţi para senzoriale, am impresia că vede aura, câmpul energetic al omului. Se gudură la oamenii buni şi le sare prietenoasă ca să-i pupe şi nici nu se uită la oamenii răi. Ea este barometrul meu când am un musafir nou, din comportamentul lui Shakka ştiu cu cine am de-a face.

Eu sunt cardiac. Mai înainte de a slăbi cu 10 kg, când făceam eforturi aveam un fel de criză, respiraţie scurtă, transpiraţie abundentă şi trebuia să mă aşez să aştept 5-10 minute să-mi treacă criza. Odată eram cu Shakka în grădină şi am simţit că-mi vine criza şi m-am grăbit să mă duc în apartamentul meu care este la etaj. M-am aşezat istovit pe un fotoliu şi respiram adânc ca să-mi revin. Shakka a început să plângă şi mi-a sărit în braţe şi a început să mă lingă, aşa săruta ea.

Într-o seară, pe când  Shakka avea ceva mai puţin de un an, stăteam în pat şi mă pregăteam să mă culc. Mi-e ruşine să recunosc, dar dorm cu Shakka în pat şi ea prefera să doarmă strâns lipită de mine cu capul pe mâna mea. La un moment dat a început să latre violent la un punct deasupa unei comode. Lătra de se dădea de ceasul morţii. Eu nu vedeam nimic, dar ea vedea ceva. Pe interfon l-am chemat pe Daniel nepotul meu, care atunci avea 15 ani si jumătate. I-am spus:

„Daniel, vino te rog în dormitorul meu că am impresia că Shakka latră violent la un „ghost” (spirit, vedenie, duh). Daniel a sosit imediat, Shakka lătra în continuare la fel de violent. I-am spus lui Daniel să aducă aparatul lui Polaroid, poate reuşim să prindem pe film imaginea vedenii, care nu era vizibilă cu ochiul liber, Shakka însă o vedea. Daniel s-a dus şi a venit speriat cu aparatul, însă atunci Shakka a încetat subit să latre, semn că spiritul a plecat. Daniel mi-a spus speriat că atunci când a ajuns la camera lui, când să pună mâna pe clanţă să deschidă uşa, clanţa s-a apăsat singură.

Nu de mult se prăpădise Laura, soţia mea, şi noi am bănuit că a fost ea.

Shakka înţelege o mulţime de cuvinte, în română de la mine şi în engleză de la ceilalţi membri ai familiei. Am impresia că Shakka îţi citeşte şi gândurile, adică simte ce vrei în mod telepatic. Când îi spun: „Shakka, hai să-l luăm pe Daniel de la Metrou”, ea sare în sus de bucurie şi este înaintea mea la maşină. Când nu pot să o iau cu mine, îi spun: „Shakka, tu rămâi acasă, scumpo”. Ea se resemnează şi rămâne bosumflată.

Shakka doarme cred că 20 de ore din 24. Şi mai are un mare noroc, cum pune capul jos închide ochii în câteva minute spre deosebire de mine care, câteodată, mă chinui ore întregi.

Acum Shakka stă cuminte lângă mine şi mă trage cu lăbuţa, semn că îi este somn şi vrea să ne ducem la culcare, nu pot să rezist şi încetez să mai scriu ca să nu o supăr pe Shakka. Somn uşor ! Hai Shakka să ne culcăm.

Ovidiu Creangă                                                                     Toronto, 31 mai 2003

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: