Publicat de: Ovidiu Creanga | 31 Decembrie 2010

Cu ori risc, am să spun adevărul

Cu orice risc, am sã spun adevãrul

De ce am pus acest titlu, fiindcã am sã vorbesc despre celebrii „bãieţi cu ochi albaştri”, pentru cã am sã pomenesc despre unele personagii şi am sã folosesc numele lor adevarate. De ce fac acest lucru: fãrã sã- mi fie fricã de urmaşii bãieţilor cu ochi albaştri, (ca sã recunoaştem ochii lor nu mai sunt atît de albaştri ci ceva mai spãlãciţi) o sã vedeţi în cele ce urmeaza. N-o sã vinã ei sã mã cafteascã aici in Canada. Şi apoi o sã zicã, „mai dã-l în mã-sa de boşorog, de ãsta scãpãm uşor,  ca mîine poimaîne  o ia din loc”. Dar eu, nesimţitul de mine, nici gînd nu am sã o iau din loc.

Pîna a lucra in Comerţul Exterior nu ştiam mare lucru despre „bãeţii cu ochi albaştri” Ştiam cã fiecare stradã şi fiecare bloc are cel putin un „ciripitor”. La blocuri ciripea de obicei cel ce ţinea „cartea de imobil”. Cîte odata era informator cine nici nu-ţi trecea prin gînd: domul profesor Panaitescu sau domul doctor Rãducanu, sau Pãrintele Protopop Preacucernicul Victorin de la Sfîntul Munte. Ştiu cã şi unii dintre cei ce vor citi aceste rînduri au scris şi ei de cîte ori pe sãptãmînã au vazut-o pe vecina lor Bãlaşa cã vine încãrcatã ca o albinã de la Matache Mãcelaru. Deşi ea nu este „încadratî în cîmpul muncii” şi Pandele pîrlitu’ de bãrbatã-su vine acasã aproape în fiecare searã pe trei cãrãri. Se pune fireasca întrebare de unde are atîtea parale sã bea ca un spart. De cînd a scãpat de la „Canal”, numai o juma’ de an a fost ospãtar la un restaurant unde era coleg cu celebrii fraţi Pãunescu (milionarii), ospãtari, adicã chelneri, şi ei. Este adevarat cã de la Canal a scãpat destul de repede şi gurile rele spun cã cicã a ar fi fost „racolat” (ci-o mai fi şi aia ?) şi acum are şi el alte „sarcini”.  Şi printre noi cei pitiţi aici printre frunzele de arţar, mai sunt dintre cei „cu sarcini” de pe timpul „Genialului”, care acum sunt patrioţi înflãcãraţi, membri importanţi cu atribuții prin consiliile parohiale, sau „bãgãtori de strîmbe” atunci cînd un om cumsecade de buna credinţã vrea sã facã o treabã bunã pentru obştea noastra dezbinatã, buimacitã şi încã speriatã. Tocmai ei sunt cei ce spun şoptit la ureche: „sã ştii cã în mod sigur ãsta care tot scrie la gazetã a fost colonel la <băieţi> cã altfel nu putea fi el director, pun rãmãşag pe o lada de bere”. Asta ca sã confirme zicala din bãtrîni: „curva ia prãjina”.

Dar mã luai cu vorba şi am deviat de la subiect. De ce ce nu mã sfiesc sã numesc eroii din povestirea mea cu numele lor autentice. Fiindcã unii stau deja cuminţi şi fac nani cu pãpãdie pe burtã, alţii sunt zaharisiţi şi nu le mai e aminte lor sã „dezgroape securea de rãzboi”, şi alţii nu pot arunca toroipanul lor plin de treaba mare ca sã mã cotonogeascã tocmai aici „peste gîrlã”.

Eram director la sucursala firmei engleze ICI (Imperial Chemical Industries Ltd.). Aveam biroul deasupra restaurantului „Bucureşti” cu numele de domnişoarã „Capşa”. Era prin anii  70, eu faceam multe deplasãri pe la întrepriderile româneşti, atît fãbrici cît şi în alte unitãţi, pentru a promova plasarea produselor lui ICI. Printre alte fãbrici textile ce cumpãrua coloranţi de la noi era şi „Dunãreana” din Giurgiu, fabricã mare axatã mai mult pe export, deci foarte importantã pentru noi. În general, noi reprezentanţii firmelor strãine cultivam în primul rînd sa avem bune relaţii cu cei de la „Serviciul de Protocol”. La Dunãreana era sef de protocol un tip ce fãcuse cîţiva ani de puşcãrie pentru motive politice unu’ Cãlinoiu fost profesor de istorie. Era un tip destupat la minte, volubil şi bãncos, adicã un tip mişto. M-am „lipit” tare de el şi el de mine. Eu ziceam în sinea mea cã am fãcut o achizitie bunã şi am sã  „rup gura” concurenţii, adicã lui Bayer, Hoechst, Ciba, Geigy şi alţii mai mici, ce roiau şi ei pe la uşa lui Calinoiu.  Desigur cã şi eu foloseam arahaica metodã de „mişcat din urechi” şi nu mã duceam nici odatã cu mâna goala, cãci asta era arma cu care ne luptam între noi cei ce  ne speteam sã cucerim favorurile celor de la Protocol.

Eram în al noulea cer, Cãlinoiu mã „iubea” cãci mã cobzãrea mai tare chiar decît îl cobzãream eu, ne spuneam pe nume. Am ajuns pîna acolo încît sã ne vizitãm cu famila, Odatã îmi amintesc cã am fost la ei cu Laura, soţia mea şi intr-un cadru pitoresc am prînzit împãrãteşte într-un restaurant pe malul Dunãrii. Desigur ca totdeauna ICI plãtea consumaţia şi ca sã fac impresie oferiam chelnerilor bacşişuri suculente. Am bãut vinuri de caltate româneşti, şi eu am scos din Samsonite şi nişte „otrãvuri capitaliste” şi pentru început am pus pe masã un Ballantine. Dupa ce am gustat din el, Ballantine desigur nu s-a mai întors la locul de unde plecase. Deoarece eram „prea bine dispus” şi nu se recomanda ca în asemenea situaţie sã te urci la volan, am acceptat bucuroşi sã mergem la cãminul primitor al familiei Cãlinoiu unde subsemnatul am plonjat într-un pat de unde nu m-am trezit decît a doua zi. Am avut în timpul acestei agreabile vizite „în particular” ca sã nu ne audã cocoanele, discuţii discrete pe tema ce era la ordinea zilei; comportamentul deocheat al numeroasei familii Ceauşescu. Eu m-am dat mare cã o cunosc personal pe tovaraşa CODOI (CO2), şi am constatat cu uimire ca el ştia cu mult mai mult amanunte şi giubuşlucuri despre aceastã celebrã familie decît mine. Cu lux de amanunte îmi relata multe lucruri pe care nici eu nu le ştiam, şi eu prudent, nu m-am avîntat sã spun şi eu cîte ştiu, în schimb cînd îmi spunea el cîte una mai gogonata eu cu candoare rãspundeam: „mie-mi spui”?. Deci muşcam şi eu niţel din caca dar nu molfãiam cu gura plinã cum fãcea el cu nesaţ. Şi dragostea noastrã se consolida pe zi ce trece. La un moment dat ne-a propus sã fim naşi la nişte rude de ale lor care urmau sã-şi punã pirostriile în cap foarte curînd. Dar idila noastra s-a întrerupt abrupt, cãci am primit un telefon neaşteptat de la „bãiatul” ce se ocupa cu firmele engleze şi care rupea toate notele informative la adresa mea de la diverşi „pretini”.

–        Ce faci mã ai cãpiat ce rahat ai mai mîncat pe la Giurgiu cã am primit o notã cã ar trebui sã fii împuşcat dacã aflã „Genialu” de ea.

–        Despre ce este vorba ?

–        Hai nu mai umbla cu cioace, ceva fecale  tot ai mîncat tu, dobitocul ãla de la Protocol spune cã te-ai lãudat cã ai regulat-o pe „Savanta de Renume Mondial” cã „Bilbiitul” este un cretin şi fraţii lui, toţi cocoţaţi în postui mari  sunt chiar mai idioţi ca el. Şi a mai spus multe pe douã  pagini scrise mãrunt de manã.

Mi-a pierit rãsuflarea, mãgarul mi-a atribuit mie tot ce spusese el plus bomba cã m-aş fi bucurat de favorurile intime ale „Şefei”. În primul rînd, chiar daca ea ar fi fost de acord cel ce ar fi îndrãsnit sã facã aşa ceva era lichdat pe loc de gorilele ce-i înconjurau pe amîndoi. Apoi era urîtã şi respingãtoare cã ar fi trebuit sã fi ieşit din puşcãrie dupã o lungã detenţie adicã sã fii foarte „stãtut” ca sã poţi îndeplini aceastã sarcinã.

„Bãiatul” m-a crezut cãci ştia cã nu sunt idiot, dar am scãpat ca prin urechile acului. M-am descotorosit de dragostea lui Calinoiu încet, cu prudenţã şi tact ca sã nu se prindã cã ştiu de mãgãria lui. Şi era ditamai profesorul de istorie, cu un aer de conte scãpãtat, ai fi jurat cã este un adevãrat gentleman.

A trebuit sã mã duc val vîrtej la Singapore sã cumpãr cinci mii de tone de cauciuc natural RSS1, cãci intra în gol de producţie Danubiana. Şef al agentiei economice din Singapore înfiinţatã de curînd dupã pilele ticluite de subsemnatul, era Gavrilã şi nevasta-sa care era secretarã, dactilografã, femeie de srviciu adicã erau numai ei doi, agenţia abia se înfiripase. Trai pe vãtrai, nu tu şedinţe de partid, nu tu şef, nu tu MCE (Ministerul Comerţului Exterior), în schimb o piaţã de multe milioane de dolari pe an şi ce era mai atrãgãtor milioane rezultate din import, adicã aplicînd proverbul englez: „the buyer is the king”, Gavrilã era „king” şi chinejii se tîrau umili la picioarele lui implorînd un contract de cauciuc natural sau de iutã din care pe atunci se fãceau saci. Gavrilã pe care eu îl propulsasem în acest post se apucase de bãut sistematic: bea dimineaţa, be la prînz, bea seara ţi mai bea şi între timp atît ziua cît şi noaptea. Soţia lui care ducea dorul copiilor de acasa (nu-i lãsase sã vinã cu copiii ca sã nu uite sã se mai întoarcã înapoi) şi care era o femeie harnicã şi cu capul pe umeri suferea din cauza patimei lui bãrbatã-su. Am avut reclamaţii  de la parteneri de afaceri în special de la Mr. Ng Soo Lam cel care ne acaparase de la început cã vine la tratative mort beat. Doamna Gavrilã a pîndit odata un moment cînd nu era el în preajmã şi ce mi-a spus mi s-a fãcut pãrul mãciucã. Şi m-a rugat în genunchi sã fie rechemat acasã cã aşa se distruge şi pe el şi toatã familia. Cînd se îmbata, era violent şi o şi mai bãtea, aşa ca biata femee era disperatã, dar m-a rugat sã nu o spun cã o sã o omoare in bãtaie. Desigur cã nu am spus-o şi nici nu aveam de gînd sã-i fac raport sã fie rechemat de la post, însã în mod blînd şi pãrintesc i-am spus cã m-au informat unii parteneri cã are obiceiul sã se prezinte la tratative în stare de avansatã ebrietate. Îndata şi-a închipuit cã ştiu asta de la Ng Soo Lam „omul lui Creangã”, cu care eram în tratative sã cumpãr cele 5000 tone de cauciuc la valoare totalã de cca. douã milioane şi jumãtate de dolari US, deci un contract foarte mare. Am obţinut nişte condiţii foarte avantajoase cãci încheiasem afacerea şi cumpãrãtorul acceptase LC (letter of credit) ne garantat, ceace nu accepta nici o bancã, mai ales cu o ţarã din lagarul comunist. Preţul deasemeni era foarte bun cãci eu învãţasem bine lecţia. Erau doua pieţe ale cauciucului, la Londra şi la Singapore, cea din Singapore deobicei era mai bunã şi am încheiat contractul dupã „Singapore Cotation”

Gavrilã a încercat sã mã ademeneascã, îndopîndu-mã cu whisky, dar eu nu pot sã beau decît pînã la o limitã rezonabilã în timp ce el se fãcea praf. Cred ca doamna Gavrilã a scãpat vre-o vorbã: „vezi cã Creangã o sã-ţi facã un raport sã te cheme acasã” el mai deştept a vrut sã mi-o ia înainte şi m-a lucrat subţire, cã mã trezesc chemat urgent prin telex la Bucureşti cu ordin din partea ministrului Nicolae Nicolae sã anulez contractul încheiat cu Ng Soo Lam imediat. Sã anulezi un contract de o asemenea valoare este inadmisibil între negustori onorabili, dar Ng Soo Lam a înţeles în ce situaţie penibilã eram şi cu cunoştinţele lui, şi plãtind şi unele daune a anulat contractul şi eu m-am urcat în primul avion şi m-am întors la Bucureşti.

Am aflat mai apoi pînã în cele mai mici amãnunte ce se întîmplase. Gavrilã a dat un telefon şi a vorbit cu consiliera mea inginera Lucia Olinic, spunînd cã „Creangã a vîndut Ţara şi a încheiat un contract oneros cu Ng Soo Lam omul lui”. Lucica ce muncea ca o farnicuţã harnicã şi perseverentã  sã-mi mãnînce coliva, a gãsit un prilej nemaipoment sã-mi dea lovitura mãgarului. A dat fuga la Minister la tov Ministru Nicolae Nicolae, cu care erau colegi de cînd intraserã cam odatã în minister, poate cu 15  ani mai înainte, şi pe

nerãsuflate i-a spus cum „ banditul de Creangã vinde Ţara”. Pe buna dreptate pe tovaraşul ministru l-a cumprins o neţãrmuritã furie proletarã şi a dat ordin ca eu sã mã întorc imediat şi contractul sã fie reziliat.

Am fost puricat pe toate pãrţile, doar doar o sã-mi gãseascã „bube in cap” şi cã contractul era oneros, dar din potrivã contractul putea fi dat ca exemplu. Din nefericire piaţa cauciucului s-a înasprit şi cînd au cumparat ei cele 5000 de tone de cauciuc peste cîteva sãptãmîni, au plãtit cu 200.000 de dolari în plus. Dar şi pe atunci funcţiona „legea lui Mucles”, şi nimeni nu a suflat un cuvinţel cã-l baga la apa pe tov ministru şi pe tov-a consilier. Ng Soo Lam a fost declarat „persona non grata” pentru Chimimport şi pe mine „m-au fãcut scãpat” cãci nu au putut sã-mi gãseascã vre-o hibã.

Nu i-am fãcut nici un raport lui Gavrilã, cãci nici nu aveam de gînd şi eu eram ocupat cu faza de „dat cu subsemnatul” ca sã dovedesc cã nu am „vîndut Ţara” şi cînd au cumpãrat ei cauciucul si au platit cu 200.000 de dolari în plus toate investigatiile au incetat ca prin farmec.

Gavrilã şi-a dat singur un picior in c… caci s-au primit sesizari din Singapore de la Preşedintele Camerei de Comerţ Chineze despre comportamentul neadecvat al consilierului economic român şi el a fost rechemat şi retrogradat.

Cînd plecam în delegaţie în ţãri capitaliste eram prelucraţi, (asta ştiu, de ce eram prelucrat eu) sã fim atenţi la comenatriile partenerilor strãini cu privire la cele doua „celebritãţi mondiale”, conducatorii iubiţi ai ţãrii noastre. Realitatea este cã strãinii se abţineau şi nu comentau în nici un fel acest subiect, ba unii din contra find prudenţi cu ce le iese din gura îi lãudau în mod slugarnic. Acesta era subiectul care mã întreba „bãiatul” ce se ocupa cu firmele engleze. Nu cred cã juca teatru, dar era mai inverşunat decît mine împotriva lui Ceauşescu. Şi ca dovadã în Decembrie 1982 cînd frate-su care era şeful agenţiei economice din Haga a „sãltat-o” frumuşel cu toatã familia, l-au dat şi pe el afarã din Securitate. Mai ştiu de un caz a lui Andrei Apetrei, fiu de ţãrani din Munţii Vrancei, care la un moment dat i-au cedat nervii şi în birou a început sã înjure şi sã strige : „nu mai pot, îi bag pe toţi înaia a  mã-si, m-am sãturat”. A doua zi l-au transferat ca şef de cadre adjunct la MICh (Ministerul Industriei Chimice) zicînd cã are tulburãri mintale. Nu ştiu care era „numele lui de domnişoara” al „bãiatului” ce se ocupa cu firmele engleze, dar noi îl ştiam de „Bogdan”. Spre deosebire de alţi „bãieţi” al nostru era un tip stilat şi îşi dãdea silinţa sã fie manierat, dar tot securist era, (pînã l-au dat afara). M-a scãpat din multe belele, cãci dupã cum am spus mã lua gura pe dinainte şi mai trîntem cîte o boacãnã şi „nota informativã” era gata. Bogdan atunci o fãcea bucãţi şi o ardea, nu o arunca la coş. Este adevãrat cã şi eu mã purtam cu el ca cu un domn, aveam un fond de protocol rezonabil, importam bunuri de protocol  de 250 de dol. pe lunã de la Ostermann sau Nekermann, firme specializate sã aprovizioneze ambasadele, consulatele şi firmele strãine din toata lumea. Spre deosebire de Bogdan, am mai cunoscut pe alt „baiat” Vrancu (nu ştiu numele lui de domnişoara) ãsta baga cuţitul şi în mã-sa. Era de o rãutate înnãscutã, era tipul clasic de torsionar. Norocul nostru celor de la firmele engleze era cã cu Bogdan „puteai mînaca o pâine”. Înaintea lui Bogdan a fost Vasile Sasu, fost ucenic la atelerele CFR din Simeria de unde a fost racolat de Secu. Şi a luptat în munţi împotriva partizanilor ce luptau şi-i aşteptau pe americani, şi pe americani îi durea în cot de noi. Pe atunci circula un banc. Prin Piaţa Naţiunii se plimba tacticos un soldat american. La un moment dat a fost luat la bataie de mulţimea înfuriatã care striga: la el: „de ce-ai venit singur idiotule bãga-te-as în mã-ta”. Nici Vasile Sasu (asta era numele lui adevarat, cum ziceam noi numele lui de domnişoara) nu era baiat rau, dar era totdeauna afumat, cîteodata nici nu se putea ţine pe picioare. Motiv pentru care a şi fost pensionat înainte de a implini vîrsta legalã de pensionare.

Cînd veneam din deplasarile din strãinatate Bogdan mã intreba: „ştii regula cã trebuie sã raportezi ce parere au strãinii de cuplul Ceauşescu”. Eu ca sã mã răzbun spuneam cele mai urîte calificative cãci ştiam cã n-au cum sã mă cotroleze: „ cã Savanta este o nulitate şi Genialul un imbecil” Cum crezi tu cã pot eu sã spun asemenea lucruri, rãspundea el. Atunci spune ce crezi tu incheiam eu subiectul.

Odatã l-am intrebat:

–        Bogdane, vãd cã eşti bãiat isteţ, eşti absolvent al faculãţii de drept, vorbeşti româna, maghiara, franceza, germana şi o rupi rezonabil în englezã, cum de te-ai fãcut securist?.

–        Sunt din Sibiu, eram orfan de tata şi mama era muncitoare  la o fabricã de textile. Mama a fãcut un cancer de rectus şi la operaţie  i-au fãcut „anus contra naturii” Nu a mai  trãit mult şi s-a prãpãdit Eram student la Drept şi învãţam destul de bine. Au venit nişte şefi de la Secu. şi mi-au propus sã intru la ei. Imediat îmi dadeau solda de locotenet pe toatã durata stidiilor, apoi mã avansau cind terminam. Leafa era aproape  dublã faţã de lefurile normale. M-a tentat şi am acceptat. Ştiu cã Securitatea este hulitã de tot poporul, ştiu cã este o organizaţie nu pentru securitatea poporului ci împotriva lui. Dar acum nu mai am ce face, nu vreau sã pãţesc ca Andrei Apetrei. Dau aparatul încet şi ascult Europa Libera şi Radio Londra dar şi ãia sunt nişte curve în care nu poţi sã ai încredere.  Pe tine te-am „cîntãrit”şi în tine am încredere. Tu ştii cã ce vorbim noi e caz de puşcãrie cu ani grei de ocna   pentru amîndoi, aşa cã sa nu scapi o vorbuliţã nici în somn ca ne-am nenorocit amîndoi.

Aici fac o remarcã, am citit pe Internet despre o declaraţie de a lui Coposu care dupã ce a ieşit din puşcãrie a fost vecin de apartament cu Bogdan. „Tov. Colonel Bogdan asculta Radio Europa Liberã mai ceva ca mine cã auzeam din apartamentu’ meu” spunea Copusu, şi era pe timpul lui Ceauşescu.

Am spus deschis toate de mai sus, cşci am auzit ca tov. colonel Bogdan este la pensie şi nu poate să-i mai dãuneze dezvãluirile mele.

Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa cã torţionarii care spun cã nu au avut încotro şi au fãcut atrocitãţi avînd ordin de la colnelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu nerușinare, căci dacã ar fi refuzat sã facã acele fapte de neimaginat nu le-ar fi tãiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacã nu ar avea o coadã de topor.

Securitatea româneasca era organizatã dupã modelul sovietic, însã cei ce au suferit prin închisori şi lagãre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducãrii” de la Piteşti spun cã a depãşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocitãţi.

Ovidiu Creangã                                                                                       7 Aprilie 2002

Cu orice risc, am sã spun adevãrul

De ce am pus acest titlu, fiindcã am sã vorbesc despre celebrii „bãieţi cu ochi albaştri”, pentru cã am sã pomenesc despre unele personagii şi am sã folosesc numele lor adevarate. De ce fac acest lucru: fãrã sã- mi fie fricã de urmaşii bãieţilor cu ochi albaştri, (ca sã recunoaştem ochii lor nu mai sunt atît de albaştri ci ceva mai spãlãciţi) o sã vedeţi în cele ce urmeaza. N-o sã vinã ei sã mã cafteascã aici in Canada. Şi apoi o sã zicã, „mai dã-l în mã-sa de boşorog, de ãsta scãpãm uşor,  ca mîine poimaîne  o ia din loc”. Dar eu, nesimţitul de mine, nici gînd nu am sã o iau din loc.

Pîna a lucra in Comerţul Exterior nu ştiam mare lucru despre „bãeţii cu ochi albaştri” Ştiam cã fiecare stradã şi fiecare bloc are cel putin un „ciripitor”. La blocuri ciripea de obicei cel ce ţinea „cartea de imobil”. Cîte odata era informator cine nici nu-ţi trecea prin gînd: domul profesor Panaitescu sau domul doctor Rãducanu, sau Pãrintele Protopop Preacucernicul Victorin de la Sfîntul Munte. Ştiu cã şi unii dintre cei ce vor citi aceste rînduri au scris şi ei de cîte ori pe sãptãmînã au vazut-o pe vecina lor Bãlaşa cã vine încãrcatã ca o albinã de la Matache Mãcelaru. Deşi ea nu este „încadratî în cîmpul muncii” şi Pandele pîrlitu’ de bãrbatã-su vine acasã aproape în fiecare searã pe trei cãrãri. Se pune fireasca întrebare de unde are atîtea parale sã bea ca un spart. De cînd a scãpat de la „Canal”, numai o juma’ de an a fost ospãtar la un restaurant unde era coleg cu celebrii fraţi Pãunescu (milionarii), ospãtari, adicã chelneri, şi ei. Este adevarat cã de la Canal a scãpat destul de repede şi gurile rele spun cã cicã a ar fi fost „racolat” (ci-o mai fi şi aia ?) şi acum are şi el alte „sarcini”.  Şi printre noi cei pitiţi aici printre frunzele de arţar, mai sunt dintre cei „cu sarcini” de pe timpul „Genialului”, care acum sunt patrioţi înflãcãraţi, membri importanţi cu atribuții prin consiliile parohiale, sau „bãgãtori de strîmbe” atunci cînd un om cumsecade de buna credinţã vrea sã facã o treabã bunã pentru obştea noastra dezbinatã, buimacitã şi încã speriatã. Tocmai ei sunt cei ce spun şoptit la ureche: „sã ştii cã în mod sigur ãsta care tot scrie la gazetã a fost colonel la <băieţi> cã altfel nu putea fi el director, pun rãmãşag pe o lada de bere”. Asta ca sã confirme zicala din bãtrîni: „curva ia prãjina”.

Dar mã luai cu vorba şi am deviat de la subiect. De ce ce nu mã sfiesc sã numesc eroii din povestirea mea cu numele lor autentice. Fiindcã unii stau deja cuminţi şi fac nani cu pãpãdie pe burtã, alţii sunt zaharisiţi şi nu le mai e aminte lor sã „dezgroape securea de rãzboi”, şi alţii nu pot arunca toroipanul lor plin de treaba mare ca sã mã cotonogeascã tocmai aici „peste gîrlã”.

Eram director la sucursala firmei engleze ICI (Imperial Chemical Industries Ltd.). Aveam biroul deasupra restaurantului „Bucureşti” cu numele de domnişoarã „Capşa”. Era prin anii  70, eu faceam multe deplasãri pe la întrepriderile româneşti, atît fãbrici cît şi în alte unitãţi, pentru a promova plasarea produselor lui ICI. Printre alte fãbrici textile ce cumpãrua coloranţi de la noi era şi „Dunãreana” din Giurgiu, fabricã mare axatã mai mult pe export, deci foarte importantã pentru noi. În general, noi reprezentanţii firmelor strãine cultivam în primul rînd sa avem bune relaţii cu cei de la „Serviciul de Protocol”. La Dunãreana era sef de protocol un tip ce fãcuse cîţiva ani de puşcãrie pentru motive politice unu’ Cãlinoiu fost profesor de istorie. Era un tip destupat la minte, volubil şi bãncos, adicã un tip mişto. M-am „lipit” tare de el şi el de mine. Eu ziceam în sinea mea cã am fãcut o achizitie bunã şi am sã  „rup gura” concurenţii, adicã lui Bayer, Hoechst, Ciba, Geigy şi alţii mai mici, ce roiau şi ei pe la uşa lui Calinoiu.  Desigur cã şi eu foloseam arahaica metodã de „mişcat din urechi” şi nu mã duceam nici odatã cu mâna goala, cãci asta era arma cu care ne luptam între noi cei ce  ne speteam sã cucerim favorurile celor de la Protocol.

Eram în al noulea cer, Cãlinoiu mã „iubea” cãci mã cobzãrea mai tare chiar decît îl cobzãream eu, ne spuneam pe nume. Am ajuns pîna acolo încît sã ne vizitãm cu famila, Odatã îmi amintesc cã am fost la ei cu Laura, soţia mea şi intr-un cadru pitoresc am prînzit împãrãteşte într-un restaurant pe malul Dunãrii. Desigur ca totdeauna ICI plãtea consumaţia şi ca sã fac impresie oferiam chelnerilor bacşişuri suculente. Am bãut vinuri de caltate româneşti, şi eu am scos din Samsonite şi nişte „otrãvuri capitaliste” şi pentru început am pus pe masã un Ballantine. Dupa ce am gustat din el, Ballantine desigur nu s-a mai întors la locul de unde plecase. Deoarece eram „prea bine dispus” şi nu se recomanda ca în asemenea situaţie sã te urci la volan, am acceptat bucuroşi sã mergem la cãminul primitor al familiei Cãlinoiu unde subsemnatul am plonjat într-un pat de unde nu m-am trezit decît a doua zi. Am avut în timpul acestei agreabile vizite „în particular” ca sã nu ne audã cocoanele, discuţii discrete pe tema ce era la ordinea zilei; comportamentul deocheat al numeroasei familii Ceauşescu. Eu m-am dat mare cã o cunosc personal pe tovaraşa CODOI (CO2), şi am constatat cu uimire ca el ştia cu mult mai mult amanunte şi giubuşlucuri despre aceastã celebrã familie decît mine. Cu lux de amanunte îmi relata multe lucruri pe care nici eu nu le ştiam, şi eu prudent, nu m-am avîntat sã spun şi eu cîte ştiu, în schimb cînd îmi spunea el cîte una mai gogonata eu cu candoare rãspundeam: „mie-mi spui”?. Deci muşcam şi eu niţel din caca dar nu molfãiam cu gura plinã cum fãcea el cu nesaţ. Şi dragostea noastrã se consolida pe zi ce trece. La un moment dat ne-a propus sã fim naşi la nişte rude de ale lor care urmau sã-şi punã pirostriile în cap foarte curînd. Dar idila noastra s-a întrerupt abrupt, cãci am primit un telefon neaşteptat de la „bãiatul” ce se ocupa cu firmele engleze şi care rupea toate notele informative la adresa mea de la diverşi „pretini”.

–        Ce faci mã ai cãpiat ce rahat ai mai mîncat pe la Giurgiu cã am primit o notã cã ar trebui sã fii împuşcat dacã aflã „Genialu” de ea.

–        Despre ce este vorba ?

–        Hai nu mai umbla cu cioace, ceva fecale  tot ai mîncat tu, dobitocul ãla de la Protocol spune cã te-ai lãudat cã ai regulat-o pe „Savanta de Renume Mondial” cã „Bilbiitul” este un cretin şi fraţii lui, toţi cocoţaţi în postui mari  sunt chiar mai idioţi ca el. Şi a mai spus multe pe douã  pagini scrise mãrunt de manã.

Mi-a pierit rãsuflarea, mãgarul mi-a atribuit mie tot ce spusese el plus bomba cã m-aş fi bucurat de favorurile intime ale „Şefei”. În primul rînd, chiar daca ea ar fi fost de acord cel ce ar fi îndrãsnit sã facã aşa ceva era lichdat pe loc de gorilele ce-i înconjurau pe amîndoi. Apoi era urîtã şi respingãtoare cã ar fi trebuit sã fi ieşit din puşcãrie dupã o lungã detenţie adicã sã fii foarte „stãtut” ca sã poţi îndeplini aceastã sarcinã.

„Bãiatul” m-a crezut cãci ştia cã nu sunt idiot, dar am scãpat ca prin urechile acului. M-am descotorosit de dragostea lui Calinoiu încet, cu prudenţã şi tact ca sã nu se prindã cã ştiu de mãgãria lui. Şi era ditamai profesorul de istorie, cu un aer de conte scãpãtat, ai fi jurat cã este un adevãrat gentleman.

A trebuit sã mã duc val vîrtej la Singapore sã cumpãr cinci mii de tone de cauciuc natural RSS1, cãci intra în gol de producţie Danubiana. Şef al agentiei economice din Singapore înfiinţatã de curînd dupã pilele ticluite de subsemnatul, era Gavrilã şi nevasta-sa care era secretarã, dactilografã, femeie de srviciu adicã erau numai ei doi, agenţia abia se înfiripase. Trai pe vãtrai, nu tu şedinţe de partid, nu tu şef, nu tu MCE (Ministerul Comerţului Exterior), în schimb o piaţã de multe milioane de dolari pe an şi ce era mai atrãgãtor milioane rezultate din import, adicã aplicînd proverbul englez: „the buyer is the king”, Gavrilã era „king” şi chinejii se tîrau umili la picioarele lui implorînd un contract de cauciuc natural sau de iutã din care pe atunci se fãceau saci. Gavrilã pe care eu îl propulsasem în acest post se apucase de bãut sistematic: bea dimineaţa, be la prînz, bea seara ţi mai bea şi între timp atît ziua cît şi noaptea. Soţia lui care ducea dorul copiilor de acasa (nu-i lãsase sã vinã cu copiii ca sã nu uite sã se mai întoarcã înapoi) şi care era o femeie harnicã şi cu capul pe umeri suferea din cauza patimei lui bãrbatã-su. Am avut reclamaţii  de la parteneri de afaceri în special de la Mr. Ng Soo Lam cel care ne acaparase de la început cã vine la tratative mort beat. Doamna Gavrilã a pîndit odata un moment cînd nu era el în preajmã şi ce mi-a spus mi s-a fãcut pãrul mãciucã. Şi m-a rugat în genunchi sã fie rechemat acasã cã aşa se distruge şi pe el şi toatã familia. Cînd se îmbata, era violent şi o şi mai bãtea, aşa ca biata femee era disperatã, dar m-a rugat sã nu o spun cã o sã o omoare in bãtaie. Desigur cã nu am spus-o şi nici nu aveam de gînd sã-i fac raport sã fie rechemat de la post, însã în mod blînd şi pãrintesc i-am spus cã m-au informat unii parteneri cã are obiceiul sã se prezinte la tratative în stare de avansatã ebrietate. Îndata şi-a închipuit cã ştiu asta de la Ng Soo Lam „omul lui Creangã”, cu care eram în tratative sã cumpãr cele 5000 tone de cauciuc la valoare totalã de cca. douã milioane şi jumãtate de dolari US, deci un contract foarte mare. Am obţinut nişte condiţii foarte avantajoase cãci încheiasem afacerea şi cumpãrãtorul acceptase LC (letter of credit) ne garantat, ceace nu accepta nici o bancã, mai ales cu o ţarã din lagarul comunist. Preţul deasemeni era foarte bun cãci eu învãţasem bine lecţia. Erau doua pieţe ale cauciucului, la Londra şi la Singapore, cea din Singapore deobicei era mai bunã şi am încheiat contractul dupã „Singapore Cotation”

Gavrilã a încercat sã mã ademeneascã, îndopîndu-mã cu whisky, dar eu nu pot sã beau decît pînã la o limitã rezonabilã în timp ce el se fãcea praf. Cred ca doamna Gavrilã a scãpat vre-o vorbã: „vezi cã Creangã o sã-ţi facã un raport sã te cheme acasã” el mai deştept a vrut sã mi-o ia înainte şi m-a lucrat subţire, cã mã trezesc chemat urgent prin telex la Bucureşti cu ordin din partea ministrului Nicolae Nicolae sã anulez contractul încheiat cu Ng Soo Lam imediat. Sã anulezi un contract de o asemenea valoare este inadmisibil între negustori onorabili, dar Ng Soo Lam a înţeles în ce situaţie penibilã eram şi cu cunoştinţele lui, şi plãtind şi unele daune a anulat contractul şi eu m-am urcat în primul avion şi m-am întors la Bucureşti.

Am aflat mai apoi pînã în cele mai mici amãnunte ce se întîmplase. Gavrilã a dat un telefon şi a vorbit cu consiliera mea inginera Lucia Olinic, spunînd cã „Creangã a vîndut Ţara şi a încheiat un contract oneros cu Ng Soo Lam omul lui”. Lucica ce muncea ca o farnicuţã harnicã şi perseverentã  sã-mi mãnînce coliva, a gãsit un prilej nemaipoment sã-mi dea lovitura mãgarului. A dat fuga la Minister la tov Ministru Nicolae Nicolae, cu care erau colegi de cînd intraserã cam odatã în minister, poate cu 15  ani mai înainte, şi pe

nerãsuflate i-a spus cum „ banditul de Creangã vinde Ţara”. Pe buna dreptate pe tovaraşul ministru l-a cumprins o neţãrmuritã furie proletarã şi a dat ordin ca eu sã mã întorc imediat şi contractul sã fie reziliat.

Am fost puricat pe toate pãrţile, doar doar o sã-mi gãseascã „bube in cap” şi cã contractul era oneros, dar din potrivã contractul putea fi dat ca exemplu. Din nefericire piaţa cauciucului s-a înasprit şi cînd au cumparat ei cele 5000 de tone de cauciuc peste cîteva sãptãmîni, au plãtit cu 200.000 de dolari în plus. Dar şi pe atunci funcţiona „legea lui Mucles”, şi nimeni nu a suflat un cuvinţel cã-l baga la apa pe tov ministru şi pe tov-a consilier. Ng Soo Lam a fost declarat „persona non grata” pentru Chimimport şi pe mine „m-au fãcut scãpat” cãci nu au putut sã-mi gãseascã vre-o hibã.

Nu i-am fãcut nici un raport lui Gavrilã, cãci nici nu aveam de gînd şi eu eram ocupat cu faza de „dat cu subsemnatul” ca sã dovedesc cã nu am „vîndut Ţara” şi cînd au cumpãrat ei cauciucul si au platit cu 200.000 de dolari în plus toate investigatiile au incetat ca prin farmec.

Gavrilã şi-a dat singur un picior in c… caci s-au primit sesizari din Singapore de la Preşedintele Camerei de Comerţ Chineze despre comportamentul neadecvat al consilierului economic român şi el a fost rechemat şi retrogradat.

Cînd plecam în delegaţie în ţãri capitaliste eram prelucraţi, (asta ştiu, de ce eram prelucrat eu) sã fim atenţi la comenatriile partenerilor strãini cu privire la cele doua „celebritãţi mondiale”, conducatorii iubiţi ai ţãrii noastre. Realitatea este cã strãinii se abţineau şi nu comentau în nici un fel acest subiect, ba unii din contra find prudenţi cu ce le iese din gura îi lãudau în mod slugarnic. Acesta era subiectul care mã întreba „bãiatul” ce se ocupa cu firmele engleze. Nu cred cã juca teatru, dar era mai inverşunat decît mine împotriva lui Ceauşescu. Şi ca dovadã în Decembrie 1982 cînd frate-su care era şeful agenţiei economice din Haga a „sãltat-o” frumuşel cu toatã familia, l-au dat şi pe el afarã din Securitate. Mai ştiu de un caz a lui Andrei Apetrei, fiu de ţãrani din Munţii Vrancei, care la un moment dat i-au cedat nervii şi în birou a început sã înjure şi sã strige : „nu mai pot, îi bag pe toţi înaia a  mã-si, m-am sãturat”. A doua zi l-au transferat ca şef de cadre adjunct la MICh (Ministerul Industriei Chimice) zicînd cã are tulburãri mintale. Nu ştiu care era „numele lui de domnişoara” al „bãiatului” ce se ocupa cu firmele engleze, dar noi îl ştiam de „Bogdan”. Spre deosebire de alţi „bãieţi” al nostru era un tip stilat şi îşi dãdea silinţa sã fie manierat, dar tot securist era, (pînã l-au dat afara). M-a scãpat din multe belele, cãci dupã cum am spus mã lua gura pe dinainte şi mai trîntem cîte o boacãnã şi „nota informativã” era gata. Bogdan atunci o fãcea bucãţi şi o ardea, nu o arunca la coş. Este adevãrat cã şi eu mã purtam cu el ca cu un domn, aveam un fond de protocol rezonabil, importam bunuri de protocol  de 250 de dol. pe lunã de la Ostermann sau Nekermann, firme specializate sã aprovizioneze ambasadele, consulatele şi firmele strãine din toata lumea. Spre deosebire de Bogdan, am mai cunoscut pe alt „baiat” Vrancu (nu ştiu numele lui de domnişoara) ãsta baga cuţitul şi în mã-sa. Era de o rãutate înnãscutã, era tipul clasic de torsionar. Norocul nostru celor de la firmele engleze era cã cu Bogdan „puteai mînaca o pâine”. Înaintea lui Bogdan a fost Vasile Sasu, fost ucenic la atelerele CFR din Simeria de unde a fost racolat de Secu. Şi a luptat în munţi împotriva partizanilor ce luptau şi-i aşteptau pe americani, şi pe americani îi durea în cot de noi. Pe atunci circula un banc. Prin Piaţa Naţiunii se plimba tacticos un soldat american. La un moment dat a fost luat la bataie de mulţimea înfuriatã care striga: la el: „de ce-ai venit singur idiotule bãga-te-as în mã-ta”. Nici Vasile Sasu (asta era numele lui adevarat, cum ziceam noi numele lui de domnişoara) nu era baiat rau, dar era totdeauna afumat, cîteodata nici nu se putea ţine pe picioare. Motiv pentru care a şi fost pensionat înainte de a implini vîrsta legalã de pensionare.

Cînd veneam din deplasarile din strãinatate Bogdan mã intreba: „ştii regula cã trebuie sã raportezi ce parere au strãinii de cuplul Ceauşescu”. Eu ca sã mã răzbun spuneam cele mai urîte calificative cãci ştiam cã n-au cum sã mă cotroleze: „ cã Savanta este o nulitate şi Genialul un imbecil” Cum crezi tu cã pot eu sã spun asemenea lucruri, rãspundea el. Atunci spune ce crezi tu incheiam eu subiectul.

Odatã l-am intrebat:

–        Bogdane, vãd cã eşti bãiat isteţ, eşti absolvent al faculãţii de drept, vorbeşti româna, maghiara, franceza, germana şi o rupi rezonabil în englezã, cum de te-ai fãcut securist?.

–        Sunt din Sibiu, eram orfan de tata şi mama era muncitoare  la o fabricã de textile. Mama a fãcut un cancer de rectus şi la operaţie  i-au fãcut „anus contra naturii” Nu a mai  trãit mult şi s-a prãpãdit Eram student la Drept şi învãţam destul de bine. Au venit nişte şefi de la Secu. şi mi-au propus sã intru la ei. Imediat îmi dadeau solda de locotenet pe toatã durata stidiilor, apoi mã avansau cind terminam. Leafa era aproape  dublã faţã de lefurile normale. M-a tentat şi am acceptat. Ştiu cã Securitatea este hulitã de tot poporul, ştiu cã este o organizaţie nu pentru securitatea poporului ci împotriva lui. Dar acum nu mai am ce face, nu vreau sã pãţesc ca Andrei Apetrei. Dau aparatul încet şi ascult Europa Libera şi Radio Londra dar şi ãia sunt nişte curve în care nu poţi sã ai încredere.  Pe tine te-am „cîntãrit”şi în tine am încredere. Tu ştii cã ce vorbim noi e caz de puşcãrie cu ani grei de ocna   pentru amîndoi, aşa cã sa nu scapi o vorbuliţã nici în somn ca ne-am nenorocit amîndoi.

Aici fac o remarcã, am citit pe Internet despre o declaraţie de a lui Coposu care dupã ce a ieşit din puşcãrie a fost vecin de apartament cu Bogdan. „Tov. Colonel Bogdan asculta Radio Europa Liberã mai ceva ca mine cã auzeam din apartamentu’ meu” spunea Copusu, şi era pe timpul lui Ceauşescu.

Am spus deschis toate de mai sus, cşci am auzit ca tov. colonel Bogdan este la pensie şi nu poate să-i mai dãuneze dezvãluirile mele.

Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa cã torţionarii care spun cã nu au avut încotro şi au fãcut atrocitãţi avînd ordin de la colnelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu nerușinare, căci dacã ar fi refuzat sã facã acele fapte de neimaginat nu le-ar fi tãiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacã nu ar avea o coadã de topor.

Securitatea româneasca era organizatã dupã modelul sovietic, însã cei ce au suferit prin închisori şi lagãre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducãrii” de la Piteşti spun cã a depãşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocitãţi.

Ovidiu Creangã                                                                                       7 Aprilie 2002

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: