Publicat de: Ovidiu Creanga | 30 Decembrie 2010

Caracatița persana (pericolul islamic)

“Caracatiţa persană” şi partea bună a nenorocirii numite Wikileaks

Graniţa irako-iraniană: Wikileaks aruncă o lumină nouă asupra raporturilor dintre Iran şi lumea arabă.  

 

Jumătatea plină a paharului cu dezvăluiri din culisele diplomaţiei americane prezentate de Wikileaks este capacitatea noastră de a înţelege mai bine Orientul Mijlociu.

Orice nenorocire, zic francezii, are şi partea ei bună. Violarea de către Wikileaks a confidenţialităţii depeşelor diplomatice americane dă o pâine dulce ziariştilor.

Şi mai scoate la iveală câteva adevăruri dure, obligatorii de ştiut. Adevăruri, pe care mijloacele de informare în masă politic corecte le-au trecut sub tăcere sau le-au măturat ani la rând sub covor, substituindu-le adesea, pentru uzul publicului occidental, cu surogate pe cât de false, pe atât de uşor digerabile.

Mai nou, jurnaliştii s-au năpustit asupra evaluărilor de lideri datorate diplomaţilor americani. Dacă francheţea lor e certă, congruenţa lor cu realitatea nu e neapărat la fel de sigură.

Neîndoielnic este însă caracterul lor exploziv, când în cauză sunt lideri din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Unora, Wikileaks le-a semnat, la propriu, nu la figurat, condamnări la moarte. E vorba spre exemplu de primarii unor localităţi afgane care cooperează cu trupele occidentale.

Net mai productivă şi mai puţin nocivă e exploatarea documentelor dezvăluite în vederea elucidării unor personalităţi cheie pentru zone de conflict fierbinte, precum Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Tagesspiegel din Berlin se bucură să poată prezenta, graţie Wikileaks, portretul premierului islamist al Turciei, Erdogan, ale cărui trăsături şi însuşiri de caracter tind să lămurească o sumă întreagă de mistere. „Erdogan e un (musulman) fundamentalist”. Iată motivul pentru care „urăşte Israelul”, a declarat simplu, clar, tranşant şi fără echivoc ambasadorul statului evreu la Ankara, Gaby Levy, aflat anul trecut în discuţie cu diplomaţii americani din capitala Turciei despre cauzele crizei din relaţiile turco-israeliene.

Din profilul schiţat premierului turc de diplomaţii americani mai reiese, potrivit ziarului berlinez, că Erdogan, deşi a fost privit pe alocuri ca un campion al democraţiei, e mânat de o insaţiabilă “sete de putere absolută” şi că s-a înconjurat cu sicofanţi şi cu islamişti radicali precum ministrul de externe Davutoglu.

Şeful diplomaţiei turce e pilonul principal al reorientării politicii externe a ţării către Iran şi lumea islamică.

Încă şi mai grave sunt acele caracterizări din care reiese nu doar că premierul turc se crede ales de D-zeu să-şi conducă ţara, dar şi dilema diplomaţilor americani privind posibilitatea ca Erdogan să urmărească un plan extremist secret, de islamizare a Turciei, aşa cum susţin adversarii săi.

Odată cu dezvăluirile Wikileaks mor şi o serie întreagă de mituri dragi relativismului european şi american cu privire la natura şi impactul conflictului dintre statul evreu şi lumea arabă.

Reiese din documentele publicate că, altfel decât Israelul, statele arabe, inclusiv şi mai ales regimurile de la Riad, Bahrain, Qatar, Oman şi Abu Dhabi, au cerut insistent Americii să distrugă prin intervenţie militară Iranul şi facilităţile sale nucleare.

Aflăm din ele că regele saudit l-a implorat pe preşedintele Americii să se concentreze cu precădere „să taie capul năpârcii iraniene”. Şi că iordanienii s-au plâns în repetate rânduri pe lângă responsabilii americani de primejdia pe care o reprezintă „caracatiţa” persană.

Prin urmare, s-a prăbuşit definitiv poziţia oficială a administraţiei Obama, care, în răspăr faţă de realităţi, a pretins mult timp că eliminarea pericolului iranian ar fi condiţionată de îmbunarea lumii arabe, prin rezolvarea conflictului dintre statul evreu şi palestinieni.

S-a confirmat ca atare adevărul tezei potrivit căreia e tocmai invers, iar rezolvarea conflictului israeliano-arab depinde esenţial de eliminarea pericolului iranian, care ar întări considerabil forţele moderate din spaţiul musulman.

Nu e greu de prevăzut că, mai devreme sau mai târziu, toate acestea vor determina  o clară schimbare de macaz în politica americană faţă de Orientul Apropiat şi Mijlociu. Paharul, golit pe jumătate de inepţia unor oficiali americani, s-ar umple rapid.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: