Publicat de: Ovidiu Creanga | 27 Decembrie 2010

Totul a pornit de la un Zorki 4

Totul a pornit de la un Zorki 4

Începuturile industriei materialelor fotosensibile în România

Prin anii ’50 eram cercetător principal la ICECHIM (Institutul de Cercetări Chimice) la Secția de Electrochimie. Ne-am trezit cu un grup de tovarăși sovietici, cercetători și ei, ce au facut o „vizită de prietenie” în țara noastră. I-am ținut împărătește, i-am plimbat pe la munte, la mare, au stat în hoteluri de prima clasă. S-au mirat foarte când au văzut că avem case cu etaj, că avem universități, etc. deoarece lor li se spusese că noi rumuni locuim în bordee de chirpici și la studii superioare ne ducem la ei care au „cea mai înaltă cultură din lume”. Li se mai spusese că noi crăpăm de foame și de mila ne dau ei haleală ca să nu o mierlim. Au rămas puțin șocați de ce au văzut, dar ei ca oameni erau buni colegi și atunci „le-a picat fisa” cum spuneam noi mai golănește.

La sfârșitul vizitei, am avut împreună un miting unde „am infierat capitalismul decadent și în stare de descompunere” am sacadat „slava marelui Stalin” și tovarășul instructor de la raion ne-a învățat o poezioara pe care o știu și acum: „Stalin și poporul rus, fericirea ne-a adus”. ( Eu acum cu urmele de elan bolșevic  ce mi-am mai rămas strig cât mă țin bojogii: „Stalin și poporu’ rus, în Canada ne-au adus !” – și nu-i așa ?). S-a hotarât ca un grup de tovarăși cercetatori cu rezultate bune în munca de cercetare, adică „Stahanoviști”, să le întoarcă vizita, printre aceștea eram și eu și Laura soția mea.

Deci am plecat cu trenul la Moscova. La Chisinau în gara ne-am bucurat când i-am auzit pe hamali ca înjurau „moldovenește” și i-am strigat „in limba comună” ( vorba Domnului Ministru de Externe Petre Roman, din tratatul Moldo-Român, care s-a sfiit să spună Limba Română ca să nu-i supere pe ruși). Ei s-au mirat că vorbim exact ca ei; le-am dat țigări, coniac și ce mai aveam la noi, și am continuat drumul înjurindu-i pe „eliberatori”.

La Moscova am stat la Gastinița Turist, care era o clădire noua foarte mare undeva departe într-o mahala, care avea o singura baie comună la subsol. Se intra pe sexe câte 10-15 cioloveci odată. Eu am intrat numai cu Laura și am pus foraibărul și turma nespălată de afară era să spargă ușa când au strigat: „muj ili jina?” (adică bărbat sau femeie) și noi contrar regulii celui mai civilizat stat din lume, eram și muj și jina împreună. Săpuniți cum eram am aruncat hainele pe noi și am ieșit însosiți de sudalmele celor ce sau năpustit înăuntru și care erau numai „muji”, ce miroseau puternic a jeg și „ruski pinicilin” adică usturoi sau cum se spune pa ruski: „ciasnoc”.

La ZUM și GUM magazinele lor universale, cozi interminabile, se adusese lenjerie de dama din Rumunia. Am mâncat marojnaia (inghețată) care mai ținea de cald căci de obicei iarna afară este mai rece decât înghețata. Pe stradă un ciolovec ce arăta a om cum se cade m-a dezbracat pur și simplu de pulovarul de pe mine și mi-a dat in schimb un aparat foto Zorki 4 aproape nou, care pentru mine era o adevarată pleașcă. Laura avea câteva fuste de tergal, care erau la moda pe atunci în România, și câteva hazeaici „au dezbracat-o” și pe ea dându-i in schimb o groază de ruble. Nu ne-au țnșelat, ci din contra din punctul nostru de vedere, am făcut o afacere foarte bună, căci noi aveam ruble puține. Oamenii erau foarte binevoitori și eu cu rusa mea stâlcită ne-am înțeles de minune. Ce m-a impresionat la hotel, la fiecare etaj era o roata/perie mare din păr de porc cu care-ți lustruiai ghetele fără nici un ban. Mai erau niște automate unde dacă apăsai pe un buton te năclăia de sus până jos cu un parfum de care-ți venea să verși, dar lor le plăcea. Asta probabil avea ca scop să  astupe duhoarea de „ruski pinicilin” dar combinația olfactivă ce rezulta era mortală. La fiecare colț de culuar la hotel era o masa unde în permanență stătea o „regulerovcă” care nota orice mișcare din sectorul ei. Într-o zi eram cu Laura într-un tranvai ce mirosea groaznic a „ruski pinicilin”. La un moment dat se urcă un ciolovec cu o mutră foarte suspectă. Taxatoarea îl roagă să cumpere bilet. El începe să o înjure și o ia de gât peste măsuța ei și începe să-i care pumni. Toți pasagerii s-au făcut că nu văd, se uitau atent pe geam, sau citeau foarte profund într-o gazetă. Atunci eu, care stăteam lângă casieriță și mă bălăbăneam fiind agățat de un covrig de lemn m-am dus la derbedeu, l-am înșfăcat de reverurile unei haine soioase cu care era îmbrăcat și am început să-l înjur pe românește căci rusește nu știam, zgâlțâindu-l cât puteam de-i sărise mucii. Ciolovecul a sfeclit-o, s-a smucit și s-a îndreptat grăbit către ușe. Tot tranvaiul atunci a ănceput să strige la el: „iopt tfoiu mati, huligan” (‘tuti mama ta de huligan) toți căpătaseră glas. La prima stație huliganul a sărit din tranvai sub sudalmele întregului tranvai, unii i-au cărat și câțiva ghionți sub coaste și câteva picioare în tuhăs. Taxatoarea mi-a mulțumit, și deasemeni și restul pasagerilor, ei spuneau că nu au curaj să se pună cu huliganii, căci nu au nici o șansa căci miliția este de partea lor, și te mai trezești crestat pe față cu un fel de sculă ce are mai multe lame de ras cu care-ți mutilează fața. Miliția intervine și te umfla numai dacă crâcnești ceva împotriva Puterii Sovietice sau al blândului tătuc Stalin.

De fapt am intenționat să spun că totul a pornit de la un Zorki 4, dar consider că o scurtă divagație în aspecte inedite din viața oamenilor sovietici, celor ce erau sortiți să ne civilizeze pe noi, poate va colora puțin subiectul arid ce urmează.

Când am sosit în Bucuresti cu Zorki 4 al meu eram cineva căci puțini aveau pe atunci un aparat foto, și cine avea, era o coropcă  mare pe care nemții îl numeau, „idiotn aparat” ce scotea poze 6/9 de o calitate îndoielnică.

Mi-am procurat aparat de mărit, tot unul rusesc; Zmena și am început celebra mea profesie de foto/amator în baie. Ghinionul era ca cei ce vroiau să foloseasca baia pentru necesități urgente erau în mare necaz. Un proverb filosofic spune: „În viață trebuie să te grabești numai în două situații; atunci când prinzi purici, și atunci când ai diaree”. Dar am trecut și peste asta și am ajuns „celebru” după o vizita în grup la Poiana Narciselor, când am făcut o mulțime de poze pe care le-am vândut cu 3 lei bucata o poza de 6/9 și „m-am umplut de bani”, fapt ce mi-a dat curaj si mi-am făcut și reclamă.

Mi s-a dus faima de fotograf și am început să primesc comenzi de la nunți, botezuri, onomastici și chiar de la înmormântări, mai scoteam în unele luni încă un salariu, ( aveam 650 de lei pe luna ca cercetător principal ) ceace era pentru mine o mare realizare: și totul pornind de la un Zorki 4.

Eram in Ministerul Industriei Chimice, dispecer pentru Combinatul Chimic Târnaveni, Uzinele Chimice Turda, Uzina 9 Mai din Dudești Cioplea și Combinatul de Produse Azotoase Azomureș din Târgu Mureș. Cu toate că eram considerat cel mai bun cercetator din Anorganica de la ICECHIM mă dăduseră afară, ca să facă loc la doi proaspăt absolvenți din URSS, Ion Fara, care m-a dat jos din șef de secție și am ajuns șef de laborator, apoi din această poziție m-a dat jos Ion (?) Niederkorn, aveau și ei dreptate, nu eram membru de partid. Ion Fara se zice că ar fi fost puțin țigan, avea unghiile vinete era tuciuriu, dar de altfel băiat de comitet. În schimb Ion Niederkorn nici nu știu ce liftă era, el zicea că este un amestec de neamț, ungur, evreu și ce-o mai fi fost, era un ignorant și un om lipsit total de caracter (Niederkorn in germana inseamna „sămânța de pe jos” și de fapt asa și era ).  Acum am auzit ca este pe undeva in California lângă Los Angeles  și se vaită cât îl ține gura că l-au persecutat comuniștii și rasiștii români. Era căsătorit din URSS cu o ovreicuță simpatică profesoară de engleză, de altfel ea era o femeie cum se cade și cu bun simț spre deosebire de soțul ei. Atunci era moda să-ți aduci neveste sovietice ca să ai un viitor asigurat.

Mă trezesc într-o zi chemat la Ministerul Chimiei,de ministrul Mihail Florescu, el era ministru „plin”, care de altfel mă cunoaștea și mă ajutase într-o problemă personaăa. Noiîin stil prietenesc îl numeam „nea Mișu”.

–        Ovidiule am auzit că ești fotograf, și încă un fotograf talentat (Mișu era un tip subțire și manierat, știa cum să se poarte cu lumea).

–        Nu știu dacă sunt talentat, zic si eu ca fotografii ambulanți din Mexic ce au scris pe cutiile lor „Nu-l împușcați pe fotograf, face și el ce poate” . Căci clienții când văd cum i-a sluțit în poze scot pistolul să-l cafteasca pe loc pe bietul fotograf.

–        Hai lasă cioaca, să vorbim serios: la ultimul etaj al ministerului este un laborator foto complect utilat, pe care-l țin degeaba că n-am fotograf, ai două camere perfect etanșe contra luminii, uite cheile, de acum tu ești stăpânul lor și nu asculți decât de mine. Când vrei să o întinzi și tu, îi spui lui Sorin Teodor, ( șeful meu, directorul Directiei Anorganice) că lucrezi pentru Tovarășul Ministru Florescu. Tu poți să-ți face câte poze și studii vrei, dar din timp în timp ai să-mi faci și mie într-un mod absolut discret câte un film. Dacă  ciripești ceva te belesc. Ai înțeles bine ce ți-am spus Ovidiule ?!

–        Am înțeles,  să trăiți tovarașe Ministru !

Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, aveam ce mi-am dorit cu ardoare, un laborator să nu mai lucrez pe capacul WC-ului și să nu se mai scape Luminița pe ea când nu putea intra în WC ore întregi. Plus toate materialele gratis. Credeam că visez. Sper ca tovarășul Ministru dacă mai trăiește mă iartă, și dacă l-a luat Cel de Sus îl va ierta, avea și el o trufanda de-ți lăsa gura apă, care era al naibi de mișto. I-am facut la poze, alb negru, sepia și în alte nuațe ce se puteau face pe atunci. Odată Tov. Ministru după ce i-am adus un set de poze tot una și una în extaz mi-a spus:

–        Ovidiule, mi-ai rupt gura și doi dinți din față, ți-am spus eu că ești talentat, de azi te declar specialistul Ministerului Chimiei în materiale foto sensibile.

Tov Ministru era pișicher și miștocar. Am rămas trăsnit, căci eu eram tufă în materiale fotosensibile, am protestat eu anemic dar el a spus răspicat:

–        Acum îintinde-o și să nu ma faci de rușine.

Ce era sa fac, m-am apucat să tocesc ce-mi cădea în mână despre materiale fotosensibile și fotochimie. Dar mergea foarte greu și nu-mi intra nimic în cap.

N-a trecut nici o săptămână și mă cheamă „nea Misu”:

–        Ovidiule saptămâna viitoare este o ședință CAER la Praga, cu specialiștii în Fotochimie și tu ești delegatul României împreună cu inginerul Pivniceru șeful laboratorului de la Studioul Cinematografic Buftea. Ia imediat legătura cu el să vedeti cum plecați, ce veți face acolo și să nu mă faci de râs.

–        Dar tovarașe Ministru, să vedeti eu nu știu lecția și …dar el imi tae vorba:

–        Lecția o știe Pivniceru că el a mai fost la cumetrii de astea, imediat fă-ți formele, biletul de avion este deja cumparat, iați diurna, veți locui în cadrul ambasadei care are o casa de oaspeți, acum întinde-o că-mi vine o delegație de la LURGI- RFG să cumpărăm o instalație de îngrășaminte azotoase de la nemți, că cea rusească de la Roznov este o catastrofă.

Am plecat zdrobit, convins că mă voi face de râs, cum să stau eu alături de tot felul de savanți și specialiști, eu care eram tămâie, în ce limbă am să vorbesc. Știam că  la CAER se vorbește germana și rusa, eu în aceste doua limbi știam numai câteva înjurături și nici pe astea  prea bine.                                                                                              În aceiași seara am dat la telefon de Puiu Pivniceru care cu un accent dulce moldovenesc mi-a spus:

–        Lasa nea Ovidiule că ne descurcăm noi, la început la ședința festivă de deschidere este mai greu, căci din partea fiecarei țări trebuie să ia cineva cuvântul și să spună câteva fraze deștepte în germană sau rusă. Eu le-am învățat pe de rost și în germană și în rusă, așa că nu-ți face probleme.

–        Dar eu nu știu nici rusa nici germana și in fotochimie sunt clei. Cine aia mă-si m-a băgat în sufletul lui nea Misu, căci de aici mi se trage, să mă fac de râs și odata cu mine și țara pe care o reprezint.

–        Fii pe pace mai freacă-mio (așa zicea el în loc de frate-miu), ești prăpăstios ca o babă.

Ne-am înteles să ne întilnim cu o zi înainte la casa de oaspeți a ambasadei, unde era cazat și el, lui îi luase bilet la alt avion, și în ziua „catastrofei” să mergem împreună la ședința CAER. Însă Puiu nu vine la casa de oaspeti și nici în dimineața care trebuia să ne prezentăm la CAER. Eram în aer, șoferul ambasadei a așteptat ce a așteptat pe Pivniceru, doar doar o veni, și în cele din urmă mă duce singur la ședința CAER. Toată lumea era deja asezată pe locurile lor in jurul unei mese ovale mari și undeva văd stegul României, mă reped și plonjez desnădăjduit pe scaun. Lânga mine era scaunul gol a lui Pivniceru. Președintele sectiei CAER de Fotochimie, un neamț, deschide sesiunea vorbind în germană și rusă, și dă cuvântul delegatului Bulgariei, care adreseaza câteva fraze în rusă. Eu eram pe punctul să fac un stop cardiac, ce mă fac, Pivniceru a dispărut, eu nu știu nici germană și nici rusă, cel puțin dacă știam că vin singur mă prezentam cu ceva scris în germana, sau citeam că unii am văzut că făceau și așa. Băga-mi-ași picioarele în el de Zorki 4 îmi ziceam în gând și catastrofa se apropia de R adică România. Și când sa zică România, atunci se deschide ușa și intră un tip pricăjit cu ochelarii pe vârful nasului pe care l-am văzut pentru prima oara și care era Pivniceru. Printr-o ochire a văzut steagul nostru și pe mine care-i arătam disperat să se ducă direct spre pupitru și să-și țină discursul pe care-l știa pe de rost. Atunci mi-am dat seama că există Dumnezeu, care m-a scos dintr-un caca în care eram înfundat până la nas. Puiu a venit după aia senin la mine:

–        Tu ești ăla măi freacă-mio ?

–        Fac ce vrei, ți-o și frec dacă-ți place bine că m-ai scos din treaba mare în care eram înfundat pâna la nas.

Lucrările congresului au decurs șnur, nimeni nu a observat că sunt tufă ( și dacă au oservat au tăcut mâlc ) căci Puiu care deja avea o mulțime de prieteni mă târa după el și singura treabă pe care o făceam și eu, ma hlizeam sfios ca o fată mare (și cam toantă). Desigur că ceilalți ziceau că eu sunt securistul și mă lăsau în plada Domnului.  Luasem cu mine din București un geamantan jerpelit, singurul pe care-l aveam și deoarece îmi cumpărasem altul vroiam să scap de el. De doua ori l-am lăsat în niște stații de tramvai, însă cetațenii binevoitori au strigat după mine și eu le-am mulțumit printre dinți și l-am luat. Pânână la urma l-am lăsat într-o seara la un colț de stradă când nu m-a văzut nimeni.

Praga mi-a plăcut, clădiri medievale, poduri mărețe pline de statui peste râul Vltava cântat de Smetana, castelul Hradcany care este o bijuterie și… o bere cum nu am mai băut până atunci (și nici de atunci).

Când ne-am întors în București, Puiu care era uns cu toate alifiile, a întocmit un raport pe cinste plin de realizări „ale delegației noastre”, de m-a felicitat nea Mișu.

–        Ei vezi, nu ți-am spus eu că ești băiat deștept și te descurci?.

–        Dacă nu era tov. Pivniceru ar fi fost foarte greu, el este experimentat zisei eu cu voce sugrumată fără să spun ce era să pățesc dacă nu mă smucea Dumnezeu de un picior în ultimul moment.

–        El e „curvă bătrână”, dar ai sa fii și tu cu timpul, zise nea Mișu.

Peste câteva zile mă cheama iar nea Mișu la el:

–        Am cereri mari de hârtie foto de la Casa Scânteii pentru ilustrate, acum ei cumpără de la Foma din Polonia sau Forte din Budapesta, ce noi nu am putea face, doar avem experți și la noi, și arata șugubăț spre mine.

–        Tovarase Ministru, încă nu știu lecția bine, nu am avut timp să o învăț. Mă tem ca o să dau în bară.

–        Ovidiule, nu că ai s-o dai in bara, ci ai să bagi un gol „la păianjen”, ai să faci fabrică chiar la unul din combinatele tale, la Târgu Mureș, ia imediat legatura cu Pepsi (așa i se zicea lui Popa Dorel, directorul Combinatului de la Tg. Mureș). Hai nu ai auzit, ce mai stai, vreau o fabrică de un milion de metri pătrați pe an de hțrtie foto. Du-te la serviciul tehnic la Ghiuri Deixner, are el niște planuri ciordite de băieții de pe la ambasade de la ruși și de la nemți, vezi dacă sunt bune la ceva și dă-i drumul căci eu le-am promis celor de la Casa Scânteii că le dau hârtie foto maximum într-un an și jumătate.

Mama!.. în ce rahat m-a băgat nea Mișu ăsta, firar afurisit de Zorki 4.  Dar nu aveam ce face, mă duc la Pepsi la Tg. Mureș, acolo numai bozgori care când ne vedeau pe noi cei din Bucuresti se întorceau cu popoul la noi. Românii se mâncau cu ungurii ca câinii. Na! mai fă ceva,  cei ce făcuseră pe timpuri o mică instalație manuală de hârtie foto, erau frații Horvath, unul profesor de fizică, celalat tehnician în combinat la Pepsi, deci unguri. Pe timpul acela, era singura hârtie foto de pe piață și se vindea ca pâinea caldă. Emulsia o întindeau pe foia de hârtie cu un făcăleț. Desigur că Partidul victorios le naționalizase „fabrica”.  De la naționalizare mustăria nu mai mergea căci frații Horvath nu au mai vrut să lucreze în ruptul capului, din contra au desmembrat-o și nimeni nu știa cum să o puna în funcțiune. „Spalați-vă cu ea pe cap, tu-vă muma-n c..” au spus frații Horvath în limba lor.

Ma duc la elftaș (tovaraș, în maghiară) Horvath și îl iau cu binișorul. Constat că este un om foarte cum se cade și că românii se purtaseră urât cu el. Ungurii legau noțiunea de român, de noțiunea de comunist, deci asupritor și idiot. Horvath a fost mai cooperativ decât mă așteptam, Frate-su era mai șovin, nici nu a vrut să mă vadă. Mi-a povestit că ei au niște rude în Budapesta ce lucrează la Forte, o instalație veche importată pe vremuri de la Kodak, însă o fabrică destul de bine pusă la punct ce făcea marfă de calitate. Aceste rude le-au procurat rețetele de emulsie și le-au dat și niște schițe după care și-au înjghebat „fabrica” ce funcționa la început într-un șopron al profesorului. A spus că mă ajută bucuros și mi-a spus că în combinat mai lucrează și doamna inginer Bologh, care este chimistă de laborator foto și ar putea să ne ajute și ea. Dna Bologh era și ea extrem de bună și cooperativa. Unde sunt ungurii ăia fioroți ? Dacă știi cum să vorbești cu ei și le capeți încrederea sunt oameni ca și noi (și câte odată mai ceva ca noi). L-am agățat și pe inginerul Sandu Bucur, un baiat excelent, mă-sa unguroică și tat-su român și ne-am pus pe treaba. Pepsi ne-a făcut rost de teren pe care i l-a dat sectorul de partid. Pe teren era un izvor cu apa limpede cristal, deci aveam un lucru esențial. Dar… terenul era lângă o haltă secundară de cale ferată, unde circulau trenuri de marfă cu locomotive de alea cu coșul cât o baniță ce mergeau cu cărbuni. Locomotive  de alea ce au dus pe primii căutători de aur în Westul salbatec și în Klondike și care când plecau din haltă pufăiau de vre-o zece douăzeci de ori de făceau un fum și funingine de puteai să-l tai cu cuțitul ce nu se ridica decât într-un sfert de ora dacă nu era vânt. Am fost cu Bucur să văd unde să instalam fabrica și s-a întimplat tocmai atunci să plece un mărfar lung cu o locomotivă în față și una la coadă, în câteva minute eram negri ca niște coșari. Ce ne facem, alt loc nu aveam și nea Mișu ne zorea să începem. Însă nenorocirea cea mai mare era că la câteva zeci de metri de fabrică erau trei cuptoare de var ce fumegau mereu de făceau camașa ta la guler neagră în 10 minute. Nea Misu raportase și la Comitetul Central că facem fabrică și mai pusese și de la el ce înaintați suntem în lucrări de-l amețise pe Gheorghiu Dej.

Nu aveam încotro, trebuia musai să mergem înainte. Cu ce am ciugulit de la frații Horvath cu ce au mai ciugulit și ei de la Forte, cu ce am mai ciugulit din materialul lui Ghiuri Deixner, care era de fapt spanac, Pepsi a pus echipa lui de proiectanți să proiecteze fabrica. Oamenii erau bucuroși că vor mai avea o fabrică deci vor avea de lucru. Am instruit o serie de muncitori ce vor lucra în acest domeniu foarte specializat. Îmi amintesc de o echipă de fetișcane tot una și una ce nu ținea seama că ești român sau ungur, ba se pare că nu erau șovine de loc. Pe cea mai mișto o chema Iuți, era supranumită „Iuți, spaima puți”. Am încropit laboratorul sub conducerea doamnei Bologh și cu încetul ne-am trezit că aveam fabrica gata de probe tehnologice. Trebuia să-i punem un nume produsului; eu am vrut sa-i spunem ALFA, adica inceputul etc. însa ne-am trezit ca un rahat de fabricuță din Franța se numea ALFA. Până la urmă i-am pus numele AR-FO adică ARTA FOTOGRAFICA. (Cumpărătorii spuneau că o cheama AR-FO de la ARDE-OAR FOCU având în vedere calitatea produsului).

Probele tehnologice au fost un dezastru, au fost o catastrofa. Toată suprafața hârtiei era plină de rugină, căci tuburile de alimentare cu aer cald erau din fier ordinar, le-am schimbat cu oțel antiacid. Am avut toate defecțiunile posibile. Eram disperați. Pete mari de funingine apăreau din timp in timp, am schimbat filtrele de purificarea aerului, totuși aici am avut mereu probleme. Ne înjura toată lumea, noroc ca nea Mișu era îngăduitor si zicea să nu ne lăsăm că până la urmă vom învinge. Când apărea  o pată suspectă pe obrazul miresei, mirele venea să ne rupă oasele. Aveau dreptate că îi ziceau ARDE-OAR FOCU, in loc de AR-FO. Eu și Sandu Bucur stateam mai mult în fabrică dar degeaba, însă cooperarea mea cu ungurii „ăia rai” a fost perfectă. Horvath tehnicianul îmi era ca un frate. Am intervenit la Minister de i-a mărit în mod special leafa, ia dat și o prima excepțională. Iuți făcea și ea ce putea să ne fie viața mai ușoară. Fetele celelalte ca să nu fie mai prejos mențineau o atmosferă calda și prietenesca, unde era ura aia dintre unguri și români?

Încet, încet am învațat lecția, am tocit pe rupte, am luat parte la multe ședințe CAER de fotochimie, am vizitat numeroase fabrici din străinătate și pina la urma, vorba lui nea Mișu, am ajuns și eu „curvă bătrână”, titlu după care am râvnit.  Aici în Canada pe baza cunoștințelor căpătate fiind împins de la spate pe timpuri de nea Mișu, împreună cu soția mea Laura, chimistă si ea, am încropit o instalație de chimicale foto, unde am luat de pe umerii Guvernului Canadian un număr de salariați ce primeau lefa de la noi in loc de „uneployment compesantion”. Și în 1996 am vândut firmei Globus din Kelowna, British Columbia o invenție de a noastră în materie de Fotochimie împreuna cu fabrica, pe care am realizat-o înpreuna cu Laura, în laboratorul nostru pricăjit din Mississauga, cu un sfert de milion de dolari.

Și toate astea au pornit de la un Zorki 4 pe care un ciolovec cum se cade mi l-a dat contra unui pulovar uzat!

Ovidiu Creangă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: