Publicat de: Ovidiu Creanga | 30 Noiembrie 2010

Cine o mai fi și Ovidiu Creangă ăsta ??

MIERCURI, 7 APRILIE 2010

 

IUBIŢI FRAŢI BASARABENI DIN TOATĂ LUMEA ASTA MARE!

Pe mine mă cheamă Ovidiu Creangă, sunt un moşulică cumsecade, care ca mâine fac 90 de primăveri, dar slavă Domnului balamalele mă ţin încă foarte bine. Basarabenii mei îmi zic „Bunelul Ovidiu” şi eu sunt foarte mândru de această poreclă, care de fapt nu e o poreclă care de obicei are un înţeles peiorativ. Bunelul Ovidiu sună frumos, parcă-ţi mângâie urechea, şi sufletul. 

Bunelul Ovidiu a văzut lumina zilei, într-o duminică, spunea mama, puţin după miezul nopţii, când mama moşită de o baba din sat, a vrut să se întoarcă de pe o parte pe alta, şi din opinteala asta, bâldâbâc, s-a trezit cu mine în aşternut. După calendarul pe „Stil Nou” era data de 14 luna lui Faur anul 1921. Mama spunea ca eram un şoldan mărişor, dar nu ştie câte ocale oi fi avut, că nu avea un cântar. Cântar la noi în Vărzăreşti avea numai domul Leiba care avea „băcălie şi crâşmă”.

Cât am fost copchil m-am jucat cu copchiii megieşilor, de-a prinsa, de-a mijoatca, poarca şi alte jocuri care poate se mai joacă şi astăzi, sau copchii de azi au evoluat şi stau toată ziulica lipiţi de tembelizor şi de Internet. Eu am o meteahmă din care motiv mai am şi porecla de Moş Bodrângă, că încep a spune verzi şi uscate şi uit ce aveam de gând să spun, dar uite că mi-am revenit, vroiam să vă împărtăşesc unele aspecte din experienţa mea de o viaţă. Am început existenţa mea pământească în anul 1921 şi am stat în Basarabia până pe 28 iunie 1940, când Basarabia a fost „eliberată” de către „Glorioasa Armată Sovietică” de sub „jugul boierilor fascişti din România”. Atunci o bandă „glorioasă de bolşevici alogeni localnici” l-au omorât în bătaie pe tata care avea 42 de ani şi nu făcuse niciodată politică, dar purta în spate marele păcat că era „ţîgănoi di pişti Prut”. Deci am stat în Basarabia, toată copilăria şi adolescenţa mea, şi când a trebuit să fug, abia terminasem clasa a şaptea la liceul Ion Creangă din Bălţi.

În decursul anilor am scris nenumărate articole, şi am scris şi cărţi în care tratez subiecte „fierbinţi” legate de scumpa noastră Basarabie, pământ românesc oropsit care dintr-o parte a României, bogată, prosperă, şi pot spune fericită a ajuns cea mai săracă şi nenorocită ţară din Europa, şi printre cele mai sărace şi nenorocite din întreaga Lume.

Am avut noroc în viaţă, am avut funcţii înalte, am călătorit în toată lumea, şi cam de la vârsta de 40 de ani am avut o situaţie materială bună cu toate ca eram într-o ţară comunistă, Republica Populară România. Cu toate astea sufletul îmi era sfâşiat de tristeţe când auzeam de deportările, pogromurile, persecuţiile, foametea, şi tot felul de alte nelegiuiri la care erau supuşi fraţii mei ce rămăseseră în Basarabia de catre „Glorioasa Uniune Sovietică”.

Nu am mai fost pe la locul meu de baştină decât în 2005, adică după 65 de ani, şi cu uimire şi tristeţe am constatat ca în răstimpul acesta duşmanii noştri au reuşit să semene zâzanie între fraţi, să le spele creierele şi să le bage în cap că ei nu sunt ceia ce sunt, ci cu totul altceva. Şi din păcate aceste minciuni şi aberaţii la unii au prins.

Am să citez un singur caz de o aberaţie istorică ce mai dăinueşte de sute de ani. Când Cristofor Columb a întreprins celebrele lui călătorii către „Lumea noua” el avea ca sarcină să descopere un drum mai scurt către India, de unde Europa importa mirodenii ce erau foarte scumpe din cauza transportului. Desigur, cu toţii ştim cum a plecat Columb (numele lui real fiind Pedro Scotto) cu cele trei corăbii Santa Maria, Pinto şi Nina şi când a ajuns pe coastele americane a crezut că ajunsese în India şi i-a numit pe băştinaşi INDIENI, nume incorect care este utilizat încă şi astăzi după sute de ani de la confuzia lui Columb. În cazul fraţilor noştri basarabeni nu e o confuzie involuntară ci duşmanii noştri aplicând proverbul latin divide et impera adică „dezbină şi stăpâneşte” a lansat minciuna, că poporul basarabean, adică moldovenii dintre Prut şi Nistru, care sunt fraţi de un sânge cu moldovenii dintre Prut şi Carpaţi nu ar fi români cum sunt aceştia, ci sunt o naţie aparte şi limba lor nu este ca şi limba moldovenilor dintre Prut şi Carpaţi un dialect al limbii române ci o limbă aparte. Totdeauna, cozi de topor se găsesc să suţină aceasta aberaţie, care din păcate a creat confuzie şi la unii basarabeni de bună credinţa. Acum să mă refer la situaţii concrete. La ora actuală se găsesc împrăştiaţi în toată lumea basarabeni, care şi-au luat lumea în cap să scape de mizeria de acasă spre bucuria lui Voronin şi a cozilor de topor, că astfel se împuţinează numărul adevăraţilor stăpâni ai aceste bucăţele de pământ şi rămân stăpâni veneticii de teapa lui Klimenko, Voronin şi alţii. Am observat cu uimire şi cu tristeţe în acelaşi tmp, că în comunităţile de români basarabeni, imigranţi din Basarabia, acum denumită tot cu tendinţe de dezbinare Republica Moldova, mulţi oamnei de buna credinţă, care dau apă la moară lui Voronin, Stepaniuc şi alţi alogeni care nu iubesc ţara noastră pe motiv că nu e ţara lor, dar fiind secondaţi şi de oameni de bună credinţă, dar derutaţi. Am dat exemplu de aberaţia pe care a făcut-o Cristofor Columb acun câteva sute de ani în urmă care mai este folosită şi acum.

FRAŢI BASARABENI!

Noi una suntem cu romanii moldoveni din Iaşi, Vaslui, Putna, Focşani, Piatra Neamţ, măcar că trăim la Chişinău, Bălţi, Cahul, Hânceşti, Nisporeni, Tighina, Montreal, Toronto sau Sydney. Marii cărturari, ca Bogdan Hajdău, basarabean de al nostru, care a fost cel mai mare savant filolog al României sau Alecu Russo, Alexe Mateevici sau Grigore Vieru ori atâţia alţii: ca Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija şi foarte mulţi alţii ca ei sunt basarabeni dar ei au scris, scriu şi vorbesc româneşte, ei sunt valorile inestimabile ai culturii României. Ei sunt fraţi cu moldovenii Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, George Enescu, cu bucovineanul Mihai Eminescu. Toţi au scris şi au cântat numai în limba română, chiar dacă erau moldoveni.

Deci, mă adresez fraţilor mei basarabeni: „Trebuie să renunţăm la această aberaţie de limbă modovenească, fiindcă este o limbă românească, precum oltenii zic că vorbesc olteneşte, ardelenii – ardeleneşte, dar ei ştiu că limba lor e română. Ai auzit vreodată un austriac să spună că vorbeşte în limba austriacă, EL VORBEŞTE GERMANA, sau un canadian că vorbeşte limba canadiană, sau un australian că vorbeşte limba australiană? EI VORBESC ENGLEZA!!! Norocul acestora a fost că nu l-au avut pe capul lor pe Stalin, Voronin, Stepaniuc!

Fraţi basarabeni! Vă rog să mă credeţi, că eu fiind oarecum la distanţă de Basarabia pot să văd mai clar imaginea reală a situaţiei. Dumneavoastră sunteţi ca şi când aţi fi în mijlocul unei păduri şi nu puteţi vedea pădurea din cauza copacilor, pe când eu o văd foarte bine privind-o de la o distanţă mai mare.

Deci, fraţilor, vă rog, vă implor să nu mai perpetuaţi aberaţia creată intenţionat de duşmanii noştri care luptă să ne dezbine. Şi ucraineni au împarţit în ţinuturile româneşti date de pomană Ucrainei, care de fapt sunt ţinuturile noastre basarabene, i-a împarţit ca şi ruşii, bolşevici sau neobolşevici pe stăpânii de drept a acelor locuri în moldoveni şi români, ca să aiba un procentaj mai mic fiecare luat aparte.

Mă tem că şi Doamna Maria Tonu din Toronto, despre care am o părere excelentă, nu sesizează că utilizând termenul de MOLDOVEAN în mod excesiv dă apă la moară celor care folosesc vechiul proverb latin pe care l-am mai pomenit: „DIVIDE ET IMPERA”

Deci fraţilor basarabeni, vorba lui Mihai Eminescu: SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM!

Fraţii mei, să ştiţi că Bunelu Ovidiu are un suflet de mămăligă şi nu se poate abţine să nu vă spună:

VĂ IUBESC MULT!!!

Bunelu Ovidiu
sau
Ovidiu CREANGĂ
18 martie 2010
Toronto, Canada

de ovidiu creanga 

LUNI, 4 MAI 2009

 

Vroiam sã mã fac circar!

Cãrui copil nu-i place circul? Īmi aduc aminte cum stãteam hipnotizat şi mã uitam cum cãţeluşul Pufi rostogolea un butoiaş în care era o pisicuţã, apoi sãrea printr-un cerc şi în sfârşit după ce mergea în zig zag printre picioarele lui Ciociolino îi sãrea fericit în braţe în aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Apoi mi se făcea inima cât un purice când patru tineri, doi baieţi şi doua fete executau „salturi mortale” la trapez, tocmai din cupola circului.
Tinerii erau frumoşi, musculoşi şi fetele una brunã şi alta blondã erau nemaipomenit de apetisante. Apoi mã stricam de râs când clovnii încãlţaţi cu nişte ghete cu vârful în sus de ziciai cã îi apuca de nas, scoteau panglici pe gurã sau un porumbel din prohabul pantalonilor. Cu dorul în suflet de circ am crescut mai mãrişor şi iatã-mã elev in clasa a patra B la liceul Ion Creangã din Bãlţi. Ca sã marturisec cinstit, nu-mi plãcea cartea, invãţam numai la profesorii pe care îi iubeam şi ãştea nu erau mulţi, era numai Neagoe la chimie şi Erhan la gimnasticã. Am avut noroc cã mãmica m-a înzestrat cu o caroserie destul de ţeapãnã cã aveam la recrutare, un metru optzeci ce era destul de mult pentru vremea aia cã bãieţii nu erau aşa înalţi ca acum.
Lângã liceului nostru pe o toloacã am constatat cu uimire cã s-a înãlţat o coşmelie din pânzã groasã de cort, pe care scria cu litere de o şchioapã: „CIRCUS”. Inima a început sã-mi faca treişpe paişpe şi cred cã am fost printre primii spectatori. Era magnific, era un circ numai pentru „Lupte Greco-romane” sub conducerea lui Ivan Zaikin, Cel mai tare om din Lume. M-am umilit, m-am târât pe burtã şi l-am rugat pe gheaghea Zaikin sã mã lase sã intru la spectacole fãrã bani, cã bani nu aveam. Īn schimb am zis cã fac orice muncã mi se cere. Zaikin m-a privit cu bunavoinţa apoi mi-a spus: Haraşo malcik
Adica eram şi eu circar, şi prima sarcina, care era sarcinã permanentã, era sã fac curat şi sã mãtur circul dupã fiecare spectacol, cã era plin de chiştoace de ţigari şi coji de seminţe de rãsãritã (semuciki). „Artiştii” care acum îmi dau seama ca erau nişte haidamaci voinici, destul de primitivi, dar care ascultau orbeşte de Ivan Zaikin, care era un om bun, un fel de plãvan cum se cade care dacã ţi-ar fi scãpat un dos de labã te pupa mã-ta rece. (În poză gheaghea Ivan Zaikin).
Eu îmi fãceam conştiinţios datoria, dar gândul meu nemãrturisit era sã mã fac şi eu circar, dar nu aveam curaj sã-i spun lui gheaghea Zaikin treaba asta. Toţi „artiştii´ mã iubeau şi mã foloseau pentru micile lor nevoi, le cumpãram ţigãri şi chibrituri de cele mai multe ori. Īntr-o zi îmi iau inima în dinţi şi îi spun lui Zaikin oful meu. El a stat puţin s-a gândit şi mã întrebã.
Dar tu nu eşti la şcoalã, ce o sa zicã pãrinţii?
Sunt la şcoalã, la Liceul Ion Creangã în clasa a patra B, dar pãrinţii mã lasã sã mã fac circar, minţii eu ca un mãgar.
Atunci ar trebui sã inveţi şi alte lucruri afarã de lupte greco-romane ca vãd cã eşti cam şubred.
Şi am învãţat sã ascund o monedã pe mânecã şi sã o scot din ureche sau din popou, sã fac prestidigitaţie cu trei mere sau trei oua in aceiaş mânã, imi umpleam gura de gaz din lampã şi suflam peste un chibrit aprins şi ieşea o trâmba de foc de ciţiva metri chiar din gura mea. Şi încã multe coţcãrii şi giumbuşlucuri
Profesorul Dembski de matematicã, cel care ne spunea numai poveşti de pe când lupta în legiunea strãinã, avea un nepot, coleg cu noi, Antonevici, care era al dracului de voinic. Zaikin a fost de acord ca la un spectacol sã apãrem şi noi, eu şi Antonevici şi sã ne luptãm greco-romane. Cu mare greutate l-am învins. Acest succes mi-a dat mai mult curaj.
Dar şcoala, o legasem rãu de gard, notele proaste curgeau cu nemiluita şi rezultatul a fost cã în clasa a patra am rãmas repetent.
Dar mie nici cã îmi pãsa, eu eram trup şi suflet dedicat circului. Ma uitam cu admiraţie la diverşii „artişti” şi speram cã într-o zi voi fi şi eu ca ei. Era un bãiat cam de 20 de ani, „Campionul Bucovinei” avea un corp splendid şi era frumos ca un Adonis. Avea un numar care scula lumea în picioare. Se aşeza jos pe podea pe spate, i se punea un prosop pe piept, doi voinici aduceau un pietroi mare pe care il puneau pe piept, apoi cu douã baroase începeau sã dea cît ce puteau în pietroi. Lumea se scula ingrozitã în picioare şi striga”
Ţ-a şiii, ţ-a şiii, ţ-a şiii. 

Cu circul o luasem bine din loc, însã cu şcoala eram „la pãmânt”, note proaste, moralã de la profesori şi în clasa a patra m-am „odihnit” înca un an adicã dupã cum am mai spus, am rãmas repetent. Mama vazând cã cu vorba bunã nu mã rãzbeşte, a pua mâna pe o joardã şi a început sã mã altoiascã „la cur ca sa-ţi vinã mintea la cap”. Am mâncat o bãtaie „sorã cu moartea”, plângem cu sughiţuri şi de mila mea plângea şi mama. M-a bãtut pânã a fãcut bãţul numai fãşii, fãşii. Cred cã m-a durut fundul câteva sãptãmâni.
Eu vreau ca tu sã devii om cu carte, e deajuns cã nici eu şi nici tac-tu nu avem prea multã carte. Te apuci de carte cã de nu o sã fie vai e curu’ tãu.
Şi m-am apucat de carte, nu am mai cãlcat pe la circ cã îmi era ruşine sã spun ce bãtaie mâncasem de la mama. Am început sã iau note din ce în ce mai bune. Am terminat a opta la Petru Rareş din Piatra Neamţ cu „menţune” cum ar veni premiul patru, am luat bacalaoreatul cu notã peste 8. La Politehnicã am învãţat bine cã era materia care îmi plãcea, CHIMIA, dragostea mea de totdeuna. Examenul de diplomã l-am luat cu „Magna cum Laude” ca șef de promoție. Ascultaţi-mã pe mine :

BĂTAIA-I RUPTĂ DIN RAI !!

Ovidiu Creangã

de ovidiu creanga 

DUMINICĂ, 3 MAI 2009

 

Ghiciţi cine mi-a pus mâna în cap ?

Cred cã aveam vreo şase ani, mama mã purta cu pantaloni scurţi, şi fiindcã ar fi dorit sã aibã o fetiţã, mã purta cu o frezã a la „Micul Lord”, am şi o pozã de pe atunci, stând ţeapãn pe o bicicletã cu trei roate (a fotografului), a din faţã cu mult mai mare, uitându-mã deznãdãjduit la…. „uite, acuma apare pãsãrica”.
Eram un bãieţasi la locul meu, toatã ziulica mã jucam poarca și ţurca, şi pânã a cade bine noaptea, ieşam în ogradã, şi cu o praştie (noi îi ziceam rohatca) din sfoarã de cânepã fãcutã de tata, ca cea cu care David l-a lãsat lat pe Goliat, bombardam casele de prin prejur, cu pietroae cam cât pumnul, pe care mi le strângeam cu grije de cu ziuã, pânã când auzeam zornãind vre-o fereastrã. Atunci repejor, intram smerit în casã. Mama striga supãratã la mine: „pe unde-ai umblat pânã acuma înpeliţatule, marşi! de te spală pe labele dinapoi, c-ai fãcut cerarceaful ãla ca dracu’ hai mişcã cã acusi o ei pe coaje”. Eu mofluz bãgam „labele dinapoi” în lighianul cu apã rece, şi cãscând de-mi pârâiau falcile, le frecam puţin unul de altul, atât cât sã moi colbul. Apoi aşa cu ele ude mã zvârleam în pat şi adormeam buştean cât ai clipi din ochi cu sufletul plin de mângâiere și de vise minunate.
Am uitat sã vã spun, că toatã tãrãșenia asta se întîmpla în mahalaua Visternicenilor din Chișinãu, târgul copilãriei mele, de care mã leagã amintiri pe care le vãd limpede în faţa ochilor ca şi cînd s-ar fi întâmplat ieri.
Într-una din zile, mi-aduc aminte cã era varã, vine mama la mine val vârtej, şi-mi spune: „hai sa mergem repede la Sobor (catedrala din Chişinãu lângã care este şi statuia lui Ştefan Vodã stând falnic cu Crucea în mânã, înãlţatã în vãzduh cãtre cer), „vine Regina Mamã cu Marele Voievod de Alba Iulia”. Treaba asta pe mine mã lãsa rece, „ce treabã am eu cu el, cît o fi el de Mare Voievod de Alba Iulia, sã fie sãnãtos și sã mã lase în pace.” Dar ce am scãpat de mama? M-a îmbrăcat cu ce aveam mai bun, m-a pieptãnat și mi-a mai aranjat cu scuipat nişte bucle rebele pe frunte, m-a înşfãcat de o mânã și fuga la Sobor.
La Sobor era moarte de om. Mama a început sã înoate prin oceanul de oameni cu mine disperat ancorat în derivã de aproape îmi smulgea mâna din umeri. Eu stergeam cu nasul fudul la toţi cei pe care-i cãlca mama vitejește în picioare. Unele cucoane mai miloase strigau la mama: „nu ţ-âi ghini cucuonã hãi, o sâ ucizi copchilu aista, eşti chioarâ, nu vez că-ş dã duhu’?” şi aveau dreptate, „copchilu”, era pe ducã, dar mama nu s-a lãsat pânã nu a ajuns în faţă spre ura și dispreţul tuturor celor pe care îi zdrobise fãrã nici o cruţare.
Culmea, tocmai atunci trecea prin faţa noastrã „Regina Mamã” târând de o aripã pe cine credeţi? pe „Marele Voievod de Alba Iulia”, care era o mogâldeaţã cam cât mine, dolofan şi bosumflat. Era şi el în pantaloni scurţi, şi era şi el tuns a la „Micul Lord”. Ãstã e „Marele Voievod”? mi-am zis eu, „pentru ãsta m-a târit mama cu nasul pe la fundul oamenilor tixiţi ca la pomanã? Pentru ãsta era sã-mi smulgã mâna din umeri?. Şi fãrã sã stau mult pe gânduri, m-am rãzbunat pe el cum m-am priceput, i-am scos o limbã cât am putut de tare, el a rãspuns pe moment, şi mi-a scos una și mai lungã. Înfuriat, trebuia reacţionat prompt şi decisiv. Eram gata să-i lansez un caimac la precizie drept între felinare de sã mã ţinã minte, sau şi mai categoric, ca sã-i iau dintr-o datã piuitu’, mai bine îi rad scurt o copitã la ţurloaie de îl umplu de caca.
Noroc cã mama disperatã vãzând ce „dialog” port eu cu „Marele Voievod”, m-a smucit de mi-au clãnţãnit dinţii.
Atunci cu un aer blând, matern, Regina Mamã, bãnuind ce chelfãnealã am sã primesc de la mama, pentru comportamentul meu foarte puţin potrivit faţã de un înalt membru al famliei regale, s-a aplecat spre mine şi m-a mângâiat delicat pe creştet. Şi a mai fãcut ceva nemaipomenit, a zâmbit prietenos la mama (ca de la mamã la mamã!). Gest care pe mama a dat-o gata, motiv pentru care m-a iertat, dar nu numai atât, pentru ea am devenit un erou mai abitir ca cel ce stătea falnic cu Crucea în mânã înãlţatã în vãzduh cãtre cer.
Fapta mea „eroicã”, a fost povestitã și rãspovestitã cu multã mândrie și mare lux de amãnunte, de cãtre maicã-mea la tot cocoşnetul din mahalaua Visternicenilor, în timp ce eu murem de ciudã cã n-am apucat sã-l pictez pe „Marele Voievod” cu ce v-am spus mai înainte, sau sã-i las amintire niste vânãtãi pe ţurloaie. 

Acum ştiţi cine mi-a pus mâna în cap.

Sã fac o precizare, „Marele Voievod” este leat cu mine, adicã e contingentul ’43, adicãtelea a vãzut lumina zilei în ‘921. În orice caz, el m-a tãiat: a fãcut ce a fãcut de a adus pe lume cinci fete fãra sã aibã nici un „rebut”, adicã sã aducã vre-un bãiat. Eu mor de ruşine, nu am adus decât douã fete, deh, el e mai ceva, el era „Mare Voievod ”, pe când eu nu-s decât un pârlit de inginer.
În sfârsit mi s-a fãcut somn, mã duc sã mã culc, noroc cã nu trebuie sã mã spãl pe „labele dinapoi” cã azi nu am umblat descult.

Din sacu’ lui MOS BODRÂNGÃ. (Ovidiu Creanga Toronto/Canada)

de ovidiu creanga 

LUNI, 27 APRILIE 2009

 

Vulturul de aur

Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus sub o cloşcă în fundul curţii. Vulturul a ieşit din ou odată cu puii de găină şi a crescut odată cu ei. 

Toată viata lui vulturul a făcut ceace făceau puii de găină din fundul curţii, crezînd că şi el este un pui de găină din fundul curţii. El scurma în pămînt după rîme şi insecte. El cotcodăcea şi cloncănea. El mai încerca cîte odată să zboare, batea din aripi şi zbura în aer cîţiva paşi.

Anii au trecut şi vulturul nostru a îmbatrînit tare de tot. Într-o zi el a văzut departe pe cerul senin fără nori, o pasăre minunată. Numai cu o bătae uşoară din aripile sale puternice de aur, făcea să plutească graţios şi majestos printre curenţii puternici de vînt.

Bătrînul vultur privea cu un respect plin de fiori. “Cine este ăsta ?” a întrebat el.

“Ăsta este vulturul, regele păsărilor”, i-a răspuns vecinul său. “El aparţine cerului, noi aparţinem pămîntului – noi suntem nişte găini”.

Astfel vulturul nostru a trăit şi a murit ca o găină, căci asta a crezut el că este.

Nu mai ştiu de unde am aceasta minunata istorioară şi care cuprinde atîta filozofie în ea. Cred că o am de cînd am urmat cursurile de hipnoterapist. Această istorioară am scris-o mai sus cu intenţia că poate o va citi şi unii părinţi care vor trage învăţăminte.

Cînd am fost copil la Chişinău în Basarabia am copilărit o perioadă mai în centru într-un cartier cu mulţi evrei. Prietenii mei de joacă erau evrei. Începusem să învăţ şi eu evreieşte. De multe ori mă invitau la ei la masă, eu îi pofteam la mine, şi mîncau şi ei la mine. Ce imi placea mai mult la ei era “cnaidlichi”, un fel de colţunaşi de ai noştri dar mai condimentaţi, ce nu-mi placea este că făceau borşul dulce.
Odată mămica unuia cu care mă jucam mai mult ne-a aşezat la masă şi m-a întrebat: “Ovidălî dacă esti pre acrî borşci îţi mai pun zahîr”.

Am făcut această mica paranteză, dar de fapt ce vreau să spun este că părinţii prietenilor mei evrei nu vorbeau niciodată urît cu copii lor. Îi lauda şi cind meritau şi cîteodată chiar cînd nu meritau. Îi încurajau în micile şi copilăreştile probleme pe care le aveam noi atunci. “Vai ce deştept eşti tu Aizic” zicea tatăl lui cu admiraţie.

Tata a fost mutat cu serviciul într-o mahala a Chişinăului cu numele de “Sculeanskaia Rohatca” adica “Bariera Sculenilor”. Aici am avut vecini pe un moldovean de al nostru grădinar cu numele de Grigore Şveţ care avea vre-o 6 copii, dintre care Mişa era de o vîrsta cu mine. Cît era ziua de lunga, mai cu seama în vacanţa de vară, eu eram la Mişa ori Mişa era la mine. Aşa că ştiu cu lux de amănunte cum se desfăşura viaţa în familia lui Grigore Şveţ. Eu şi Mişa aveam vre-o 9 ani, Ghenea sora lui mai mare avea vre-o 10/11. Ceilalţi fraţi şi surori erau cu mult mai mari, unii chiar căsătoriţi şi plecaţi la rostul lor. Badea Gligore, cum îi spunea lumea şi eu, avea darul suptului, şi cînd venea “bat” adica beat acasă, copii şi pricăjita de nevastă-sa intrau în gaură de şarpe, şi eu o întindeam tiptil acasă la mine care era peste gard.
Ce putea să-ţi audă atunci urechile era de pomină. La început Badea Gligore sau Gheaghea Grişa cum i se mai spunea înşfăca un retevei şi începea să caute copii sau nevasta ce erau ascunşi care cum au putut, prin bălării, prin pod, prin sarai, şi daca vre-un amărit avea ghinionul să-l dibuiasca îl stîlcea în bătae fără nici o vină, numai pe ce-şi aducea aminte Badea Gligore.
Chiar cînd nu era “afumat” nu l-am auzit vre-odată sa-i spună lui Mişa sau altuia din copii lui un cuvînt părintesc. “Mişa eşti un doghitoc, nu eşti bun la nimic, ai să ajungi un pîrlit că nu ai să ai ce mînca, pierzi timpul degeaba la şcoală, să rămîi acasă să-mi ajuţi la grădinarie” şi nu l-a mai lăsat pe Mişa care era un băiat spirt de inteligent, să meargă la şcoală. Mai avea Badea Gligore un obicei, pedepsea membrii familei lui şi nu le dădea să mănînce, vara nu era problemă că mîncau din grădina, roşii, ardei, ceapă dar iarna era mai rău.

Mai aveam în Sculeanskaia Rohatca şi alţi vecini, care nu erau mai breji ca Grigore Şveţ, toţi îşi făceau copiii de doua parale, îi umileau, îi înjurau, îi bătea fără motiv. “Ieri a venit tata bat de la crîsma lui Leiba şi mi-a tras o mamă de bătaie degeaba” şi bietul Vania avea nişte felinare la ochi cît nişte cepe. Din fericire pentru mine, mentalitatea la noi in casă era alta. În special mama mă proteja mă încuraja, şi cînd îmi mai trăgea şi ea cîte o bătăiţă era fiindcă o meritam.

Am expus din viaţa şi experienţa mea ca să faceţi comparaţie cît de frumos se purtau evreii cu copii lor, şi cît de urît se purtau românii. Ar trebui să luăm exemplu de la ei. Copiii aceştia sunt deja traumatizaţi sufleteşte şi ca vulturul din poveste care a crescut printre găini, cînd vor creşte mari, vor veni şi ei “baţi” acasă, vor crede ca sunt incapabili şi nu merită mai mult de la viaţă, îşi vor bate şi ei copiii si-i vor blagoslovi cu:”eşti un prost, nu eşti bun la nimic, praful se va alege de capul tău” şi cuvintele tatălui le intră în subconşient, şi asta le va guverna toată viaţa.

Am văzut şi în alte părţi, şi nu numai la familii de oameni simpli şi fără cultură comportamente greşite ale părinţilor, chiar şi aici în Canada din păcate (în familii de români). Am văzut cazuri cînd părintele ţine mai mult la un copil şi-l nedreptăţeşte pe altul. Sufletul copilului este ca o bucată de ceară pe care se imprima orice zgîrietură, şi aceste “zgîrieturi” îi marchează toată viaţa. Dacă aţi făcut un copil, lucru foarte uşor, mai ales din partea tatălui, aveţi o mare răspundere şi obligaţie faţa de el. El nu v-a rugat: ”te rog tată du-te şi fă amor cu mama ca să mă nasc eu”.

Dragi părinţi, cînd va adresaţi copilului vostru folosiţi un ton cald, ”părintesc” am auzit părinţi care se adresează copilului ca un vistavoi, oferiţi copilului vostru nu numai recompense scumpe, o pereche de patine cu rotile sau mai ştiu eu ce, ci recompense morale care nu costă nimic: “brovo Ionel, ai luat o nota mai buna acum, eşti un băieţel deştept, sunt mîndru(ă) de tine”. Am văzut cu ochii mei, cind copilul a venit bucuros la mămica lui să-i spună ce nota buna a luat şi mămica i-a răspuns: “dar adă-ţi aminte ce notă proastă ai luat trimestrul trecut” şi pe copil l-a bufnit plînsul.

Îmi cer scuze dacă am supărat pe careva şi voi fi foarte bucuros dacă cineva va trage învăţăminte din ce am înşirat eu aici.

Ovidiu Creangã, „Din sacu’ lui Moş Bodrângă” .

de ovidiu creanga 
 

Cum am scăpat de Siberia

La năvălirea barbarilor bolșevici, în Iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut și cum a reușit, numai să scape de furia celor cu care convețuirseram până atunci pașnic. S-au repezit ca niște fiare în special asupra armatei române ce se retragea în debandada. Le aruncau soldaților în cap cu oale de apa fiartă, sau oale de nopte pline de conținut. Le tăiu epoleții și la unii chiar nasturii de la pantaloni ca să râdă mai copios de ei. Pe ofițeri deobicei îi omorau. Rușii, vreau sa zic ostașii ruși, nu interveneu ci se uitau și râdeau cu poftă. Atacau convoaele de refugiați și le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruțele și-și băteau joc de ei. Aceștea erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună și nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 până în 1940 am trăit în Basarabia și știu foarte bine cum au dus-o.
Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăși hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței, care nu fusese nici odată la ruși. Câteva garnituri pline cu refugiați din Basarabia și Bucovina se aflau în Gara de Nord, mai corect în Triaj, așteptând să fie repartizați undeva unde se va găsi loc și pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviația aliată, adică americană a bombardat sălbatec Bucureștiul și în special Gara de Nord. Garniturile de refugiați au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord și după bombardament m-am dus să văd și eu ce se întâmplase. Era dezastru, am vazut mațe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost în Bagdat după mii și mii de „bombe inteligente”. Laura soția mea, care locuia în Cotroceni se adapostise cu familia într-un adăpost de pământ. Totuși o bomba i-a ciuruit pe toți cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duși pe targă după încetarea alarmei la policlinică. Curentul electric era întrerupt și Laurei i-au extras la lumina unei lampi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Totuși câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viața. Una mare era în tâmplă, una în vârful capului și câteva la glezne.
Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânați ca niște fiare și expediați în „patrie” adică Basarabia, adică URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în București, terminasem Politehnica și mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un milițian, care mă anunță să mă prezint de urgență la circa de miliție. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi si sunt introdus la tovarășa șefa. Era o femeie de cca.45 de ani, îmbracată neglijent în civil, tunsă a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin șira spinării. Nici nu-mi răspunde la salut și într-o românească oribilă mi se adresează. 

– De ce ai fugit din țara ta, nemernicule ? Avem ordin ca pe toti bandiții și trădătoriii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovietică.
Eu știam ca „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci intra un sergent și-i raportează: „Tavarășa Haimovici dați un telefon urgent tovarașului ministru Teohari Georgescu”.
– Nu sunt trădător și nu sunt nici cetățean sovietic, tata-i din Stoilești județul Argeș, mama-i din Gura Nișcov județul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor în 1921.
– Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoirui URSS ești cetățean sovietic, nu mă ține mult de vorbă că am treabă.
Aș fi strâns-o de gât, ea era cetățeancă româncă și eu eram cetățean sovietic. Mă îneca plânsul.
– Sunt căsătorit, așteptăm un copil, vă rog fieți-vă milă nu mă distrugeți, lăsați-mă să vă dovedesc că nu sunt cetățean sovietic ci român.
Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.
– Bine du-te la Ambasada Sovietică și dacă ei spun ca nu ești cetățean sovietic nu te repatriem.

Am ieșit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro și m-am prezsentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul. care vorbea „moldovenește” mi-a dat o țidulă și am intrat. Acolo alt filtru, am dat țidula, la o „regulerovcă” înbrăcată cu o rubașcă încheiată la umar ce nu știa o boabă românește, dar a citit țidula și m-a dus până la o ușe unde a bătut și m-a împins înăuntru. La un birou, stătea și răsfoia niște dosare o fata cam de vârsta mea, adică la vre-o 25 de ani, Fata era brunetă, cu ochi albaștri, și nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o română splendidă:
– Ia te rog loc și spune-mi de ce ai venit la noi.
– M-a trimis tovarășa Haimovici de la circa noastră de miliție ca să-i dovedesc că nu sunt cetățean sovietic, ca de nu mă „repatriază”.
– Și dumneata zici că nu ești cetățean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini
– Tata este din comuna Stoilești județul Argeș, mama este din comuna Gura Niscov județul Buzău, eu m-am născut în 1921 când Basarabiea era a României. Pe mine mă cheama Ovidiu care este un nume latin și nu slav.
Am simțit că fata mă simpatizează și probabil i-a plăcut și cum am răspuns.
– Deci ai dori să rămâi în România, este căsătorit ?
– Da și așteptăm și un copil
– Eu nu pot să decid ci șeful meu la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, până atunci du-te și așteaptă pe culuar, acolo sunt câteva scaune.

Am ieșit, și am așteptat vre-o 20 de minute, timp în care cred ca am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd ca vine „regulerovca” la mine și mă împinge din nou în camera fetei frumoase.

– Seful meu care este gruzin ca și tatăl meu, este un om de zahăr, și mă înțeleg foarte bine cu el. Noi suntem de părere că NU EȘTI CETĂȚEAN SOVIETIC și să fii lăsat în pace de tovarășa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.
M-am repezit și i-am pupat mâna și asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea și sovietică. Am mai stat preț de 10 minute în care mi-a spus că și tatăl ei este inginer, este gruzin, mama ei este modoveancă din Chișinău. Ei s-au întâlnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plăcut și s-au luat. Tatăl ei este inginer șef într-o fabrică din Tiraspol și mama ei este profesoară de limbi străine la Universitatae din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea Română și Italiană. Nu era căsătorită și era bucuroasă că a fost repartaizată în București. I-am mai pupat odată mâna și am plecat sărind într-n picior : Mai îmi amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai țin minte.

Să-ți dea Dumnezeu sănătate Zinaida și viață îndelungată, tu m-ai scăpat de la moarte !

SCĂPASEM DE SIBERIA, SCĂPASEM DE MOARTE !!

Ovidiu Creangă.

de ovidiu creanga 

VINERI, 24 APRILIE 2009

 

NEMURITORUL

Interviu publicat in februarie 2009.

1. Cine este totusi Ovidiu Creangă ?
Ovidiu Creangă este un cetățean oarecare cu cetățenie dublă: română și canadiană, stabilit de 27 ani în Canada în orasul Toronto, capitala provinciei Ontario, care e de câteva ori mai mare decât România. Trec la oratio recta, adica vă vorbesc eu singur.
M-am născut pe 14 feb. 1921 (în aceiași zi cu bunul meu prieten Grigore Vieru, însă el în 1935), în satul Vărzărești, plasa Nisporeni, județul Lăpușna. Am făcut primara, în diferite sate din județ și liceul întâi la Bogdan Hajdău în Chișinău, apoi la Ion Creangă din Bălți. Pe 28 iunie 1940 au năvălit hoardele lui Stalin. M-am refugiat cu mama în „Vechiul Regat”, pe tata l-a omorât în bătaie o bandă de alogeni locali. Am terminat liceul la Petru Rareș din Piatra Neamț, apoi am făcut politehnica și am absolvit-o ca șef de promoție cu calificativul “Magna cum Laude” în 1946. În liceu am fost un chiulangiu, nu mi-a plăcut să învăț. Într-a patra am fugit de la școală să mă fac circar la circul lui Ivan Zaikin și am rămas repetent. Dar încet mi-a „venit mintea la cap” (după o bătaie soră cu moartea pe care mi-a dat-o mama). Apoi a fost simplu, și am ajuns unde am ajuns.
2. Sunteți plecat din Basarabia de 69 de ani. Nu vreți să vă întoaceți acasă ?
Eu am plecat din România și m-aș întoarce tot în România. Acum o parte din Basarabia sau Republica Moldova, de fapt este VORONINLAND, în care nu vreau să mă întorc. VORONINLAND este un produs artificial care supravețuiește numai datorită unei treimi din basarabeni ce fac munci înjositoare și prostituție în străinătate.
3. Ce faceți acum ?
Am gata de tipar o nouă carte intitulată „Cu și fără securiști”.
4. De ce v-ați apucat de scris așa de târziu?
Fiindcă până la această vârstă am fost un inginer autentic și m-am ocupat de tehnică, știință. In Canada am avut o instalație de produs chimicale, am făcut invenții (și am luat parale frumoase și în România și în Canada). Dar la 80 de ani nu mai aveam firmă, o vândusem, ce era să fac, m-am apucat de literatură, am publicat epigrame:
De nu am ai succes la dame/Și ți-ai urcat sculele-n pod/Nu te boci ca un nerod /Apucă-te de epigrame.
Deci, am publicat epigrame, Medicină Alternativă, Hipoză, Eseuri, „Amintiri din copilarie” etc.
5. Și totuși cum ați scăpat de Siberia ?
Simplu, am fugit pe 28 iunie 1940 când a fost „cedată” Basarabia. 
6. Ce le povestiți nepoților DVS despe țara în care v-ați născut ?

Nepoții mei știu de la mine că România este cea mai frumoasă țară din lume și Basarabia, locul nașterii bunelului este cea mai minunată parte a României. 
7. Cum se vede Basarabia din Canada ?

Suntem o comunitate foarte puterică de basarabeni în Toronto, printre alții este și Petru Ulinici, directorul școlii primare din Vărzărești. Toți basarabenii noștri sunt oameni harnici și capabili și prin ei, canadienii văd Basarabia.
8. Care ar fi primele trei probleme pe care le-ați rezolva dacă ați fi președintele Republicii Moldova ?
Prima ar fi că ași realipi Basarabia la mama ei firească România. 80 la sută dintre basarabeni sunt români, dar amețiți, aiuriți, mințiți că ei sunt o altă nație. Atunci Basarabia ar avea curajul să ceară partea de sud și de nord dată de Stalin de pomană Ucrainei. Al doilea asi cere judecarea și pedepsirea celor care au furat și sărăcit țara. De asta se tem ca dracu de tămâie, știm noi cine, și luptă cu ghiarele și dinții ca R.M. să rămână independentă, adică la discreția hoțiilor lor. Al treilea asi restabili recunoașterea volorii intelectuale a Basarabiei, adică a Moldovei a lui Ștefan Cel Mare. Dacă România nu ar avea oamenii de valoare pe care i-a dat Modova, adică și Basarabia ar râmîne numai cu Brancuși, Goga și încă câțiva. Moldova i-a dat pe Eminescu, Alexandri, Hajdău, Sadoveanu, Creanga, Mateevici, Enescu, Generalul Averescu, mitropolitul Plamadeală, Grigore Vieru, Alecu Russo, Donici, etc. Basarabia „colcăie” de scriitori și poeți, întrebați-l pe Mihai Cimpoi. 
9. De unde aveți atâta putere și poftă de viață ?

Deviza mea este ca a lui Winston Churchill NEVER, NEVER, NEVER, QUITT ! Am scris un articol „Viața începe la 80 de ani !!” Am fost om de știință, am luat premii, Ordinul Muncii, Medalia Muncii, am facut invenții, am scris tratate științifice, apoi m-am apucat de literatură și văd că mă descurc, sunt membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. De când am început sa scriu literatură, de la 80 de ani, am publicat 7 cărți, alta e gata să intre sub „teasc”, și alte doua sunt pe „țeavă”. Una viitoare de epigrame se va numi: „Ia-l după mine, că-l omor !”.
Cauza deceselor pe plan mondial sunt : primul cancerul (Am avut cancer!), al doilea bolile cardiace (am avut infarct!). Le-am avut pe amândouă și nu am dat ortu popii, deci nu mai am de ce muri.
10. Ce nu aveți încă, dar doriți foarte mult?
Doresc foarte mult să mi se spună „NEMURITORUL”, lumea plictisită să zică: „Da nu o mai moare ăsta odată” ?

sursa: http://www.lilianaarnautu.blogspot.com

de ovidiu creanga 

JOI, 23 APRILIE 2009

 

Note autobiografice

Mărturisesc, că am om o senzaţie ciudată scriind aceste note autobiografice, deoarece nu că-mi aduc aminte cum „crăpau mîţele jucîndu-se cu motoceii legaţi de mama la sobă” ci cum eram chemat la cadre din două în două săptămîni să mai complectez o „autobiografie”. După tată, Vasile Creangă, aveam o „origine sănătoasă muncitorească”, însă o scrintisem rău de tot cu socră-miu Pantelimon Comişel care fusese general, şi era acuzat că pe frontul din URSS nimicise nişte bande de partizani, care luptau în dosul frontului şi măcelăreau mai ales noaptea, ostaşi de ai noştri. Afară de ce dădeam în scris mai eram şi interogat verbal şi altă „bubă în cap” era de ce la sosirea „Armatei Sovietice Eliberatoare” am fugit din Basarabia în „Vechiul Regat”. Abia am scăpat căci vroiau să mă deporteze cu forţa înapoi „în patria mea” şi de acolo desigur că mă mânca Siberia cum s-a întâmplat cu mii şi mii de români. Eu îmi făcusem o copie şi de fiecare dată când complectam o altă autobiografie mă uitam în copie ca să scriu la fel căci asta vroiau cei de la cadre de la ICECHIM (Institutul de Cercetări Chimice) să mă prindă cu minciuna.Dar să ne întoarcem, vorba francezului, „la oile noastre”. Tata, Vasile Creangă, era din comuna Stoileşti judeţul Argeş, mama era din comuna Gura Nişcov judeţul Buzău. S-au întîlnit în Moldova când familia mamei era refugiată din Muntenia care era ocupată de nemţi, s-au căsătorit la primăria din Umbrăreşti, nu ştiu judeţul. După alipirea Basarabiei, prin anul 1920, tata a fost mutat cu serviciul în Basarabia, unde fuseseră transferaţi mulţi români din Vechiul Regat după plecarea administraţiei ruseşti. Pe data de 14 Februarie 1921 imediat după miezul nopţii am aterizat şi eu pe această planetă. Mama spunea că era duminică. Acest „eveniment important” a avut loc în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni Judeţul Lăpuşna la cca. 80 Km. de Chişinău capitala Basarabiei. În Basarabia la ţară copiii erau declaraţi după o perioadă oarecare ca să vadă dacă trăiesc, deorece mureau foarte mulţi la naştere, pe mine m-¬au declarat pe 10 Martie, când m-au şi botezat, de aceia după acte, sunt născut pe 10 Martie 1921. Pe lângă gospodăria nostră se aciuase un soldat rus din armata imperială, Vichentie, care era un adversar al bolşevicilor deci nu se putea întoarce acasă că-l înpuşcau. Vichentie avea acasă la el în Rusia un băiat/malcik Alioşa cam de vîrsta mea, şi de dorul lui, Vichentie mă iubea cu înfocare. Îmi făcea tot felul de jucării, mă răsfăţa mai rău decât părinţii şi pe Vichentie îl iubesc şi acum. Vichentie, fusese rănit în război şi avea un picior mai scurt, era harnic şi om de încredere, puteai să laşi o pungă cu galbeni, Vichentie o păzea ca un câine credincios. Vichentie ştia foarte puţin „moldoveneşte” din care cauză vorbea cu mine „pa ruski” şi eu începusem să o rup binişor „pa ruski” de nu se mai puteau înţelege ai mei cu mine. Tata era foarte ocupat cu slujba lui şi mai ales cu naravul pe care-l aveau toţi basarabenii, de unde luase şi el această patimă, patima băutului. Eu eram un copil neastâmpărat şi zbânţuit şi eram plin de cucuie şi zgârieturi, unele cu care mă mândresc şi acum. Tata lucra la „Serviciul Judeţean de Poduri şi Şosele” şi era mutat mereu unde era nevoie în cadrul Judeţului Lăpuşna. Aşa l-a mutat în Chişinău unde am făcut Gradiniţa, apoi într-o comuna lângă Chişinău unde am făcut clasa întâia primară. Apoi am continuat clasa doua în Comuna Bardăr de lângă Hânceşti unde toată clasa ne-am umplut de râie în frunte cu învăţătoarea, eu am umplut-o şi pe mama şi pe tata. Abia am scăpat frecîndu-me cu puciosă pisată amestecata cu untură de porc. Apoi nu ştiu care a adus în clasă păduchi de cap, eu băiat cuminte imediat m-am umplut ciotcă şi i-am blagoslovit şi pe ai mei. De podoaba asta am scapat că a cumpărat mama de la nişte ţigani un piptene des de corn de bou cu care ne piptănam până la sânge şi ne spălam apoi cu leşie de ciocălău de porumb. Ce era mai greu era să scapi de lindeni care sunt ouăle lor ce se lipiau de rădăcina părului şi nu se luau pe pieptene. Deci se poate spune despre mine că am o „experienţă multilaterală”, de aia am ajuns în Canada şi scriu acum articole la diverse publicații din Canada și din alte țări În Bardăr am stat mai mult, vre-o trei ani, săteam la un canton pe şosea la vre-o 5 Kilometri de sat mă ducem la şcoala printr-o pădurice să scurtez drumul, am vazut odată cum un uliu mare, sau o fi fost vre-un vultur a răpit un biet iepuraşi şi a zburat cu el în ghiare. Iarna cînd începeau să urle lupii o luam la fugă de-mi sfârâiau călcâiele. Tata m-a luat odată cu el la vînătoare, avea o puşcă lustruită cu două ţevi, dintr-un tufiş a apărut o căprioară, era maro, o splendoare de animal. Era foarte aproape de noi că puteai să o loveşti şi cu o piatră, avea ochii blânzi şi umezi, ne-am uitat la ea, ea s-a uitat la noi, noi înţepeniserăm, nu am făcut nici o mişcare să nu o speriem. A plecat apoi graţioasă şi sprintenă. Tata a cărat puşca degeaba, de atunci nu s-a mai dus niciodat la vânătoare, cum să omori o splendoare ca aceia care nu ţi-a făcut nici un rău şi care poate are şi un copil care o aşteaptă. De atunci urăsc vânătoarea şi am o proastă părere despre vânători. Un vânător este un om crud într-o oarecare măsură un criminal. A venit faimoasa criză mondială, tata a fost „pus în disponibilitate”, am plecat la Chişinău unde a lucrat pe unde a putut, odata chiar hamal în gară la Visterniceni. Mama nu avea decât 4 clase primare, nu putea capata vre-un serviciu, dar aşa greu cum a fost am dat examenul de admitere şi am intrat la Liceul de băieţi din Chişinău Bogdan Petriceicu Hajdău. Tata m-a îndemna să mă las de şcoală să-l ajut la cărat piatră căci avea o „chietrărie” şi două mârţoage de cai care dacă nu se sprijineau unul de altul cădeau jos. Nu am mai vrut să învăţ. Fugeam de la şcoala. Cursul inferior l-am făcut ca vai de lume, numai cu corijenţe şi dojeneli de la profesori. Odată mama când a văzut că sunt pe punctul să termin cu şcoala, mi-a tras o bătaie de o ţin minte şi acum. A rupt un băţ pe popoul meu. Plângeam şi eu şi mama. Am vazut şi eu ce e aia „bătaie soră cu moartea”. Să-i fie ţărâna uşoară, de la bătaia aia mi s-a deschis mintea şi m-am pus pe carte. În cursul superior am luat note bune, într-a opta am luat menţiune, bacalaureatul l-am luat cu notă mare, am intrat prin concurs la Politehnică şi am terminat cu „Magna cum Laude” șef de promoție, şi totul se datoreşte de la bătaia „soră cu moartea” pe care mi-a dat-o mama.

Ruşii au năvălit în Basarabia în Iunie 1940, terminasem clasa a şaptea, am fugit înpreună cu mma în Vechiul Regat, pe tata l-a omorât în bătaie o bandă de huligani bolșevici. Am făcut clasa a opta la Liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ, apoi în 1941 am dat examen La Politehnica Gheorghi Asachi la secţia de Chimie Industrială pe care am absolvit-o în 1946. Între timp veniseră comuniştii la putere care a coincis cu cîţiva ani de secete cumplite, foamete şi dezastru. În 1948 am intrat printre primii cercetători ştiinţifici care au pus bazele cercetării în chimie la ICECHIM. Chimia era pasiunea vieţii mele, inbeam chimia cu ardoare din care cauză şi chimia m-a iubit pe mine. Am scris articole, am publicat cărţi, am avut numeroase inovaţii şi invenţii pe una din ele luînd premiul maxim cît era admis pe atunci, 100,000 de lei. Am avansat în cercetare pînă la funcţia de şef de secţie de unde am fost apoi retrogradat la şef de laborator, apoi la cercetător principal, ca în final să fiu exclus din cercetare pe motivul ca nu eram membru de partid fiind înlocuit de doi absovenţi din URSS, Ion Fara şi Ion Niederkorn. Am ajuns în Ministerul Industriei Chimice unde iarăşi am început să avansez, de la inginer simplu la şef serviciu tehnic şi în 1963 ministrul Chimiei Mihail Florescu căruia i se ceruse un inginer bun să-l facă director de import în Ministerul Comerţului Exterior la CHIMIMPORT m-a recomandat pe mine, dar nu eram membru de partid. M-au uns imediat membru de partid, deci rezistasem 20 de ani. În Comerţul Exterior am călătorit în numerose ţări, cele mai importante fiind Australia, Singapore, Malaezia, Tailanda etc etc în total 25 de ţări. Eu zic că am făcut o treabă bună şi am învăţat o meserie nouă. Am avut ghinionul că m-am certat cu „Savanta de Renume Mondial” care era directoare acum la ICECHIM unde lucra soţia mea Laura încă din 1950. În 1969 ajunsesem director la societatea mixtă româno-italiană ROMITAL din Milano dar „Savanta” nu a uitat şi i-a spus „Geniului Carpaţilor” sa mă nimiciască şi el m-a retrogradat la inginer stagiar în Ministerul Chimiei cu menţiunea să nu mai fiu avansat niciodată. Am stat o perioadă în „Cimitirul Elefenţilor” din Ministerul Chimiei, care era o cameră unde stăteau mai mulţi foşti „şefi” maziliţi ca şi mine. M-am îmbolnăvit de Astenie Nervoasă, am vrut să mă sinucid, să mă arunc pe geam de la etajul 9 al Ministerului Chimiei, dar a apărut în faţa minţii mele Luminiţa, care atunci avea vre-o 13 ani şi Monica cu patru ani mai mare si m-am oprit. Am stat în Spitalul Studenţesc la doctorul Boris Cazacu, coleg de al meu de la liceul Ion Creangă din Bălţi.. Dar Dumnezeu nu m-a lasat, odată câmd „Genialul şi Savanta” erau într-un din numeroasele lor călătorii, Ion Gheorghe Maurer mi-a permis să mă angajez la o firmă străină şi am ajuns directorul sucursalei din România al lui ICI (Imperial Chemical Industrie ) cea mai mare firmă din Anglia, şi una dintre cele mai mari firme din Industria Chimică din Lume. Nu am dus-o rău nu pot să mă plâng. Îmi aduc aminte de o zicală comunistă: „Orice picior in c.. e un pas îninte”. Şi cam aşa a fost, de câte ori am încasat un picior în fund, de fiecare dată am avansat „un pas înainte”. În 1982, când aveam o situaţie de invidiat, aveam un apartament cum puţine sunt în Bucureşi „călare pe Cişmigiu”, o lefă buna de director, un serviciu sigur la ICI, mi-am adus aminte de lovitura pe care mi-au dat-o „Savanta şi Genialul” în 1969 şi în Nov. 1982 am „săltat-o” în Canada împreună cu ginerele meu Adrian Grigoriu. Aveam 62 de ani, eram la pensie de 2 ani, (însă lucram în continuare la ICI). Toţi au spus că sunt nebun. Am căpătat drept de lucru după 2 ani, aveam 64 de ani. La vârsta asta nu te mai angajază nimeni, şi neavând altă soluţie mi-am înregistrat o firmă IDEX pentru fabricarea de chimicale pentru filme de raze X si vânzarea de film de raze X pe care-l cumpăram din, Spania, Suedia, şi am importat şi din România, însă filmul românesc a fost de o calitate foarte slabă, fiind iradiat din cauza exploziei de la Cernobil. În 1990 am făcut un preinfarct, în 1993 am avut cancer de colon de care văd că am scăpat. Mi-a fost imposibil să ţin piept concurenţii marilor firme ca Fuji, Kodak, Konica, 3 M şi mă duceam vertiginos spre faliment, însă iarăşi m-a ajutat Dumnezeu, şi împreuna cu soţia mea Laura, chimistă şi ea, am realizat o invenţie în domeniul chimicalelor de raze X , pe care am vâdut-o împreuna cu firma unei companii „Globus” din Kelowna, British Columbia cu un sfert de milion de Dolari. Asta a fost în 1996. În 1997 a venit rîndul lui Laura să facă un cancer, dar ea nu a mai scăpat şi m-a părăsit pe 28 Aprilie 2000, de Vinerea Mare.
Din cauza cancerului Laurei am început să studiez Medicina Alternativă, astfel Laura a mai supravieţuit circa 3 ani şi eu m-am ales cu o nouă profesiune, „Holistic Practitioner”. Acum la venerabila vîrstă de 88 de ani pe care o împlinesc pe 14 Februarie 2009 pot să spun că nu există v„rstă şi eşti bătrîn. La 64 de ani mi-am început cariera de „capitalist” şi m-am descurcat, dar începutul a fost groaznic, la 80 de ani încep cariera de Holistic Practitioner, şi sper ca Dumnezeu mă va ajuta şi de data asta (şi sper să nu fie ultima).
de ovidiu creanga 
Abonaţi-vă la: Postări (Atom)
Anunțuri

Responses

  1. Mosnegii la gunoi! Tineretul este viitorul tarii! Legati mosneagul cu catusele sa nu mearga la votare!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: