Publicat de: Ovidiu Creanga | 19 noiembrie 2010

Centrele de putere (un articol mai vechi, dar foarte interesant)

 

Web advertising
Editie electronica – primul ziar romanesc pe Internet ! Bucuresti – Sambata, 3 mai 2003  

Afiseaza ziarul de: L M M J V S DOSARE

Prima pagina
Sectiuni :
Eveniment-actualitate
Editorial
Sport
Suplimente :
Ziua Opiniei
Supliment economic
» Dosare ultrasecrete
Adrese :
Ziua de Constanta
Ziua de Iasi
Ziua de Vest
Ziua Shop
Editura Ziua
Server WAP
Arhiva Ziua
Comentarii
Forum Ziua Opiniei
Intrebarea zilei
Sumar pe e-mail
Informatii :
Contacte
Publicitate
Abonamente

 

Geopolitica si geostrategie: viziune pe termen lung

Centrele de putere

De la unipolaritate la multipolaritate

Ne place sau nu, traim intr-o lume dominata de americani. Statele Unite detin suprematia economica, politica si mai ales militara. Disparitia Uniunii Sovietice a distrus echilibrul de forte care, timp de jumatate de secol, guvernase planeta. Lumea de astazi este unipolara. Si va ramane asa pentru multi ani de acum incolo, sunt de parere specialistii Directiei de Planificare Strategica din cadrul Marelui Stat Major al MapN. Va prezentam in premiera un document exceptional care analizeaza actualele tendinte geostrategice, dar si evolutiile pe termen lung in complexul proces de reasezare a sferelor de influenta. Autorii materialului, gen.-mr. Vasile Paul si col. Ion Coscodaru, examineaza meticulos, obiectiv si pragmatic zbuciumata implementare a noii ordini mondiale. Cei doi straluciti strategi ai MapN lanseaza si o serie de previziuni pe termen lung, intr-un orizont de timp pe care majoritatea analistilor il evita. Intertitlurile apartin redactiei.

Miruna MUNTEANU

Bipolaritate – unipolaritate – multipolaritate

Inceputul mileniului al treilea anticipeaza schimbari de proportii in devenirea istorica a marilor puteri ale lumii. Evenimentele geopolitice din ultimii ani argumenteaza ca directiile si tendintele de edificare a noii ordini mondiale au fost stabilite si afirmate. Dintr-o tara divizata, Germania s-a reunificat, redevenind „motorul” economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destramat, iar urmasul sau, Federatia Rusa, a fost „degradat” din rangul de superputere in cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur si pur, China a devenit o tara comunisto-capitalista, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franta si Germania, se pregatesc sa renunte, de buna voie, la statutul lor, in favoarea materializarii unui proiect pe cat de vechi pe atat de actual – constituirea unei structuri continentale, care sa reuneasca toate statele batranului continent – Uniunea Europeana, care ar urma sa joace un rol capital in ierarhia puterii mondiale. Japonia, dupa o perioada de recesiune economica, revine in forta, incercand prin capacitatile pe care le dezvolta sa se afirme si ca mare putere militara. In ceea ce priveste SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic functional si pragmatic, de o economie performanta si eficienta, de resurse financiare si militare impresionante, in lipsa unui challenger pe masura, s-au afirmat ca singura superputere mondiala reala – megaputere – in acceptiunea unor cunoscuti analisti si politologi.

Tendintele actuale ce se manifesta in afirmarea si consacrarea noilor centre de putere sunt consecinte directe ale evenimentelor petrecute in mediul de securitate.

Razboiul Rece si prabusirea URSS

Perioada „Razboiului Rece” a fost caracterizata printr-un echilibru mondial rezultat din starea de confruntare dintre cele doua blocuri politice si militare opuse. Esenta acestui echilibru il reprezenta conceptul de Distrugere mutual asigurata (MAD) care a oferit, timp de o jumatate de secol, suportul fundamental al celor doua sisteme de securitate, materializat prin descurajarea reciproca. Esenta strategiilor de securitate ale puterilor nucleare o constituia asigurarea unei riposte credibile, prin dezvoltarea propriilor capacitati militare. Existenta celor doua blocuri politico-militare rivale a stabilit configuratia sistemului mondial dupa aceeasi schema dualista, majoritatea statelor aflandu-se in situatia de a alege pe unul dintre cei doi actori politici majori in vederea stabilirii unor relatii privilegiate. In competitia de mentinere a suprematiei sau macar a unui echilibru acceptabil, cele doua blocuri au antrenat in scopuri exclusiv militare surse si resurse inimaginabile, care puteau satisface in buna masura cerintele sociale tot mai crescande si diversificate ale cetatenilor, in special a celor din tarile Tratatului de la Varsovia, a caror bunastare se indeparta tot mai mult de standardele minime acceptabile.

Decizia presedintelui american Ronald Reagan din martie 1983, de lansare a programului „Initiativa de Apararea Strategica” (SDI) si a masurilor complementare acestuia, a determinat accelerarea si amplificarea competitiei inarmarilor. Moscova, aflata in plin declin economic, a realizat ca nu-si mai putea proteja pe cale militara pozitia sa de super-putere si nici nu va mai dispune de spatiul sau de influenta, decat cu pretul unor cheltuieli fabuloase. Eforturile economice si financiare tot mai mari, la care au fost obligate statele satelite ale URSS, au generat dificultati sociale insuportabile in majoritatea dintre acestea. Ca urmare, criza a izbucnit la inceput in Polonia, care avea cele mai mari datorii externe, s-a extins apoi in URSS si Ungaria, propagandu-se cu rapiditate in RDG, Cehoslovacia, Romania, Bulgaria, Iugoslavia si Albania, determinand prabusirea comunismului. Esecul sistemului comunist, provocat in principal de propriile limite si vicii interne, a fost accelerat si de punerea in practica, de catre SUA si aliatii lor occidentali, a unui sistem complex si puternic care a cuprins atat mijloace si tehnici militare, cat mai ales nemilitare. Asa cum apreciaza Alvin Toffler in „Puterea in miscare”, prabusirea comunismului a fost influentata in mod deosebit si de factorul „K”, reprezentand noile cunostinte de care sunt dependente atat puterea militara, cat si cea economica. Datorita raspandirii tehnologiilor bazate pe cunoastere si a liberei circulatii a ideilor, SUA, Europa Occidentala si Japonia au reusit sa consacre superioritatea economiei capitaliste fata de cea socialista. Aceleasi tehnologii au contribuit in mod evident si la diferentierea uriasa a puterii militare in perioada bipolaritatii. De fapt, acest lucru este recunoscut de Mihail Gorbaciov intr-un discurs din 1989, anul inceperii declinului total al sistemului comunist: „Am fost aproape printre ultimii care sa ne dam seama ca, in epoca stiintei informatiilor, cel mai costisitor patrimoniu e cunoasterea”.

Vidul de securitate post-sovietic

Evolutia situatiei politico-strategice in centrul si estul Europei in conditiile disparitiei divizarii continentului prin „Cortina de fier” a favorizat in buna parte diversificarea si amplificarea riscurilor, influentand in mod direct configuratia si conditiile de manifestare a acestora. Aceste conditii au determinat o noua fizionomie a mediului de securitate, caracterizata prin:

* transformarea radicala a configuratiei geopolitice si strategice a zonei, in urma destructurarii Tratatului de la Varsovia;

* conturarea unui spatiu deficitar de securitate in centrul si sud-estul Europei, pe fondul disparitiei unei „umbrele protectoare”;

* dezghetul conflictelor teritoriale si etnice incastrate, in perioada imediat urmatoare incheierii celui de-al doilea razboi mondial, in matricea conservatoare a sistemului comunist;

* dificultatile tranzitiei la statul de drept si economia de piata, generatoare de vulnerabilitati si riscuri specifice de insecuritate.

Deschiderea, la inceputul deceniului noua, a sistemelor politice democratice occidentale, spre tarile desprinse din blocul comunist, amplificarea dialogului si cooperarii cu acestea au pus in dezbatere publica teorii potrivit carora perioada confruntarilor militare majore ar fi luat sfarsit si ca lumea se indreapta de fapt catre „sfarsitul istoriei”. In aceste conditii, lumea postbipolara era considerata astfel unipolara din punct de vedere ideologic. Castigarea initiativei in plan ideologic, prin urmarirea cu rigurozitate a politicii traditionale a democratiilor occidentale – promovarea drepturilor omului si a libertatii persoanei – a facilitat perceperea, mai intai de catre cercurile intelectuale si, treptat, si de catre marea masa a populatiei din tarile central si est-europene a impasului fara iesire in care se gasea, de fapt, sistemul comunist si a esecului fara dubii al acestuia. Acest lucru a accelerat sfarsitul „experimentului comunist” in Europa si a adus lumii occidentale victoria in „razboiul rece”.

Pierderea influentei sovietice asupra tarilor din centrul si sud-estul Europei, concomitent cu destructurarea imperiului bolsevic si accelerarea demersurilor de unificare printre tarile de pe Vechiul Continent, parea sa arate ca pe locul ramas gol se va instala puterea „Europa”, cu un potential economic si militar care o va face capabila sa rezolve crizele din preajma ei si sa influenteze politica mondiala.

Departe de a asigura democratia, aflata inca in faza incipienta, disparitia sistemului bipolar a creat un vid de securitate inflamabil, care a favorizat redesteptarea unor vechi dispute teritoriale, nationale, etnice si religioase, degenerand nu de putine ori in conflicte sangeroase.

Prin prisma acestei abordari, etapa post-„Razboi Rece” a constituit o provocare si o oportunitate totodata pentru SUA de a-si demonstra capacitatea de unic lider mondial. Astfel, acestea au fost nevoite sa-si angajeze puterea militara implicandu-se in gestionarea multiplelor crize aparute in aceasta perioada, in conditiile in care ONU – entitatea care isi propune prin propriul statut sa mentina pacea lumii – nu a putut si nici nu a avut cum sa desfasoare actiuni militare de mare amploare.

Suprematia americana

Desfasurarea evenimentelor de dupa anii ’90 au evidentiat ca nici o alta putere din lume, fie ea si nucleara, nu poate lua initiative politico-economice sau militare de anvergura fara asentimentul si uneori asistenta SUA. Astazi, SUA au o pozitie absolut hegemonica in lume, cum nu s-a mai vazut de la caderea Imperiului Roman. Razboiul din Golf si interventiile din fosta Iugoslavie si Afganistan au dovedit statistic ca ponderea SUA in asemenea actiuni este de peste 80% iar tehnologia, armamentul si logistica utilizate au reprezentat capacitati militare atat de sofisticate si costisitoare incat ceilalti aliati nu le pot avea inca. „America are si intentioneaza sa mentina o putere militara capabila sa nu poata fi contestata”, a declarat presedintele SUA, George W. Bush. Prin aceasta, ea va face inutila destabilizarea prin cursa inarmarilor caracteristica erelor anterioare, rivalitatile inevitabile limitandu-se la comert si la modalitatile de infaptuire a pacii. Washingtonul nu-si propune, dincolo de rivalitatile care ameninta securitatea sa si a lumii, sa impuna viziunea sa.”

Procesul de trecere de la bipolaritate la unipolaritate este considerat ca se afla in faza sa finala; Statele Unite ale Americii sunt singura putere „capabila sa intervina oricand si oriunde doreste, atunci cand interesele sale sunt afectate”.

Constiente de unicitatea puterii lor la nivel mondial, SUA realizeaza ca, totusi, nu pot actiona singure fara a risca sa atraga asupra lor unele nemultumiri. Recenta opozitie, in special a Frantei, Germaniei, Belgiei, la care s-au adaugat cea a Rusiei si Chinei, fata de decizia SUA si aliatilor sai de a se interveni militar in Irak reprezinta un element de referinta in competitia pentru suprematia mondiala.

Se apreciaza ca daca, impotriva terorismului si amenintarilor asimetrice, SUA pot actiona in coalitie sau in mod solitar, in pofida oricaror opozitii, in competitia pentru resurse si piete de desfacere acest lucru este mult mai dificil de realizat, avand in vedere interconectarile si interconditionarile existente intre multitudinea de actori statali si non-statali implicati in acest demers. In conditiile in care factorul economic devine elementul de referinta al puterii, iar superioritatea acestuia reprezinta conditia obligatorie, este de asteptat ca gruparea fortelor, constituirea de coalitii si de aliante sa se faca in functie de capacitatile si interesele participantilor la aceste forme organizationale care vor avea drept mobil aproape exclusiv, batalia pentru resurse si pentru piete de desfacere.

Resurse si economie: SUA reprezinta prima putere economica a lumii. Se numara printre primii trei mari producatori mondiali in diferite domenii: petrol, gaze naturale, carbune si electricitate; cereale (grau, porumb), soia, fructe tropicale, cresterea animalelor; culturi de tutun, bumbac; siderurgie si metalurgie neferoasa; constr. de automobile si aeronautice; chimie si electronica; informatica, telecomunicatii; cercetari spatiale, energie atomica. Agricultura este diversificata si extrem de performanta. Firmele americane sunt adesea cele mai puternice din lume si au ramificatii in tarile dezvoltate si in lumea a treia. Unele produse ca: autovehicule, nave, produse electronice s.a. sunt puternic concurate de Japonia, Germania, Franta. SUA beneficiaza de puterea dolarului, a carui fluctuare, in mare parte dictata de politica americana, se repercuteaza asupra ansamblului economiei mondiale. Importa: materii prime, petrol, ceai cafea, cacao, pietre pretioase, obiecte de artizanat, produse alimentare. Exporta: fosfati de cupru, minereuri de fier, automobile, avioane, nave, aparatura electronica si electrotehnica, nave cosmice, utilaje tehnice militare, produse farmaceutice, produse textile, chimice, bunuri de larg consum.

PIB: 2% agicultura, 32% industrie, 66% servicii. Megaputere nucleara, cosmica si maritima, membra permanenta a Consiliul de Securitate al ONU, membra fondatoare a NATO. Are capacitati militare impresionante. Cheltuieli militare: 380 miliarde. Procent din PIB alocat sectorului militar: 3,2%.

Daca din punctul de vedere al detinerii puterii militare SUA reprezinta in prezent singura superputere, din punct de vedere economic la nivel global sunt recunoscute si se confrunta pentru suprematie trei superputeri economice: SUA, Uniunea Europeana si Japonia. La acestea se adauga in ultima perioada China si Rusia, aflate intr-o evidenta afirmare a capacitatilor lor, tot mai comparabile cu ale primelor trei.

Dezvoltarea tehnologiilor si afirmarea tot mai pregnanta a economicului ca factor prioritar in evolutia omenirii, pragmatismul intereselor concurente si constientizarea slabiciunilor statului in aceasta competitie au evidentiat ca nici un stat, oricat de puternic ar fi, nu mai poate face fata singur problemelor tot mai complexe si costisitoare ale dezvoltarii contemporane. Aceasta realitate a impus constituirea unor forme suprastatale de coalizare pentru a obtine profituri din forta multiplicata a statelor legate de unele interese comune. Armonizarea acestor eforturi a favorizat aparitia unor regiuni economice distincte. Acestea reprezinta un fenomen cu totul nou, inaugurand un alt tip de evolutie in competitia pentru afirmarea si consacrarea noilor centre de putere. Regiunile economice, prin specificul si particularitatile lor, isi pun amprenta asupra tuturor entitatilor ce le compun. Prin stabilirea unor norme, principii, cerinte si responsabilitati comune, regiunile tind sa integreze formatiuni statale cu identitati economice, etnice, sociale, culturale si ideologice tot mai diferite.

Noul „continentalism”

Prima asemenea regiune economica a aparut pe continentul european si a fost reprezentata de ceea ce s-a numit Comunitatea Europeana, actuala Uniune Europeana. Ca reactie la aceasta comunitate economica, SUA, Canada si Mexic au creat NAFTA (North American Free Trade Agreement), iar Japonia impreuna cu China la care s-au adaugat „tigrii” asiatici au creat regiunea economica Asia-Pacific. Pe langa aceste trei mari regiuni (Europa, Asia-Pacific si NAFTA), bine conturate si definite, au mai aparut si alte regiuni mai mici de integrare, cum ar fi: Mercosur (agreement comercial al Americii de Sud), Pactul Andin, Regiunea Marii Negre etc.

De remarcat ca fiecare dintre cele trei mari regiuni de integrare dispune de un lider de incontestat, de o „locomotiva”, capabila sa asigure o dezvoltare economica echilibrata si armonioasa a intregii zone, sa traga toate entitatile componente ale regiunii in directia democratizarii si bunastarii: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea Europeana de Germania. Capacitatea „locomotivei” de a asigura puterea de inaintare a regiunii in ansamblu reprezinta esenta competitiei dintre aceste zone.

Modelul de integrare agreat de o regiune sau alta diferentiaza in mod structural desfasurarea proceselor specifice. In timp ce Europa promoveaza un model supranational bazat pe insusirea unui cuprinzator acquis comunitar, concomitent cu fiintarea si functionarea unor institutii si organisme supranationale, zona Asia-Pacific, prefera conservarea in intregime a suveranitatii statelor.

O data cu infiintarea acestor regiuni economice ia nastere „un nou continentalism” care pretinde o reformulare a strategiilor corporatiilor, o redesenare a hartilor mentale ale cetatenilor din fiecare tara si, treptat, o noua identitate economica, bazata pe o competitie globala. Cu timpul, nu tara va aparea in prim-plan, ci regiunea. Ea va reprezenta actorul economic principal. Hartile mentale ale oamenilor se vor modela in jurul acestor noi marimi economice si vor opera cu masurile recomandate de ele.

Aparitia regiunilor economice si a noilor actori mondiali pune in termeni noi problema evolutiei comertului international, precum si a raporturilor dintre puterea economica a regiunilor respective si cea a structurilor de securitate.

Regiunile economice si structurile de securitate

O analiza aparte trebuie facuta asupra structurilor de securitate din regiunile respective. Astfel pot fi evidentiate deosebiri semnificative in ceea ce priveste existenta acestora. In timp ce Europa dispune de o structura proprie, care se implica din ce in ce mai mult in solutionarea problemelor de securitate specifice, in Asia-Pacific nu exista o asemenea structura ceea ce sporeste riscurile unor conflicte, mai ales ca in zona pe langa Japonia, se afirma cu rapiditate un alt mare actor in jocul puterii care tinde la un rol pe masura – China.

Desi politica SUA este supusa din ce in ce mai des reprosurilor venite indeosebi dinspre liderii Uniunii Europene, pe probleme ce vizeaza atitudinea uneori arbitrara fata de legile si reglementarile internationale, Washingtonul isi urmareste cu fermitate obiectivele, constient de avantajele oferite de o putere militara si economica fara rival.

In materializarea scopurilor sale strategice, SUA urmaresc consolidarea capului de pod stabilit in Europa unita, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, astfel incat aceasta Europa, in curs de largire, sa poata deveni o trambulina mai viabila pentru proiectarea in Eurasia a noii ordini mondiale. Recenta extindere „robusta” a NATO, de la Marea Baltica la Marea Neagra, precum si eforturile care se fac, de-o parte si de alta, pentru includerea Georgiei in NATO, demonstreaza interesul SUA pentru controlul regiunii de margine sau a „bordurii maritime” a Eurasiei, care incepe cu Finlanda si tarile scandinave, continua cu Polonia, Romania, Turcia si Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat si a Indiei si se incheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei si Japoniei. Bordura maritima a Eurasiei, denumita de teoreticieni „Rimland”, reprezinta la ora actuala esenta puterii globale. Cel ce domina Rimland-ul domina Eurasia, iar cel ce domina Eurasia tine in mainile sale destinul lumii.

Eurasia – marea miza globala

Existenta in Eurasia a aproape 75% din populatia globului, a trei sferturi din resursele energetice ale lumii, precum si detinerea a 60% din avutia mondiala, intaresc convingerea ca Puterea ce va domina Eurasia va controla doua din cele trei zone cele mai avansate si mai performante sub aspect economic din lume. Existenta in zona euroasiatica a unor enorme zacaminte de gaze naturale si rezerve de petrol, la care se adauga minerale importante, ii confera acesteia o dimensiune geostrategica, geopolitica si geoeconomica aparte.

In studiul „O strategie pentru Eurasia”, Brzezinski considera la randul sau ca aceasta regiune reprezinta axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina acest supercontinent va avea influenta decisiva asupra evolutiei mondiale. Brzezinski apreciaza ca statutul SUA de prima mare putere nu va fi contestat de nimeni pentru inca o generatie de acum incolo si ca atare, a propus unele moduri de abordare a relatiilor internationale de catre SUA, care sa vizeze:

– implicarea, alaturi de Marea Britanie, Germania si Franta, pentru extinderea UE si NATO, aceasta servind intereselor americane, atat pe termen scurt, cat si pe termen lung;

– atragerea Rusiei intr-un cadru mai larg de cooperare europeana, concomitent cu sprijinirea independentei noilor sai vecini;

– sprijinirea Chinei ca ancora estica; considerand ca aceasta tara reprezinta o mare putere regionala, iar aspiratiile sale de superputere mondiala sunt inca greu de realizat;

– pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizata printr-un sistem de securitate trans-eurasiatic, prin extinderea NATO alaturi de aranjamente de securitate colectiva cu Rusia, China si Japonia.

Desi este evident ca nici o alta tara din lume nu-si poate asuma inca responsabilitatea impartirii puterii si responsabilitatii cu Statele Unite ale Americii, disputa pentru controlul si gestionarea spatiilor cu mari conotatii geopolitice si geostrategice, indeosebi cel euroasiatic, se amplifica si devine tot mai apriga si mai acuta.

In intreaga lume se contureaza coalitii care au ca scop oprirea suveranitatii absolute a SUA. Sunt elocvente in acest sens alianta dintre China si Rusia, precum si dorinta de independenta tot mai evidenta a Europei care, indeosebi prin intermediul Frantei si Germaniei, devine tot mai putin un aliat si tot mai mult un competitor, pe fondul amplificarii spectaculoase a miscarii anti-globalizare.

Rusia, principala contrapondere a Statelor Unite

Rusia s-a angajat intr-o politica activa vizand limitarea consecintelor „hiperputerii” americane sau chiar contestarea acesteia, dar nu pierde din vedere ca dialogul cu Washingtonul ramane totusi o preocupare majora. Rusia este constransa la acest lucru avand in vedere ca valoarea datoriei externe si platile dobanzilor, fac sa apese asupra ei o amenintare permanenta.

Cresterea pretului mondial al petrolului si gazelor naturale a permis, in ultimii doi ani, un inceput de redresare a produsului national brut – redus la mai mult de jumatate dupa prabusirea URSS. Demersurile tot mai convingatoare ale Rusiei de a redeveni o mare putere au fost evidentiate prin discursul premierului Mihail Casianov, cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York, care a anuntat ca „tara sa nu mai solicita asistenta financiara din partea Occidentului, Rusia devenind o tara donatoare sub forma de credite – de miliarde de dolari – pentru tari nevoiase, mai ales din spatiul CSI.” Totodata, aceasta a vorbit despre o „axa strategica energetica” ce ar permite Rusiei sa se substituie Arabiei Saudite ca partener petrolier privilegiat al SUA, prin extractiile din Insula Sahalin, in Extremul Orient rus ca si prin proiectele de transport al petrolului din campurile de la Peciora, via Arctica, printr-un sistem de tancuri spargatoare de gheata. Discursul premierului rus confirma ca Rusia a revenit la traditionalele directii ale politicii sale externe, sustinuta fiind de o serioasa crestere economica, precum si de o acumulare pozitiva in ceea ce priveste capitolul de imagine, dupa 11 septembrie 2001. Totodata Casianov arata ca, „pentru a deveni un centru de putere, Rusia trebuie sa-si redreseze economia, sa scape de dependenta de pretul petrolului si de datoria externa si abia dupa aceea sa-si dezvolte strategiile de politica internationala pe termen lung”.

Implicarea Moscovei in asigurarea securitatii energetice a UE pe termen lung, readuce Rusia in prim-planul jocurilor geopolitice de stapanire a Eurasiei si se constituie intr-o contrapondere a scopului geopolitic central al SUA. Succesul reformei fiscale, consolidarea puterii prezidentiale si restabilirea economica, acordarea statutului de economie de piata de catre SUA si UE, bunele relatii politico-economice cu UE si crearea Consiliului NATO – Rusia argumenteaza aprecierile generalului american Patrick Hughes, directorul DIA (Defense Intelligence Agency), potrivit caruia” posibilitatea ca Rusia, in timp, sa redevina o putere rivala SUA va spori semnificativ”.

Dezvoltarea bunelor relatii cu China reprezinta, in acest context, o preocupare majora a politicienilor rusi. Delimitarea definitiva a frontierei ruso-chineze, lunga de 4000 km, si parteneriatul militar bilateral dintre cele doua tari, materializat prin achizitionarea de catre China de echipament militar rusesc in valoare de 2,8 miliarde de dolari (96 avioane de lupta SU-27, sisteme de rachete S-300, 4 submarine clasa Killo, un portavion, 2 contratorpiloare echipate cu rachete de croaziera), reprezinta un semn al „noului pericol strategic” ce se naste in Eurasia si care vizeaza in mod direct interesele americane.

In ciuda acestor manifestari, SUA vor continua sa-si asume marile decizii politice si militare cu riscurile pe care le presupune o economie puternica si flexibila, dar inca dependenta de resursele strategice repartizate inegal pe glob. Scopul declarat a americanilor nu mai este in prezent „de a gasi putere pentru realizarea apararii, ci de a gasi angajamente pentru folosirea acestei puteri”. SUA au devenit o putere „soft”, care se ocupa de toata plaja nevoilor actuale, de la exportul de tehnologie, hrana, idei, cultura si putere pana la importul de „inteligente”, capital si bunuri. Constientizand ca nici o tara nu se poate apara singura, SUA, ca lider mondial, promoveaza o politica de securitate internationala in urmatoarele directii:

– sustinerea unei Europe democratice, pasnice si nedivizate;

– intarirea unei comunitati puternice in Asia si Pacific;

– cladirea unui nou sistem de comert liber;

– mentinerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internationala;

– dezvoltarea cooperarii in problema amenintarii granitelor nationale;

– intarirea mijloacelor militare si diplomatice cerute de aceste provocari.

Din cele prezentate, se deduce ca SUA si-au definit acele interese care ii intaresc si consolideaza pozitia de lider mondial in politica de securitate internationala.

Uniunea Europeana, aliat si rival al SUA

Pe acest fundal de dominare si afirmare a puterii SUA, in perioada urmatorilor ani va continua sa se afirme din ce in ce mai clar Uniunea Europeana, ca forta politica, economica, culturala si chiar militara, ca factor de stabilitate si de progres care sa-si poata promova propriile optiuni si interese. Invitarea la aderarea in NATO a inca sapte state din centrul si sud-estul Europei consolideaza mediul strategic de securitate oferind oportunitati pentru cresterea capacitatilor Aliantei Nord-Atlantice de a gestiona situatiile de criza din orice zona a globului. Totodata, decizia privind extinderea UE si includerea in randurile sale pana in 2004 a inca 10 state la care se vor adauga alte doua (Romania si Bulgaria ), pana in 2007, reprezinta garantii substantiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europene. Deschiderea UE spre est, care are loc aproape in paralel cu demersul similar al NATO, asigura pentru prima data in istorie cele mai favorabile conditii pentru crearea unei Europe unite.

Chiar daca printre obiectivele initiale ale crearii Uniunii Europene figura si cel al devenirii unei superputeri militare care sa discute de la egal la egal cu SUA, sa fie capabila sa gestioneze atat propriile crize precum si pe cele din vecinatate, sa se implice si sa influenteze politica mondiala, nici una dintre tarile membre nu a fost dispusa, cel putin pana acum, sa sporeasca sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis indeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecinta marirea decalajului dintre capacitatile militare proprii fata de cele ale SUA si amanarea indeplinirii obiectivului propus, pentru o perioada de timp.

Dorinta de independenta a Europei, infiripata inca de pe vremea razboaielor din fosta Iugoslavie si accentuata de campania NATO din Kosovo, a crescut in intensitate in urma presiunilor uriase la care a fost supusa de SUA atat in pregatirea si ducerea razboiului impotriva Irakului, dar chiar si in probleme care tineau mai mult de politica sa interna. In prezent, Uniunea Europeana este divizata in privinta sprijinului pentru SUA in problema irakiana. Revigorarea aliantei dintre Franta si Germania si pozitiile tot mai vizibile ale acestora de respingere a deciziilor Washingtonului au constituit un dus rece pentru Statele Unite, obisnuite cu o Europa mult prea docila si dezbinata pentru a putea reprezenta vreodata o forta de luat in seama. Surse de ingrijorare pentru SUA pot veni si din foarte bunele relatii dintre Germania, Franta si Rusia.

Relatiile transatlantice au cunoscut o degradare continua in ultimul an, insa dosarul irakian a reusit sa constituie un motiv suficient de puternic de separare intre americani si europeni, care pe termen scurt poate avea consecinte imprevizibile.

Axa Rusia China

In ecuatia noilor centre de putere, in care rolurile celorlalti actori nu sunt inca pe deplin clarificate, relatiile Washingtonului cu partenerii non-traditionali cum ar fi Rusia si China, sunt din ce in ce mai importante. Aceste doua puteri pe care Statele Unite ale Americii le-au capacitat si le-au determinat, indeosebi dupa 11 septembrie 2001, sa coopereze in plan militar si politic, in numele luptei impotriva terorismului, reprezinta elementele de baza ale noii constructii multipolare.

Se apreciaza ca, in timp ce legaturile intre SUA, Europa si Japonia se vor intari, cele cu Rusia si China, vor capata noi conotatii, deoarece aceste doua tari vor deveni, pe termen lung, mai reticente fata de intentiile americane. Avand in vedere ca acestea tind sa se afirme si sa-si consolideze pozitiile ca mari puteri, dorind in consecinta sa fie tratate potrivit acestui statut, ceea ce probabil nu se va intampla pe termen scurt, ambele isi vor concentra eforturile pentru atragerea in sfera lor de influenta de noi adepti, concomitent cu solutionarea problemelor interne si din imediata lor apropiere. Fiind constiente de deficientele lor militare reziduale, ambele tari doresc evitarea unui conflict, de teama de a nu-si compromite dezvoltarea economica. Drept urmare, China si Rusia nu se vor opune in mod direct Statelor Unite, ci mai degraba vor avea o politica prin care vor stimula o concurenta strategica de slaba intensitate cu SUA, cu scopul de a contracara influenta americana in regiunile pe care acestea le considera ca fiind propriile lor zone de influenta. Cel putin pentru deceniul urmator, nici China, nici Rusia nu vor constitui un competitor de talie mondiala pentru SUA. Cu toate acestea, ambele ar putea deveni un partener egal cu SUA („theater peer”) si ar putea pune probleme mult mai mari decat orice putere regionala, avand in vedere ca acestea detin rachete balistice intercontinentale, au acces la imaginile prin satelit si la comunicatiile planetare, au reprezentanti importanti in cadrul institutiilor internationale – sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate – fapt ce ar putea bloca actiunile initiate de SUA prin intermediul acestora care contravin intereselor lor.

In consecinta, SUA vor trebui sa-si utilizeze puterea de convingere si sa mentina o capacitate militara capabila sa descurajeze, astfel incat Rusia si China sa nu isi regleze diferendele prin forta. Atat fata de Rusia cat si fata de China, SUA folosesc descurajarea politica si militara („big stick”), dar si puterea de convingere economica si financiara („dollar diplomacy”).

In cazul Rusiei, „diplomatia dolarului” se loveste de doua limite; pe de o parte, SUA nu poate aplica un nou Plan Marshall special pentru Rusia in conditiile mentinerii la cote foarte inalte a propriului buget pentru aparare, Germania, unul dintre aliatii sai europeni cei mai bogati, este preocupata de propriile probleme economice, iar Japonia, in afara rezolvarii problemelor sale interne, nu este dispusa sa investeasca masiv in Rusia. Pe de alta parte, atat SUA, cat si Germania si Japonia nu doresc o Rusie prea puternica, reconstructia economica a acesteia nu ar putea decat sa favorizeze recastigarea locului de superputere mondiala pierdut in urma destructurarii URSS.

Rusia nu a reusit inca sa puna capat tendintele regionale centrifuge si este angajata intr-un indelungat si costisitor razboi intern in Cecenia. Pe plan extern, Rusia se straduieste sa-si recapete cat mai mult din influenta si ponderea de altadata, dezvoltandu-si relatiile cu Uniunea Europeana spre care tinde, aliindu-se cu SUA in lupta impotriva terorismului international si cautand mijloace pentru a avea un cuvant de spus in luarea deciziilor NATO, in conditiile in care Alianta se extinde spre frontierele sale. Nemultumita sa se vada considerata o putere de rangul doi datorita economiei sale precare, Rusia a incercat sa puna in valoare cele doua atuuri ramase: primul, forta sa armata si complexul sau militaro-industrial, si al doilea, propriile resurse energetice, ca si cele din apropierea sa, din Caucaz si Asia Centrala. Convergentele dintre aceste doua elemente de putere au determinat principalele aspecte ale politicii rusesti din ultimii ani.

SUA vizeaza si zona Caspica

Desi tarile baltice au o mare importanta geostrategica pentru Rusia, in controlul Marii Baltice si Marii Nordului, prin zona si portul Kaliningrad, asistam in regiunea baltica la o convergenta a intereselor Rusiei, SUA si tarilor scandinave. Cu toate eforturile depuse, Rusia nu poate preintampina aderarea Letoniei, Estoniei si Lituaniei la Alianta Nord-Atlantica. In aceste conditii, SUA s-a angajat sa contribuie, in compensare, la includerea Rusiei intr-un cadru de cooperare europeana si de consultare cu NATO.

In Caucaz si zona Marii Caspice, actiunile Rusiei sunt mult mai active si consistente, avand in vedere importanta resurselor acestei regiuni in constructia noii arhitecturi mondiale. Astfel, Moscova a recurs la toate mijloacele politice si economice pentru a restabili sau a intari influenta sa asupra republicilor ex-sovietice, inclusiv asupra republicilor „autonome”, din Caucaz si Asia Centrala. Motivatia acestor actiuni combina interesul economico-strategic al controlului direct sau indirect al resurselor de hidrocarburi din Marea Caspica, cu interesul militaro-strategic al dominarii teritoriilor din vecinatate, de care depinde accesul Rusiei la zona din Orientul Mijlociu. In acelasi timp, zona Marii Caspice reprezinta o miza enorma si pentru companiile multinationale, indeosebi cele americane, care incearca sa se implice cat mai mult in republicile din regiune pentru facilitarea desprinderii acestora de influenta si controlul rusesc. Pentru zona Caspica, SUA, consecvente principiilor geostrategice si geopolitice anuntate, si-au propus patru obiective politice majore:

* promovarea pacii si prosperitatii, amintind ca „atunci cand interesele comerciale converg cu obiectivele politice americane, lumea devine mai sigura si mai prospera”;

* diversificarea asigurarii globale cu energie, preconizandu-se ca aceasta zona sa devina a treia mare exploatare mondiala de petrol si gaz;

* dezvoltarea unei strategii multiple de transport a resurselor prin diversificarea retelelor de conducte;

* sprijinirea companiilor americane prin asigurarea in zona a unui climat economic si politic stabil.

Cu toata retinerea in a nu scoate Rusia din jocul petrolului caspian se pare ca, totusi, aceasta pierde teren in favoarea unor initiative regionale sprijinite de SUA. Liderii Kazahstanului, Kirgizstanului, Turkmenistanului, Tadjikistanului si Azerbaidjanului si-au confirmat dorinta de dezvoltare a cooperarii regionale si de consolidare a independentei lor fata de Moscova, propunand infiintarea unei Organizatii de Securitate si Cooperare a Caucazului. Se contureaza astfel crearea, cu sprijin occidental, a unei piete comune caucaziene la care vor participa atat statele transcaucaziene, cu exceptia Armeniei, cat si companiile petroliere occidentale importante. SUA s-au angajat ca vor sprijini solutionarea pe care pasnica a delimitarii zonelor de extractie din Marea Caspica. Intrarea Chinei ca investitor in aceasta zona este bine vazuta de SUA, care se delimiteaza insa de proiectul de construirea a unei conducte prin Iran. In schimb SUA agreeaza si vor sprijini rutele de transport prin Turcia, Pakistan, India, China, Ucraina, dar si prin Marea Neagra.

Regiunea balcanica, sub control american

In conexiune cu gestionarea surselor de energie si controlul rutelor de transport al acestora, trebuie analizat interesul si prezenta SUA in Balcani.

Esecul europenilor de a restabili pacea in spatiul ex-iugoslav a oferit SUA oportunitatea de a se implica direct in solutionarea crizelor balcanice. Desfasurand, sub egida NATO, importante forte militare si punand la dispozitie o logistica impresionanta, SUA au contribuit in mod direct la restabilirea normalitatii in zona, promovand desfasurarea dialogului si a cooperarii regionale. Prin impulsionarea semnarii Acordului de la Dayton si materializarea Initiativei de Colaborare Sud-Est Europeana (SECI), SUA au demonstrat eficacitatea si necesitatea prezentei lor in zona, in antiteza cu incapacitatea structurilor europene de a gestiona crizele specifice perioadei post-„Razboi Rece”. Inca de la inceput, strategia de promovare a intereselor SUA in regiune a vizat:

* intarirea rolului SUA in problematica securitatii europene, printr-o implicare sporita in stabilizarea si controlul Balcanilor;

* slabirea si eliminarea influentei Federatiei Ruse in zona;

* controlul si ocuparea pietelor din Balcani;

* crearea conditiilor pentru continuarea extinderii NATO in zona flancului sudic.

Pe fondul unei stabilitati incipiente, aflata inca in faza de consolidare, si a unei revigorari economice modeste dar constante, asistam astazi in Balcani la o competitie din ce in ce mai sustinuta de promovare a intereselor SUA, UE si Rusiei, care are cel putin doua mize principale: una economica si una politica.

Miza economica o reprezinta piata de desfacere si utilizarea Balcanilor ca un culoar de tranzit al materiilor prime din Asia catre centrul Europei, iar miza politica se concentreaza asupra realizarii unei stabilitatii reale in zona. Consecintele pozitive pe care le presupune stabilitatea politica in cea mai sensibila regiune a Europei ar aduce beneficii tuturor actorilor politici majori. In acest scop au fost lansate mai multe initiative si actiuni, menite sa asigure implementarea masurilor de stabilitate politica, dezvoltare economica si intarire a increderii si cooperarii. Lansarea „Planului de actiune pentru sud-estul Europei” la initiativa SUA vizeaza:

* extinderea cooperarii bilaterale in plan politic, economic, militar si civil;

* sprijinirea cooperarii regionale;

* conlucrarea cu membrii UE pentru integrarea tarilor din regiune in institutiile europene si euro-atlantice.

Avand in vedere aceste aspecte, coroborate cu evolutia evenimentelor din ultima perioada, putem afirma ca SUA si-au definit clar interesele si in aceasta zona, iar pe termen scurt si mediu nu se intrevede nici un element perturbator care ar putea schimba datele problemei, indiferent daca acesta ar veni din partea Uniunii Europene sau Rusiei.

Afirmarea Uniunii Europene ca putere globala este un proces aflat in derulare, dar ea nu poate inca pretinde impartirea puterii cu SUA. Asumarea de responsabilitati sporite de catre UE in solutionarea crizelor, si indeosebi a celor din Balcani, va determina cresterea interesului apararii comune europene pentru sudul continentului. In acest context, este de presupus ca statele europene vor trece la materializarea efectiva a capacitatilor militare comune, prevazute a fiinta in cadrul Uniunii Europene, ceea ce va conferi acesteia o noua fizionomie si o noua filosofie de abordare a competitiei pentru putere.

Uniunea Europeana este o organizatie aflata intr-un constant proces de evolutie. Fondata in 1950 de 6 state, Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda, s-a extins prin 4 valuri de aderare, cu inca 9 state: 1973 Danemarca, Irlanda, Marea Britanie; 1981 Grecia; 1986 Spania si Portugalia; 1995 Austria, Finlanda si Suedia. Celor 15 membre urmeaza sa li se alature, pana in 2004, inca 10 state, la care se vor adauga alte 2 (Romania si Bulgaria), in 2007. In prezent, UE cuprinde un spatiu de 3.966 km2, cu 379 milioane de locuitori. In viitor, UE va cuprinde 30 sau mai multe state membre, cu mai mult de 20 de limbi vorbite si cu o populatie de peste 500 milioane de oameni.

In vederea unei mai mari si eficiente implicari in rezolvarea crizelor pe propriul continent, UE s-a preocupat si de crearea unei politici comune de securitate si aparare(PESA). Pentru ca aceasta sa capete autonomie de miscare, in 1999, la Helsinki, s-au stabilit obiectivele principale cu privire la capabilitatile militare, adica, crearea unei forte militare de reactie rapida (FERR), capabile sa desfasoare 50-60.000 oameni, pentru indeplinirea tuturor misiunilor de tip Petersberg (ajutor umanitar, misiuni de salvare, de mentinere a pacii, de prevenire a conflictelor) si sa se autosustina cel putin un an. Grecia, tara care detine presedintia UE in primul semestru al anului 2003 isi propune operationalizarea FERR,pana in mai 2003, in vederea preluarii misiunii de pace din Macedonia

Resurse si economie: Rusia este un rezervor urias de materii prime: carbune, petrol (in principal in Siberia de Vest) gaze naturale (in reg. Volga Ural si Tiumen), baza energetica fiind asigurata prin ele; minereuri de fier, mangan, cupru, zinc, plumb, bauxita, nichel, lemn, saruri de potasiu, sulf, sare gema, bumbac, in, lana. Energia electrica este obtinuta prin folosirea hidroenergiei. Agricultura se face pe suprafete mari, cu o mare varietate. Pescuitul este extins in Oc. Pacific si M. Neagra. Are o infrastructura dezvoltata, in special in vestul si centrul tarii, un sistem de comunicatii extins si diversificat. Cai ferate: 152.400 km, cai rutiere: 945.000 km, numeroase porturi si aeroporturi. Dupa o perioada de recesiune, economia Rusiei da semne vizibile de revigorare si eficienta, fiind apreciata de SUA si organismele financiare internationale ca economie de piata viabila. PIB: 8% agricultura; 39% industrie; 53% servicii. Cheltuieli militare – aproximativ:10,5 miliarde, 2,6% din PIB. Rusia detinatoare de armament nuclear, este putere cosmica si maritima, membra permanenta a Consiliului de Securitate al ONU, are importante capacitati militare.

Cu toate divergentele istorice dintre SUA pe de o parte si Rusia si China pe de alta parte, se constata ca amplificarea si diversificarea amenintarilor asimetrice in conditiile inceputului de mileniu au determinat identificarea unui scop comun tuturor: lupta impotriva terorismului islamic.

Astfel, Rusia si China au infiintat, impreuna cu trei republici pro-moscovite din Asia-Centrala (Kazahtan, Kirgizstan si Tadjikistan), „Grupul de la Shanghai”, destinat luptei in comun impotriva fundamentalismului islamic. Acest grup s-a transformat, in iunie 2001, in Organizatia de cooperare de la Shanghai. La aceasta s-a alaturat si Uzbekistanul, care a devenit cel de-al saselea membru al organizatiei. Totodata, Rusia si China au inceput sa sprijine o lupta internationala impotriva islamismului radical.

Dupa 11 septembrie 2001, cand campania impotriva terorismului a capatat o amploare universala, spre deosebire de Moscova, care s-a alaturat neconditionat acestei ample actiuni, Beijingul s-a aratat mai rezervat. China a declarat ca sprijina campania antiterorista cu doua conditii: riposta la atentatele anti-americane sa fie efectuata prin intermediul Natiunilor Unite si sa existe o reciprocitate a sprijinului fata de propria sa lupta impotriva „terorismului islamist” din Xinjiang, respectiv impotriva „separatismului” taiwanez.

De fapt, aceasta atitudine scoate in evidenta o China mai reticenta fata de prezenta si influenta tot mai mare pe care SUA le au in regiune. Motivele de ingrijorare fata de evolutia mediului de securitate din vecinatatea sa sunt determinate de:

– perspectiva instalarii durabile a trupelor SUA la frontierele sale vestice (Afganistan si Irak);

– strangerea relatiilor dintre Washington si Pakistan, de o parte, si India, de cealalta parte, reduce marja de manevra a Chinei, care a sprijinit Pakistanul in eforturile de neutralizare a actiunilor Indiei in Kashmir;

– demersurile tot mai insistente ale Japoniei pentru recapatarea drepturilor politice internationale de a interveni cu capacitatile sale militare in strainatate.

China

In afara multor factori disjunctivi, exista si elemente de reala apropiere intre China si Statele Unite, care rezida in special din interesele economice reciproce. Si nu este vorba doar de schimburile comerciale in continua crestere, SUA fiind cea mai mare piata pentru exporturile chineze, in vreme ce China, cu cele 1,3 miliarde locuitori ai sai, reprezinta la randul sau o piata uriasa pentru America. Este vorba de mult mai mult, si anume de faptul ca aceste schimburi au rol esential in modernizarea Chinei, obiectivul primordial al noii conducerii politice de la Beijing. Marile progrese in aceasta directie, din ultimii ani, se datoreaza, in parte, si investitiilor straine, si veniturilor din export, America fiind, din ambele puncte de vedere, sursa principala. In ceea ce priveste America, ea nu are de ce sa se teama, deocamdata, nici de concurenta economica, nici de puterea militara a Chinei. Miza in ceea ce priveste relatiile sino-americane este suficient de importanta pentru a cauta, pe cat posibil, o cale care sa evite confruntarea.

Dezvoltarea rapida a economiei chineze a facut inca si mai necesara o definire coerenta a politicii Washingtonului fata de Beijing. Accesul posibil al Chinei la rangul de mare putere intr-un viitor apropiat a devenit o idee dominanta la americani, idee care genereaza, in consecinta, atitudini contradictorii: fie ajutorul si participarea la dezvoltarea sa in vederea favorizarii unei evolutii democratice, fie opunerea fata de un regim ambitios cu comportamente nationaliste si totalitare. Scopul Statelor Unite este o China mai puternica si mai sigura, legata de Occident prin comert, diplomatie si interesul reciproc pentru stabilitatea internationala. Washingtonul trebuie sa coopereze cu Beijingul in vederea unei politici asiatice eficace. Or, daca ar fi sa ne referim doar la chestiunea Taiwanului, acest diferend care nu se mai termina constituie, pentru China, epicentrul nationalismului si al suveranitatii, iar pentru Statele Unite concretizarea principiului fundamental al loialitatii si al respectului libertatii si democratiei. Presedintele Bush a dat o definitie realista a relatiilor SUA – China, spunand ca „au valori diferite, dar si interese comune”.

Japonia

Arhipelagul nipon, ca parte a regiunii Asia-Pacific, a fost si el prins in malaxorul nemilos al schimbarilor inceputului de mileniu. Sustinuta masiv de SUA in perioada de reconstruire economica de dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Japonia a devenit elementul de putere de referinta in zona Asia-Pacific.

Desi se afla la capatul a zece ani de recesiune, perioada intrata in limbajul curent sub denumire de „deceniu pierdut”, Japonia ramane in continuare a doua mare putere economica a lumii, dispunand de urmatoarele atuuri:

* industria – printre cele mai performante ale planetei, continua sa inoveze, mai ales in domeniile informaticii, telecomunicatilor si al constructiei de masini;

* constiinta ecologica tot mai ridicata in conditiile unei degradari continue a mediului;

* tinerii reformatori incearca sa schimbe lumea parlamentara nipona si sa duca la indeplinire planul de salvare a bancilor, aflat in desfasurare;

* societatea civila sprijina noile practici ale democratiei;

* tineretul, mai putin atasat de intreprinderi, mai deschis catre exterior si mai solidar, inventeaza noi culturi.

Dand o deosebita importanta educatiei, informatiilor de afaceri si cunoasterii in general, Japonia detine suprematia in domeniul tehnologiilor de maine, a computerelor si a celor derivate din electronica si informatica. Toate aceste produse si tehnologii furnizeaza Japoniei avantul necesar pentru depasirea problemelor cu care se confrunta in prezent, intre ele cele mai presante fiind declinul demografic si amenintarile la adresa mediului. Imbatranirea populatiei va fi, fara indoiala, cea mai mare problema cu care se va confrunta Japonia in acest secol, dar ameliorarea productivitatii, prin crearea de noi tehnologii si robotica, va contribui la amortizarea socului si depasirea crizei.

Succesele economice, rapiditatea adoptarii structurale si actionale la cerintele mileniului trei au determinat orientarea Japoniei spre construirea unei puteri militare proprii capabile sa egaleze enorma sa influenta economica. Complexul militar-industrial japonez vizeaza asigurarea capabilitatilor necesare unei autosuficiente armate in conditiile reducerii prezentei fortelor SUA in regiune.

Tendinte

Analizand tendintele centrelor de putere actuale constatam ca, spre deosebire de Europa, al carei interes (cel putin pe termen scurt si mediu) e mai mult regional, de Japonia care ezita in asumarea unui rol major cu conotatii globale, SUA sunt dedicate cu consecventa rolului global. America nu-si poate imagina reducerea ambitiilor sale la o singura regiune. Interesele SUA sunt atat de legate de toate zonele globului, incat orice obstacol in calea materializarii acestora ar avea consecinte nefavorabile nu numai asupra pozitiei sale de lider in constructia unei noi ordini mondiale, dar si a competitiei pentru stabilirea unei ierarhii reale a centrelor de putere.

Acelasi lucru este valabil si pentru ceilalti pretendenti la o pozitie superioara in ierarhia puterii mondiale actuale: Japonia, China, Europa Unita si Rusia. Orice scurtcircuitare a afirmarii intereselor acestora, orice defectiune a relatiilor dintre ei pot produce disfunctiuni serioase in mediul de securitate si pot avea consecinte negative asupra procesului de dezvoltare si afirmare a noilor relatii internationale.

Cu siguranta, multi alti actori statali sau non-statali vor mai aparea pe scena mondiala si se vor confrunta in competitia dura si permanenta pentru un loc cat mai avantajos in sistemul de putere al mileniului trei. Pe de o parte vor aparea aliante, coalitii sau parteneriate noi, unele chiar imprevizibile, vor fi elaborate strategii indraznete si atotcuprinzatoare, in care tehnologia, informatia si cunoasterea in general vor constitui elemente de referinta, iar pe de alta parte se vor destrama structuri si organisme considerate „nemuritoare” pe fundalul unor competitii si dispute din ce in ce mai dure si mai generalizate.

CONCLUZII

Demersul catre o lume multipolara va fi de lunga durata, iar comunitatea internationala va cunoaste, probabil, o restructurare profunda, in care integrarea globala si regionala va coexista cu tendinta contradictorie de fragmentare si ierarhizare a lumii. In timp ce globalismul face aproape improbabil un razboi intre marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima organizata si proliferarea armelor de distrugere in masa genereaza tot mai des motive de conflict. In conditiile diminuarii rapide a resurselor naturale, concomitent cu cresterea demografica accentuata, batalia pentru resursele strategice a ramas cel mai stabil element provocator de conflicte. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea tarilor, in functie de interese, in jurul noilor centre de putere se va contura din ce in ce mai clar. Vom asista probabil la afirmarea si cresterea presiunii acestora pentru atragerea in sfera lor de influenta a unui numar cat mai mare de tari pentru a ocupa un loc cat mai avantajos in noua ordine mondiala. Aceasta configuratie va fi hotarata de interese, de capacitatea de cunoastere, de volumul si calitatea informatiilor, de puterea tehnologica si de accesul la resurse.

Intre centrele de putere deja conturate, SUA si Uniunea Europeana pe de o parte, China si Japonia pe de alta parte, la care se va adauga din ce in ce mai evident Rusia, se vor dezvolta atat relatii de contestare, dar si de acceptare, pe baza parteneriatului activ, initiat o data cu declansarea campaniei mondiale impotriva terorismului.

Interesele geostrategice si geopolitice ale Europei si Americii de Nord vor ramane convergente, chiar daca, pe plan economic si politic, competitia se va accentua. Occidentul si Orientul se vor afla, probabil, in relatii echilibrate, dar interesele lor vor fi in general divergente. Se apreciaza ca actualul si viitorul context de securitate vor determina schimbari majore atat in fizionomia structurilor de securitate, cat si in modul lor de actiune.

Secretarul general al NATO avertiza la summitul din septembrie 2002 de la Praga ca, pe termen mediu, se preconizeaza un tablou sumbru al planetei; omenirea se va confrunta cu cinci pericole majore determinate de: instabilitatea sporita, cresterea fluxurilor migratoare si de refugiati, multiplicarea si diversificarea actelor de terorism, marirea numarului de state aflate in criza si proliferarea fara precedent a armelor de distrugere in masa.

Ca un corolar ale celor preconizate de oficialul NATO, razboiul din Irak a provocat, chiar inainte de a incepe, o dezbinare nedorita a solidaritatii democratiilor occidentale si a intregii comunitatii internationale, care, dupa tragedia de la 11 septembrie 2001, parea mai unita ca oricand in lupta impotriva terorismului.

Divergentele pe tema dezarmarii sau a inlaturarii regimului lui Saddam Hussein s-au transformat in dispute care au divizat profund Consiliul de Securitate al ONU, Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana cu membrii sai actuali sau viitori. Vechii aliati si-au adus reciproc acuzatii, iar guvernele s-au gasit adesea pe lungimi de unda diferite de cea a propriei opinii publice, in principiu reticenta fata de razboi. Dincolo de tema Irakului, s-au evidentiat viziuni sensibil diferite asupra legalitatii internationale si locului viitoarei Europe unite in lume. In final divergentele se vor atenua, interesele vor predomina, dar nu fara a lasa urme. Lumea democratiilor liberale, in pragul careia ne aflam, se dovedeste inca o data mult mai complexa decat delimitarea clara intre bine si rau din vremurile apuse ale razboiului rece. Decizia Statelor Unite de a porni cu orice pret razboiul din Irak nu numai ca a generat si a confirmat ruptura aparuta in randul aliatilor traditionali, dar a si favorizat formarea a doua grupari de interese contradictorii, SUA – Marea Britanie si aliatii lor pe de o parte si Franta – Germania, Rusia si China pe de alta parte, reusind sa faramiteze si mai mult batranul continent. Prin stabilirea de etichete precum „vechea Europa” si „noii aliati”, SUA au readus in actualitate posibilitatea unei divizari de moment dintre state pe criterii mai mult sau mai putin subiective, receptata in mediile politice internationale ca o impunere a vointei Washingtonului, desi majoritatea politologilor apreciasera, dupa reuniunea din decembrie de la Copenhaga ca aceasta divizare a fost stearsa pentru totdeauna din fizionomia Europei.

Evolutia evenimentelor din Golf, razboiul si perioada post-razboi din Irak vor determina schimbari majore nu numai la nivelul lumii arabe, dar vor influenta intreg sistemul de securitate actual. Astfel, relatiile dintre Occident si Orient, cat si cele euro-atlantice vor avea noi conotatii si noi elemente de incidenta. Pe aceasta baza vor fi stabilite noi coordonate de dialog politic si diplomatic in cadrul structurilor de securitate internationale, vor fi elaborate noi criterii si reguli de conducere si functionare a acestora, astfel incat procesul decizional sa fie adaptat conditiilor tot mai complexe impuse de necesitatea combaterii terorismului si de noile realitati internationale.

In aceste conditii, se poate aprecia ca viitorul demersului catre multipolaritate va fi mai lung, mai dificil si mai complex decat se preconiza initial. Fizionomia ierarhiei mondiale va fi noua si imprevizibila, iar scenariile de constituire a acesteia vor comporta viziuni pe cat de inedite, pe atat de probabile, materializarea lor depinzand de relatiile dintre actorii principali ai scenei politice mondiale, in care SUA vor detine, in continuare, pe termen lung, rolul principal.

Economia: Japonia este a doua putere economica mondiala. PNB: 4.246, 25 miliarde S; 32.090 PNB/loc.( locul trei in lume dupa Elvetia si Luxemburg); bugetul de stat aproximativ:1000 miliardeS. Japonia este o mare producatoare de energie electrica, ocupa locul 2 pe glob la prelucrarea petrolului importat si locul 1 in lume la productia de otel. Detine prioritatea in domeniile de varf ale tehnologiei, informatica, robotica, electronica. Cai ferate 39.000 km, drumuri: 1.243.500 km, numeroase porturi si aeroporturi

PIB: 2%agricultura, 42% industrie, 56%servicii. Este putere maritima si se preocupa de dezvoltarea capacitatilor militare proprii. Cheltuieli militare: 40.774,3 milioane S. Procentaj din PIB: 1%

Resurse si economie: Economia Chinei este in plin proces de deschidere catre exterior (Occident si Japonia). Industria a cunoscut un progres uimitor in ramurile grele: extractia carbunelui, a hidrocarburilor si a siderurgiei. Promitatoare sunt domeniile mai elaborate ca: petrochimia, metalurgia, ind. electronica, ind. textila traditionala (matasuri) si de jucarii (export in SUA, in special). China este primul producator mondial de grau si orez. Se situeaza pe primele locuri la bumbac, tutun, porumb, oleaginoase, ceai, zahar, cresterea animalelor (porcine si pasari, in special), pescuit. Are un dezvoltat sistem de comunicatii cai ferate: 120.008 km; drumuri: 1.345.620 km, numeroase porturi si aeroporturi. PIB: 22% agricultura, 45% industrie, 33% servicii. China este putere nucleara, maritima si cosmica, membra permanenta a Consiliului de Securitate al ONU, dispune de importante capacitati militare. Cheltuieli militare: cifra oficiala: 20.048 miliarde S, aloca 1,6% din PIB.


Responses

  1. Foarte interesant, succint, pe înțelesul tuturor. Totuși, o bibliografie?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: