Publicat de: Ovidiu Creanga | 23 Octombrie 2010

PAUL GOMA SI NEOROLLERISMUL

 

 
 

PAUL GOMA ŞI NEOROLLERISMUL

 http://axa.info.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=604&Itemid=999

 Scris de Theodor CODREANU

 Paul Goma pare a fi cazul cel mai enigmatic din ultimele patru decenii derulate în spaţiul culturii şi politicii româneşti. Considerat în vremea dictaturii ceauşiste „disidentul” anticomunist nr. 1, comparabil cu Alexandr Soljeniţân, el a rămas şi pentru regimul postcomunist drept o personalitate indezirabilă, împotriva căreia s-au mobilizat mai ales cei din intelighenţia „progresistă”, care s-a pretins disidentă şi rezistentă prin cultură, ceea ce i-a permis acesteia ocuparea poziţiei-cheie în instituţiile de cultură (dar şi în cele politice), cu pretenţia că reprezintă floarea curată a societăţii civile româneşti. Dacă ne întoarcem la comparaţia cu Soljeniţân, constatăm o diferenţă flagrantă: în vreme ce acesta a fost primit în Rusia ca erou naţional, repus în toate drepturile şi asimilat, cu înţelepciunea lui, la proiectul renaşterii postcomuniste, cu Paul Goma s-a întâmplat invers, ca şi cum România ar fi continuat să rămână ceea ce a fost anterior, cu tot cu fericiţii ei „disidenţi” şi „rezistenţi prin cultură”. Rămâne straniu, cel puţin pentru vizata intelighenţie, faptul că Paul Goma nu s-a raliat noului curent al „politicii şi educaţiei naţionale”, refuzând şi beneficiile materiale şi politice care ar fi putut rezulta de aici. Bunăoară, i s-ar fi ivit ocazia, cu înmiită îndreptăţire, comparativ cu Gabriel Liiceanu, să pună mâna pe una din marile edituri bogate; ar fi putut, de asemenea, să ajungă preşedintele Uniunii Scriitorilor, ca Mircea Dinescu, ar fi putut ajunge ambasador al României la UNESCO, aidoma lui Nicolae Manolescu, fiindcă tot locuia la Paris; ar fi putut ajunge directorul Institutului Cultural Român, ca Horia-Roman Patapievici, sau ministru al culturii, ca Andrei Pleşu, sau, de ce nu, preşedintele României, ca Ion Iliescu şi Traian Băsescu; în fine, ar fi putut fi pus în fruntea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste precum Vladimir Tismăneanu. În loc de toate acestea, Paul Goma nici măcar nu şi-a redobândit cetăţenia care i-a fost furată de Ceauşescu, nici măcar nu i s-a anulat excluderea din Uniunea Scriitorilor, nici măcar nu i s-au restituit bunurile materiale şi morale furate de regimul comunist. El continuă să fie apatrid, căci a refuzat, cu ani în urmă, oferta Franţei de a i se acorda cetăţenia franceză odată cu altor doi scriitori celebri.

 

De ce a optat Paul Goma pentru o asemenea cale, fiind, astăzi, un fel de proscris de care s-au lepădat foştii „prieteni” fie tacit, fie prin gesturi publice pompoase, cu titluri de soiul „Adio, domnule Goma!”? Acuzele ce i se aduc sunt diverse, dar ele gravitează în jurul unor argumente „tari” de felul: „ingratitudine”, limbaj prea „dur”, „delir de persecuţie”, iar mai nou – „antisemitism”. Însă o minte cât de cât dreaptă şi lucidă vede imediat minciuna acestor acuze şi, din fericire, în ţară sunt numeroşi intelectuali cinstiţi care văd adevărul şi mai văd şi incredibila nedreptate ce i se face lui Paul Goma. Din nefericire, aceşti intelectuali, fie că se numesc Liviu Ioan Stoiciu, Dan Culcer, Valerian Stan, Ovidiu Nimigean, Flori Stănescu, Gabriel Stănescu, dacă e să-i amintesc doar pe aceştia, riscă şi ei un tratament similar, cum i s-a întâmplat lui Liviu Ioan Stoiciu, care şi-a pierdut postul de la revista Viaţa românească. Ni se va spune: dar nu e o practică de tip stalinist, tocmai acea metodă de eliminare a indezirabililor într-un regim pe care „disidenţii” şi „rezistenţii prin cultură” pretind că i-au pus capăt? Este, dar metoda e ceva mai veche decât a bolşevismului sau a nazismului, fiind depistabilă, la români, şi-n vremea lui Eminescu. Oare eliminarea lui de la ziarul Timpul nu e modelul arhetipal şi pentru ceea ce se-ntâmplă în zilele noastre? Or, Eminescu a ajuns indezirabil chiar în faţa „prietenilor” dintr-un motiv foarte simplu, pe care poetul l-a exprimat limpede. Risc bucuros repetarea cuvintelor eminesciene: Ş-aşa-s de mulţi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul – dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde. Şi: „Ei mint – eu adevărul îl spun, căci nu mă tem / De-a lui urmări”. Şi: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă, ş-a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”.

Nu se potrivesc toate ca o mănuşă mai ales pentru Paul Goma? Şi încă cum! E vremea să ne întrebăm ce adevăr crunt sau ce adevăruri a descoperit Paul Goma de a devenit atât de urât în ţara pe care, cu siguranţă, o iubeşte infinit mai mult decât profitorii zilei. Ba mi se pare că tocmai această iubire eminesciană de România este cauza tuturor relelor pe care le îndură din exilul său interminabil. E vorba însă de mai mult, iar pentru asta se cuvine a ne întoarce la doctrina bolşevică a metamorfozelor partidului. O datorăm unuia dintre precursorii imediaţi ai lui Mihail Gorbaciov, Iuri Andropov: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic.

Aceasta este doctrina celor patru stadii ale evoluţiei partidului comunist, care înglobează şi „disidenţa” de tip Leon Troţki, cea care a supravieţuit şi a făcut carieră în Noua Stângă Americană, sub pavăza postmodernismului, împrumutând eticheta de „liberalism”. La noi, vechiul bolşevism metamorfozat a trecut, după 1989, prin ultimele două stadii. S-a şi spus că a revenit la putere prin Ion Iliescu şi Silviu Brucan. Numai că întrucât, prin Ion Iliescu, exista pericolul ca să triumfe o coloratură „naţională”, Silviu Brucan s-a retras strategic în „neutralitate”, devenind „vocea profetică a democraţiei” române, după ce crease şi cea de a doua aripă a „societăţii civile”, Grupul pentru Dialog Social. Această grupare, finanţată de Fundaţia Soros, a adâncit faţada „anticomunistă”, „emancipându-se” în „noua dreaptă” românească, astăzi cu pretenţii de neoconservatorism. Marea lovitură, după avatarul eşuat al lui Emil Constantinescu, sub mandatul căruia s-au văzut vânduţi şi românii din Bucovina de Nord, a fost ataşarea de populismul lui Traian Băsescu, şi el fost comunist trecut prin mările şi ţările lumii democratice occidentale. Şmecheria „neoconservatoristă” a intelighenţiei care-l sufocă pe Traian Băsescu prin „iubirea” listelor de susţinere, se spulberă la prima probă serioasă: ea aruncă la coşul de gunoi al istoriei pe cel mai autentic conservator dat de cultura românească: Mihai Eminescu, tratat drept „cadavrul din debara”. Şi ciudat lucru, mizeria aceasta se produce cu aceleaşi etichetări prin care este „gratulat” Paul Goma. Alte măşti, aceeaşi piesă!

În rândurile „noii drepte” româneşti, sunt şi intelectuali care şi-au recunoscut cinstit rădăcinile troţkiste. Între ei, Stelian Tănase, care o face într-un interviu acordat Gabrielei Adameşteanu, în 2007, pretinzând că tocmai troţkismul i-a permis a evolua spre „liberalism”. Biblia troţkiştilor este lucrarea din 1936 Revoluţia trădată, în care Troţki argumenta că revoluţia bolşevică a eşuat din pricina stalinismului. Nu întâmplător s-a vorbit despre „revoluţia trădată” şi după 1989. La noi s-a produs însă un soi de „trădare a trădării”, căci biruitorii s-au dovedit a fi troţkiştii cu faţă „conservatoare” şi „anticomunistă”. Am demonstrat în A doua schimbare la faţă că Stalin, departe de a fi abandonat visul revoluţiei mondiale al lui Lenin şi Troţki, i-a dat forţă pragmatică, reuşind să comunizeze încă jumătate de Europă la sfârşitul celui de al doilea război mondial, România fiind una dintre cele mai urgisite victime ale călăilor kominternişti. Marea dezamăgire şi înfrângere a lui Stalin a constat în scăparea printre degete a întregii Europe, deşi reuşise a-l îmbrobodi pe Franklin Delano Roosevelt.

Dacă sub regimul Ion Iliescu, neotroţkiştii cu faţă conservatoare reuşiseră să pună mâna doar pe jumătate de putere, cea culturală, sub administraţia Traian Băsescu ei au dat lovitura completă, căci ultimul preşedinte are vulnerabilităţi duble faţă de precedentul, faţada lui „naţionalistă”, care i-a asigurat succesul în faţa electoratului, fiind ţinută strict sub control de urmaşii lui Troţki. Cu siguranţă, când această „faţă naţională” va întrece măsura tocmai intelighenţia susţinătoare îl va compromite şi-l va părăsi fără remuşcări, căutând un alt naiv, incapabil să vadă adevărul că adevărul e de partea lui Eminescu şi al lui Paul Goma, iar nu de partea lui Horia-Roman Patapievici, a lui Vladimir Tismăneanu şi a tuturor „dreptacilor de stânga”!

Campania împotriva lui Paul Goma a ajuns pe culme în clipa când acesta a încercat să-i deschidă mintea lui Traian Băsescu asupra impostorilor de care s-a înconjurat. Mai încercase el să deschidă mintea şi lui Nicolae Ceauşescu şi s-a văzut ce-a păţit. Se putea altfel în faţa urmaşilor deghizaţi în „anticomunişti”? Ce iluzie! Şi totuşi măreţia lui Paul Goma în istoria acestui neam mereu păcălit stă tocmai în asemenea încercare. A început-o, în ce-l priveşte pe Traian Băsescu, în anul de graţie 2006, în momentul când se clocea în laboratorul lui Vladimir Tismăneanu condamnarea „oficială” a comunismului. El însuşi luase iniţiativa, în 2005, alarmându-i pe impostori. Nu era deloc neimportant prin cine se producea această condamnare istorică. Dimpotrivă, o chestiune capitală pentru viitorul României. Şi ca să ne coborâm la nivelul înţelegerii omului simplu, atât de încrezător în promisiunile electorale ale lui Traian Băsescu, vom spune că era important ca să nu se repete banala punere ca paznic la oi a lupului, deghizat în cel mai grijuliu păstor. Să cutezi a pune paznic la adevărul comunismului pe Volodea Tismăneanu, iar nu pe Paul Goma, oare ce poate fi mai oribil în istoria unui popor? Şi totuşi nenorocirea s-a petrecut. Ca un blestem.

Paul Goma a înţeles că nici el, nici Vladimir Tismăneanu nu erau indicaţi a redacta Raportul asupra comunismului din simpla pricină că primul putea fi prea subiectiv, ca implicat direct în dramatismul evenimentelor trăite, iar al doilea venea, pur şi simplu, pe urmele acelora care ne-au adus comunismul pe tancurile sovietice, înarmaţi cu sângele doctrinei revoluţiei mondiale „trădate”. Cunoscându-şi lungul nasului, acela de a nu fi istoric, ci scriitor, Paul Goma a vrut să atragă atenţia Preşedintelui că Vladimir Tismăneanu e cu atât mai puţin istoric, el purtând în spate cocoaşa ideologică imprimată mental în Cartierul Primăverii, unde a copilărit şi s-a format ca om, moştenind, pe deasupra, povara Săptămânii Roşii a anului 1940, ca vlăstar al unui evreu basarabean bolşevizat, prigonitor al populaţiei băştinaşe odată cu ultimatumul sovietic de la 26 iunie pus în practică de la 28 iunie. Muriseră oare, în România, toţi istoricii de meserie? Ei n-au fost căutaţi, preferându-se improvizarea cu cei atinşi de morbul nou al „corectitudinii politice”. Singurul istoric de meserie cu care a vrut să se legitimeze Comisia Tismăneanu a fost Al. Zub, care, de fapt, n-a avut nici o contribuţie substanţială la Raportul final. Acceptând să facă parte din Comisie, Paul Goma a înţeles repede ce se pune la cale, văzând şi numai lista celor propuşi, cei mai mulţi dintre ei erijaţi în „membri eminenţi ai societăţii civile” care colonizaseră, la 22 decembrie 1989, „microfoanele, presa scrisă, bursele, pentru a ne explica nouă, neinformaţilor, nouă naivilor cât şi cum şi pe unde «rezistaseră» ei comunismului”. Cei mai mulţi dintre „eminenţi”, arată Paul Goma, aveau cunoştinţe nule de istorie contemporană, „chiar dacă unii dintre ei se prezentau ca istorici”. Mai mult de atât, s-a văzut din prima clipă intenţia lui Vladimir Tismăneanu de a se sluji de numele lui Paul Goma ca de un paravan de mare siguranţă (ca şi de prestigiul de istoric al lui Al. Zub, trecut prin puşcăriile comuniste), impunându-i, pe faţă, rolul de membru „tăcut”, sub argumentul linguşitor că „scrisese destul”, iar acum avea dreptul la „odihnă”, lăsând în grija „prietenilor” experţi („experţi” în ce?) să facă ce-i mai „greu”. Cum Paul Goma mai avuse şi lipsa de „inspiraţie” de a publica pe internet o scrisoare semnată de Vladimir Tismăneanu, neconvenabilă feţei de „imaculat” a autorului, acesta a făcut în aşa fel ca invitaţia preşedintelui Băsescu adresată lui Goma de a face parte din Comisie să nu ajungă la destinatar. Toate acestea şi alte câteva sunt semnalate de Paul Goma în prima scrisoare (din cele trei) adresate preşedintelui, cea din 6 mai 2006. Îi mai reamintea că propusese încă de la 21 septembrie 2005 înfiinţarea Institutului pentru Studierea Terorii Bolşevice în România, ceea ce a trezit o adevărată panică în rândurile „anticomuniştilor”, respectivii boicotând iniţiativa spre a-şi asigura ei întâietatea şi proiectul.

Văzând în ce ape se scaldă Comisia, Paul Goma nu-şi pierde speranţa în capacitatea preşedintelui de a percepe adevărul şi la 25 mai îi trimite a doua scrisoare. De astă dată, îl anunţă că refuză a face parte din Comisia Prezidenţială pentru Cercetarea Comunismului în România, deoarece „hârtia de muşte V. Tismăneanu a funcţionat o singură dată”. Totuşi, îi propune să numească în comisie oameni competenţi, care au cunoscut tragedia românilor sub bolşevism, precizând că momentul de la care trebuia pornit e 28 iunie 1940, ocultat de proiectul Tismăneanu pe urmele istoriei scrise de ruşi, impusă nouă de slugile lor, Roller-ii vechi şi noi, istorici aserviţi, arcuiţi între Mihail Roller şi aserviţii de felul lui Marius Oprea, îndoctrinaţi cu noua „corectitudine politică”: „noi trăim istoria în fiecare clipă a prezentului cu carnea şi o consemnăm cu sângele nostru. Nu vor fi uitaţi în veac uitătorii-vânzătorii noştri mioriţoşi. Fiii, nepoţii, strănepoţii vor afla de la semnele lăsate de noi că cinstiţii, veneraţii lor înaintaşi fuseseră nişte inşi fără opinii, fără coloană vertebrală, fără memorie, oameni de nimic – mai grav, vânzători de fraţi – pe treizeci de dolari”. Democraţia postsovietică, arată Goma, nu ne-a dat decât două drepturi: de a călători şi de a ne exprima. În rest, mentalităţile au supravieţuit prin noii „formatori de opinie”, încât istoria care ni se cloceşte apare ca „dublu-rollerizată”.

Bineînţeles, lui Traian Băsescu nu i se putea îngădui să citească nici această scrisoare. A urmat a treia, la 14 octombrie 2006. Paul Goma precizează, de astă dată, că ar fi dispus a intra în Comisie cu condiţia să i se restituie cetăţenia şi drepturile furate în 1977. I-a reamintit că în 1981 François Mitterrand i-a propus, prin ministrul culturii Jack Lang, să-i acorde cetăţenie franceză, într-un cadru solemn, lui şi altor două personalităţi celebre, Julio Cortázar şi Milan Kundera. A refuzat, încredinţat că nu poate fi decât cetăţean român. Preşedintele mai afla că a preferat să-l elimine pe Goma şi să-i reţină pe „rezistenţii-prin-cultură”, „profund analfabeţi în materie de Istoria României”. Cam în aceeaşi vreme, un grup de prieteni a lansat un Apel către preşedintele României, semnat, apoi, de peste 300 de personalităţi, pentru repunerea în drepturi a lui Paul Goma. Abia atunci s-a simţit nevoia unui răspuns de la Cotroceni (dublat de unul din partea ministrului de justiţie): e posibil ca Paul Goma să primească înapoi ce i s-a răpit, dar cu condiţia să traverseze calea juridică a unei cereri către statul român. Or, Paul Goma precizase de fiecare dată că nu va face niciodată cerére pentru ceea ce i se luase abuziv.

Aşadar, atât s-a înţeles de la Cotroceni şi de la „rezistenţii-prin-cultură” că doreşte Paul Goma: să comită o cerére. Or, el pusese trei condiţii ca să accepte intrarea în Comisia prezidenţială: restituirea cetăţeniei, dreptul de a publica în România şi scuze oficiale din partea statului român. Bagatelizarea acestor condiţii prin sfatul de a scrie o cerére s-a făcut spre a se oculta esenţialul: de ce nu poate fi validă în faţa istoriei condamnarea comunismului de către Raportul Tismăneanu, ca nouă măsluire de tip rollerist. Pentru ca să se facă totuşi înţeles, Paul Goma a mai redactat, la 22 iunie 2006, un amplu argument sub titlul Despre Vladimir Tismăneanu – şi nu numai – în 11 puncte. Goma arată că Raportul asupra comunismului e lăsat pe mâna unor „confecţionatori ai-istoriei-şi-geografiei-de-clasă”, având în cap „un trimis-numit-uns ca să ne re-re-scrie istoria, tot după reţeta Roller”.

Prima întrebare pe care şi-o pune Paul Goma e dacă Vladimir Tismăneanu a reuşit să se emancipeze de sub moştenirea kominternistă din familie, aşa cum pretinde respectivul, ajungând, astăzi, „anticomunist” şi militant al „dreptei”. Argumentele aduse de Goma arată că, în realitate, Vladimir Tismăneanu a preluat organic moştenirea din familie, în perfectă consonanţă cu teoria celor patru stadii ale comunismului elaborată de Iuri Andropov. Urmaşii, desigur, nu sunt vinovaţi de păcatele părinţilor, dar grecii antici au înţeles că fiii poartă cu ei păcatele părinţilor. Ispăşirea nu-i posibilă decât prin iubirea creştină. Dar a ajuns Vladimir Tismăneanu la iubirea creştină, semn că s-ar putea solidariza cu suferinţele şi cu istoria poporului român sub comunism? Aici e nodul gordian.

Leon Tismăneanu, tatăl, a fost cetăţean sovietic şi unul dintre cei mai bine plătiţi agenţi, în 1945, ideolog kominternist de la Radio Moscova, trimis în România sub direcţia lui Leonte Răutu, unul dintre principalii agenţi ai sovietizării ţării. A funcţionat şi ca director-adjunct la Editura Politică (cea încredinţată, după 1989, lui Gabriel Liiceanu) şi ca profesor de marxism-leninism-stalinism la Universitatea din Bucureşti. Şi Hermina, mama, a fost redactor la Radio Moscova, ajunsă, în România, director de cadre la Ministerul Sănătăţii. Vladimir este, totodată, nepotul Cristinei-Boico, expulzată din Franţa pentru spionaj sovietic, apoi pripăşită în România şi ajunsă în posturi importante împreună cu soţul ei, rusul, devenit „general de grăniceri”, Mihail R. Boico. Vladimir a copilărit în paradisul din Cartierul Primăverii alături de Nicu Ceauşescu şi de Radu Ioanid, holocaustologul de azi, alături de Andrei Oişteanu sau de Anca Răutu-Oroveanu, autentici „pui de bolşevici”, zice Goma. Tismănenii sosiseră în Cartierul Primăverii direct din spaţiul basarabean al Săptămânii Roşii. În ce măsură, se întreabă Goma, a putut Vladimir Tismăneanu să se emancipeze de sub această moştenire care a „rollerizat” istoria României? În conformitate cu stadiile partidului comunist surprinse de Andropov, Paul Goma trece în revistă şi metamorfozele rollerismului în istoria românilor din ultimii şaizeci de ani. Din 1989, neorollerismul a trecut prin „pelinizare”, pentru ca în 1991 să cunoască momentul „wieselizării” (desăvârşit în 2005 prin intruziunea în învăţământul preuniversitar), istoria traficată fiind, din 1998, de apariţia Cărţii negre a comunismului (2007) a lui Stéphane Courtois (maoist în tinereţe) prin Ana Blandiana, Gheorghe Onişoru, Romulus Rusan şi Gabriel Liiceanu, pentru ca Vladimir Tismăneanu să-i devină lider oficializat. În 2005, rollerizarea criptică a devenit instituţie prin înfiinţarea Institutului pentru Studierea Comunismului, având ca director pe Marius Oprea şi adjunct pe Stejărel Olaru, una din grijile lor fiind eliminarea din istoria comunismului românesc a datei de 28 iunie 1940. Spiritul criptorollerist e vizibil la personalităţi ca Radu Ioanid, Serge Moscovici, Mihai Dinu Gheorghiu, Isac Chino, Maria Mailat, Alexandra Laignel-Lavastine ş.a. Anul 2006 e, în viziunea lui Paul Goma, ultima şi cea mai gravă etapă a rollerismului, concretizat, apoi, în Raportul Tismăneanu. Deformarea istoriei se reflectă în mistificări precum monumentul din Cişmigiu închinat ostaşilor americani care ar fi contribuit la „eliberarea” României, când în realitate au făcut praf şi pulbere sate întregi, părţi ale oraşului Ploieşti sau Gara de Nord din Bucureşti, la 4 aprilie 1944, prefigurând dezastre precum cel al Dresdei. Paul Goma îi acuză pe guvernanţii români că nu cunosc istoria şi nici nu le pasă de adevărul ei, că răspund la comandamente ale noilor „ruşi” despre care cred că ne-au eliberat de comunism. L-au găsit pe Vladimir Tismăneanu să scrie istoria, cel care a avut nevoie de la CNSAS de certificat ca să-şi probeze „curăţenia”. De aceea i-a şi curtat, rând pe rând, pe Ion Iliescu şi pe Traian Băsescu. Cu primul a realizat o carte de convorbiri, al doilea l-a ridicat la rang de istoric oficial.

Ca de fiecare dată, lipsa de inteligenţă se probează prin confuzia punctelor de vedere. (Vezi exemplul celebru dat de Mihai Ralea cu studentele de la fizică. Una dintre ele, nemaiavând argumente, a izbucnit în plâns, spunând: „Aşa-mi trebuie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!”). În polemica dintre Paul Goma şi tismăneni, cel dintâi a trebuit să suporte epitetul de „tuberculos” al cărui principală conotaţie, de această dată, este de „antisemit”. Confuzie de o naivitate lăbărţată, dar care e utilă în arhitectonica politicii corecte. Soţia lui Paul Goma este evreică. Măcar asta ar fi putut să-i jeneze pe susţinătorii lui Tismăneanu. Nu este nici un păcat că Vladimir Tismăneanu este evreu. Păcatele ideologului Tismăneanu sunt cele dobândite şi care-l împing să nu iasă cu o câtime din „cercul pentru studiere fixat de el, fixat de fixatori”, simulând, fatalmente, „obiectivitatea istorică”. De aceea, între altele, se străduieşte să „spele” măcar parţial figuri ca Ana Pauker şi să înnegrească figurile antipatice lui şi familiei sale, precum pe Nicolae Ceauşescu sau Radu Florescu. Păcatul cel mare al lui Vladimir Tismăneanu nu-i evreitatea, ci faptul că „nu este istoric”, dar se erijează în „istoric”. În consecinţă, el nu înţelege şi nu face nici un efort să-i înţeleagă pe „goii” în mijlocul cărora trăieşte („insensibil la viaţa şi moartea goi-lor”). Şi asta nu pentru că este evreu, ci fiindcă nu poate ieşi din Cartierul Primăverii, antiteza României profunde: „El nu poate, nu vrea să accepte că există şi altceva, altfel decât propria persoană, propria categorie, propriul clan”. Deformarea aceasta narcisiac-ideologică este atât de adâncă la „corecţii politici”, încât atunci când evreii trăiesc şi gândesc normal sunt imediat etichetaţi drept „antisemiţi”. Vladimir Tismăneanu poartă în spate şi povara Săptămânii Roşii din Basarabia, ocultată sever în „studiile” sale „anticomuniste”, o săptămână exterminatoare de băştinaşi: „Violentaţi, umiliţi, pângăriţi în credinţa lor creştină de evreii bolşevici, mult mai răi decât ruşii-curaţi – unii prieteni, vecini, colegi deveniţi de nerecunoscut: turbaţi de ură faţă de români, mai ales dacă aceştia erau militari şi se retrăgeau, umiliţi de ordinul de a nu răspunde agresiunilor, în Săptămâna Roşie; după aceea jefuiţi de pâinea pe care ei o făcuseră, alungaţi din casele pe care ei le zidiseră, arestaţi, anchetaţi, unii deportaţi în Siberia, alţii împuşcaţi pe loc”. Un om care nu înţelege tragedia basarabenilor nu poate fi istoric obiectiv. Comunismul rusesc i-a deformat pe bolşevizaţi şi pe moştenitorii lor, inclusiv pe evrei, făcându-i să renunţe la gândire logică şi la inimă, „devenind roboţi ai Distrugerii, ai Terorii, ai Ororii”. Cum ar putea Vladimir Tismăneanu să înţeleagă tragedia basarabenilor, a celor ascunşi în păduri, în peşteri de frica ocupanţilor, cum ar putea să înţeleagă istoria cotelor şi a colectivizării? se întreabă Paul Goma. El nu poate să accepte că după 1989 s-a continuat războiul civil cu ţara, că pretinsul istoric continuă să fie împotriva României profunde. De aceea, conchidea Paul Goma în 2006, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale „este o eroare care ne va costa alţi ani, alte decenii de «tranziţie» (citeşte: încremenire, dare îndărăt, retrogradare)”. Oare nu se mai găsesc istorici oneşti? „Tot la cârpaci, tot la peticari, la improvizaţi am recurs?” Stră-strănepoţii noştri ne vor judeca „cu fălcile strânse, cu lacrimi de ciudă şi de mânie – şi de ruşine”.

Dar să admitem că Paul Goma e subiectiv şi, poate, patetic. Iată însă că intelectuali lucizi din generaţiile mai tinere îl confirmă. Pentru economie de spaţiu, mă voi referi doar la un singur exemplu. În 2007, Mircea Platon, căci despre el este vorba, publica o carte-avertisment: Cine ne scrie istoria?. Evident, o asemenea carte nu trebuia să ajungă la ochii instituţiei prezidenţiale. Autorul a revenit în 2009 cu un eseu apărut în Convorbiri literare şi inclus, în acelaşi an, într-un volum scris împreună cu Gheorghe Fedorovici. Eseul lui Mircea Platon poartă un titlu grăitor: O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu. Pentru cine n-a auzit de Mircea Platon, semnalez că e un tânăr din stirpea marilor intelectuali români (n. 1974, la Iaşi), provenit dintr-un mediu de istorici, el însuşi istoric, doctorand la Ohio State University at Columbus, dar şi poet, eseist, traducător. Mircea Platon demontează pas cu pas mistificările puse pe tapet pentru naivi de către Vladimir Tismăneanu. În primul rând, acesta nu este şi nu poate fi un om de „dreapta”, cum pretinde, descriind (în Fantasmele salvării, 1998) cum a trecut el de la „social-democraţie” la „dreapta”, ca „anticomunist”. În scrieri din 1990-1992, simulantul era ambiguu, admiţând, de pildă, într-o conferinţă despre Basarabia, România, Europa, organizată la New York sub auspiciile Fundaţiei „Iuliu Maniu”, că Iuliu Maniu înţelesese primejdia pentru statul naţional dinspre comunism. Dar tot în 1992 scria în volumul Uprooding, Leninism, Cultivandind Liberty: „Dintre toate pericolele care ameninţă libertatea în Europa Centrală şi de Est, cel mai mare e renaşterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internaţionalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «naţiune» sau chiar comunitate de sânge”. În anul de graţie 2009, „dreptaciul de stânga”, după ce a reuşit să-l îmbrobodească pe Traian Băsescu în legătură cu „condamnarea comunismului”, acum pune la cale, cu „elita” din jurul preşedintelui, revizuirea Constituţiei, proiect în care ideea de stat naţional apare ca „depăşită”, „reacţionară”. „interbelică”. Şeful comisiei este tot un tismănean racolat recent: Ioan Stanomir, specialist în drept constituţional, care a scris însă despre comunism cam cu aceeaşi reţetă, deşi se prezintă şi ca istoric şi teoretician al „neoconservatorismului”, bineînţeles, imediat lăudat şi luat sub aripă de Vladimir Tismăneanu pentru cartea Spiritul conservator – De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008). Nouă confirmare a semnalului de alarmă tras de Paul Goma. Acelaşi „dreptaci de stânga” a deschis, în 1994, dosarul condamnării intelectualilor… de dreapta, pentru „legionarism”, somându-i să-şi ceară scuze în faţa poporului român şi a tismănenilor. „Nici unul – scria justiţiarul „de dreapta” – dintre aceşti intelectuali nu s-a apucat să-şi cerceteze conştiinţa pentru a detecta motivele obsesiei lor din tinereţe”. Ba chiar unul dintre „vinovaţi” era, pe atunci, şi Gabriel Liiceanu, culpabil fiindcă îi reedita pe Cioran, pe Eliade, pe Noica. Azi, acelaşi Liiceanu şi-a spălat păcatul devenind un tismănean convins. În articolul Romania Mystical Revolutionaries (1990), emitea ideea uimitoare că bolşevismul este opera dreptei, pentru ca în 2003 să se simtă solidar cu Ion Iliescu (în cartea de dialoguri cu acesta) prin „marxism revizionist” de sorginte troţkistă. Tismăneanu condamna „rigiditatea” morală a lui Corneliu Coposu şi a anticomunismului acestuia, apreciind că dovedeşte „schematism, primitivism”. Tot acolo, evoca nostalgic şedinţele de la „Ştefan Gheorghiu” unde participa alături de Silviu Brucan. Între fascism şi comunism, Vladimir Tismăneanu şi-a exprimat opţiunea pentru cel din urmă: „Cel puţin un aspect e clar din dezbaterea internaţională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu faţă umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu faţă umană. Comunismul a lăsat cel puţin loc pentru iluzia umanismului – şi în tradiţia comunismului, poate în marxism, în antropologia şi filosofia marxistă, a existat probabil o tradiţie umanistă complet respinsă de fascism”. Ca şi Troţki, el e convins că marxismul a fost la origini o „aspiraţie democratică”.

Şi aşa a ajuns „dreptaciul de stânga” în fruntea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ca model de „anticomunist”: „Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, având în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu sunt aidoma, şi comunist şi fascist, pentru că nu este deloc umanist, pentru că nu mai întreţii «iluzia umanistă»”. Conform logicii timănenene, Paul Goma nu poate fi decât „fascist” şi „comunist”, pe rând şi în parte.

Trăgând concluziile de rigoare, Mircea Platon constată că Vladimir Tismăneanu este un arivist tipic, „educat” în România şi în S.U.A., a cărui evoluţie de la „stânga” la „dreapta” e strident „esoterică” şi „proteică”, oglindind, adăugam, stadiile andropoviste ale evoluţiei comunismului. Omul manipulează istoria românilor, refuzându-şi identitatea de român şi propulsându-se pe „orbita comunismului românesc şi internaţional”. Se află la ani lumină de „dreapta”, de conservatorism care nu este o ideologie: „A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate”. Or, tocmai o identitate îşi refuză Vladimir Tismăneanu şi, culmea, o pretinde şi poporului român!

În 60 de ani, consideră Mircea Platon, au fost două generaţii de tismăneni, cu precizarea că nu evreii sunt „tismăneni” sau „rollerieni”, ci oportuniştii şi ariviştii, cea a lui Vladimir poposind cu misiunea de a pregăti „o nouă generaţie de oportunişti (ortodocşi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România”. El şi comilitonii nu pot avea ca arme decât linguşirea, injuriile, listele negre, ameninţarea, prezentându-se drept o „elită” care pretinde binele, dar face răul. Asemenea duplicitate antihristică a omului postmodern a fost analizată de eminentul gânditor evreu american Jacob Needleman, pornind de la motoul biblic: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. Ca „anticomunist”, „La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”. Şi: „D-nul Tismăneanu foloseşte discursul şi apucăturile celor care au distrus România. Aşa a fost educat. (…) De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu acceptăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmaşii celor care au distrus şi distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne învaţă cum să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă, de patrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecutului”.

Aceleaşi judecăţi de valoare asupra imposturii neorollerismului la două generaţii diferite. Când Mircea Platon se năştea, Paul Goma îşi începea războiul cu hidra comunistă, aceeaşi care astăzi îi acuză pe amândoi de „antisemitism” şi de toate relele de pe pământ, pentru ca Paul Goma să nu intre în ţară, iar Mircea Platon să fie pus la stâlpul infamiei şi ameninţat cu scoaterea de la universitate, ca în anii negri ai expulzărilor proletcultiste.

Până când se vor mai petrece asemenea fenomene?

(„Oglinda literară”, Focşani, anul VII (serial), nr. 94, octombrie 2009, pp. 4960-4962, nr. 95, noiembrie 2009, pp. 5052-5053 şi nr. 96, decembrie 2009, pp. 5230-5231)


 

__._,_.___
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: