Publicat de: Ovidiu Creanga | 4 Septembrie 2010

CARUL CU BERE

 
     

   

Amintiri despre BUCURESTIUL INTERBELIC

Numai pentru cunoscatori !
dan  

Neînchipuita şi tragica poveste a Carului cu Bere. Citiţi o poveste senzaţională despre restaurantul care face furori în acest moment

joi, 23:41 Autor: Emanuel Badescu În vremea Păcii de la Berlin, deci în anul 1878, un oarecare Ioan Căbăşan a cumpărat o casă dărăpănată în dosul Hanului Zlătari, pe uliţa Stavropoleos. La acea dată, mare parte din Hanul Constantin fusese demolată, astfel, încă din 1861, dinaintea casei lui se întindea o piaţă cu o suprafaţă considerabilă, ce oferea o frumoasă perspectivă către Hanurile Stavropoleos şi Sfântul Ioan cel Mare, spre sud ridicându-se majestuos, deasupra coşmeliilor, Palatul lui Nicolae Brâncoveanu, din poarta căruia izvora Podul Mogoşoaei. Pentru un spirit întreprinzător, acest loc viran însemna un impuls, însă cam anemic, locul fiind mai degrabă un maidan. Curând îşi vor face apariţia şi elementele consistente. Construirea în acea piaţă a unui circ din scânduri numit Walhala, utilizat alternativ de artişti nemţi – mari amatori de bere – şi de politicieni, creşterea faimei birtului LA PISICA NEAGRÂ şi a cofetăriei BALTADOR, ambele localuri fiind situate în aripa dinspre Stavropoleos a Hanului Zlătari, vor preface aproape fulgerător acea zonă puţin frecventată într-un vad comercial ce promitea să aibă un viitor luminos.
Hotărâtoare a fost totuşi următoarea împrejurare. În acelaşi an 1878, negustorul băcan Dumitru Marinescu era pe punctul de a finaliza construirea pe Dealul Viilor a unei fabrici de spirt şi de bere, cunoscută câţiva ani mai târziu sub numele de Bragadiru, şi pornise deja în căutare de muşterii pentru întocmirea contractelor de vânzare-cumpărare, între aceştia figurând – poate printre primii – şi Căbăşan. În aceste condiţii atât de favorabile comerţului, acestuia nu i-a mai rămas decât să-şi ia inima în dinţi şi să intre curajos în afaceri. De Armindeni, în anul 1879, a deschis în casa de pe strada Stavropoleos o berărie, a doua din Bucureştii acelor ani, după berăria de lângă fostul sediu al societăţii secrete Frăţie-Dreptate de pe uliţa Jigniţa, pe care a botezat-o LA CARUL CU BERE. Se spune că ideea denumirii firmei sale i-a venit în momentul când dinaintea localului a oprit primul car cu butoaie cu bere de la noua fabrică a lui Dumitru Marinescu. Tot ce se poate. Esenţial este că numele acesta, cu sonorităţi şi sens uşor vetuste, avea să împartă cu firma fraţilor Capşa o celebritate aparte, insensibilă la scurgerea timpului.
Nota bene: Căbăşan nu a fost niciodată „furnizorul Curţii”! Mai mult, numele lui nu figurează în nicio istorioară ori amintire legată de Carul cu Bere, îl găseşti când şi când în presa vremii şi atunci în reclame. Din anuare dispare prin 1886, ca, după câţiva ani de absenţă, firma La Carul cu Bere să reapară cu alţi stăpâni: fraţii Mircea. Începea şi o nouă eră.
Sub patronajul acestora şi după planurile arhitectului austriac Siegfrid Kofczinsky, în 1888 – an menţionat de literatura memorialistică – s-au declanşat lucrări radicale de reconstrucţie, reamenajare şi îmbunătăţiri, finalizate cu mare greutate abia în 1924. Vechea şi modesta clădire a fost complet demolată, apoi s-au înălţat corpul central, crama, bucătăria şi, într-un stil hibrid neogotic, mult apreciat de profesorul arhitect Grigore Ionescu, faţada. Amenajarea interiorului este o combinaţie savantă de stiluri, cel bizantin, reprezentat de balcoane şi balustrade, convieţuind fericit alături de frescele suflate cu aur şi de vitraliile în stil academic bavarez, adăugarea târzie a statuetei pivnicerului moş Ghiţă cu un felinar în mână, în capul scării dinspre balcon, nedistorsionând spectaculoasa ambianţă. S-au adus modificări şi profilului acestui local, care, cu începere din anul 1902, va fi şi berărie, şi restaurant, deşi o reclamă încerca să-şi liniştească vechea clientelă: „Se serveşte bere specială din fabrica Bragadiru în tot timpul zilei şi seara până după eşirea de la spectacole”.
Fraţii Nicolae, Ignat şi Victor Mircea, de obârşie din comuna Caţa de lângă Mediaş, aveau concepţii noi, mai curând franţuzeşti decât germane, rămase tributare tradiţiei. În ceea ce priveşte meniul, clienţii ardeleni, cei mai numeroşi de-a lungul timpului, l-au găsit asemănător cu cel servit în birturile săseşti de acasă. La loc de cinste s-au aflat cremvurştii cu hrean, francfurterii, salata de boeuf, mazărea bătută şi nelipsita „baterie mică” de vin „Lacrima Cristi”, de care s-a îngrijit în cramă, vreme de un sfert de veac, moş Ghiţă pivnicerul. Amatorilor de bere li se servea preţiosul lichid direct din butoi, fără acid, la halbă ori sub formă de şniţ.
De peste munţi fraţii Mircea au mai importat ceva: curăţenia – de care a răspuns singura femeie angajată, mama Zangor – şi grija pentru ospătari, bucătari şi ucenici, acestora oferindu-le câteva odăi în care să se odihnească. Sunt diferenţe notabile faţă de celelalte localuri din Capitală, diferenţe care au personalizat Carul cu Bere şi i-au conferit o faimă inegalabilă.
În preajma primului război mondial, unul dintre fraţi, Victor, a rupt înţelegerea şi a deschis o berărie concurentă, pentru uzul ofiţerilor, sub noul palat al Cercului Militar inaugurat în 1912. Din reclame reiese că a profitat de pe urma faimei câştigate la Carul cu Bere, el intitulându-şi localul Berăria Victor Mircea. Spirit întreprinzător, acesta va lua în antrepriză şi restaurantul din incinta Gării de Nord. Astfel, localul din Stavropoleos a rămas cu doi patroni. Curând va încerca să se desprindă din asociaţie şi Ignat. Cu acordul şi ajutorul financiar al fratelui său Nicolae, el va cumpăra o bodegă pentru a o transforma cu mari cheltuieli în berărie sub firma Ignat Mircea; deci şi el a intenţionat să profite de pe urma faimei aduse numelui Mircea de Carul cu Bere.
Am scris „va încerca” fiindcă a ratat afacerea şi în anul „marelui crah”, 1929, când banca româno-engleză l-a declarat falit. Nu a căzut singur. Întrucât îşi girase fratele şi banca îl ameninţa cu pierderea localului, Nicolae a recurs la un gest disperat, aruncându-se de la fereastra etajului doi de deasupra cramei, cum aflăm din presă. Bucureştenii au deplâns sincer nenorocirea, dar la fel de sinceră a fost şi îngrijorarea lor privind soarta celebrei berării.
Timpurile erau grele. Totuşi, în acea epocă dominată de curbele de sacrificiu, firma şi localul Carul cu Bere au supravieţuit. Din nefericire, reclamele nu menţionează numele noului patron. După toate probabilităţile, acesta nu a intervenit în „obiceiurile casei”, fapt dedus din aprecierea de care s-a bucurat berăria din partea ofiţerilor germani între 1942-1944, care, ca în anii primului război mondial, au ales şi de data aceasta ca aici să fie popota. A urmat însă ocupaţia barbarei Armate Roşii şi confiscarea abuzivă din 1948-1949, supranumită „naţionalizare”. Ofiţerii sovietici, deranjaţi de „picturile nemţeşti”, au dispus acoperirea lor cu vopsea „roşie”, să se ştie cine era noul stăpân, iar peste ornamente să se dea cu var. Comunişti sau apolitici, bucureştenii nu au privit cu ochi buni mutilarea bătrânei berării şi, imediat după moartea lui Stalin, chiar în anul 1953, se întreprind lucrări de înlăturare a vopselei roşii.
Dar sub noul patronaj al „poporului”, tradiţia „burgheză” nu mai are căutare: cremvurştii cu hrean au fost înlocuiţi cu „popularii” cârnăciori olteneşti, mazărea bătută a dispărut din meniu şi aşa mai departe. Carul cu Bere era sortit să devină o berărie ca oricare alta, socialistă; cu toate acestea clientela era numeroasă, mai mereu „înnobilată” cu artişti şi, mai cu seamă, mulţumită sub norul gros de fum de ţigară.
„Decadenţa” a ţinut până în 1986, când localul a fost supus unor lucrări ample de restaurare coordonate de pictorul Nicolae Gheorghe, lucrări care i-au redat nu numai eleganţa din trecut, ci şi demnitatea pierdută, în detrimentul asaltului muşteriilor „proletari” de dinainte. EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele „Formula AS”, „Lumea Magazin”, „Magazin Istoric” şi la „Ziarul de Duminică”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – Bucureşti şi Imnurile naţionale la români. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).      

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: