Publicat de: Ovidiu Creanga | 7 August 2010

Purceaua lui Ovidiu

Eram în ultimul an la politehnicã, trebuia sã dau examenele de sfârşit de an, şi dupa aia sã mai vin odatã la Iaşi pentru pregatirea diplomei şi suţinerea ei, cum ar veni anul cinci. Mã avem bine cu bucãtarul cantinei noastre şi ce-mi trece prin cap. La cantinã rãmâneau tot felul de resturi de licioreli pe care bucãtarul le arunca. Eu care sunt un spirit inventiv, m-am gândit ca aceste lãturi şi resturi pot fi folosite, aşa cum fãceam şi noi acasã, sã creştem un purceluş. Îi destãinui lui nea Petrache bucãtarul ideia mea, pe care el o gãseşte „genialã”.

Domnu’ inginer, (aşa eram noi flataţi cu toate cã eram încã studenţi) ai o idee foarte bunã, am sã-i spun şi  nevesti-mi sã se ducã în târg sã cumpere un godac şi du-te şi matale şi ia-ţi unu şi ţi-l crec eu aici cu al meu pânã pleci acasã cã dupã câte ştiu mai ai de stat vre-o sãptãmânã dacã nu mã înşel.

Zis şi fãcut, a doua zi mã prezint în târg şi fac socoteala sã cumpãr un godãcel mai mititel sã nu am probleme sã-l car acasã. De la un ţigan am ochit o purceluşe fâşneaţã, maro cu dungi mai închise la culoare cu pãrul zbârlit pe spate ca la mistreţi.. M-am înţeles la preţ şi am rugat balaoacheşul sã aştepte sa cumpãr un paneraş, o coşarcã potrivitã în care sã car lighioana care se zbãtea şi guiţa mereu. Ţiganu’ zicea cã de foame şi dacã-i dai ceva sã ronţãe se domoleşte. Am gãsit un paneraş de papurã care eu am zis cã e numai bun, pun purceluşa înãuntru şi mã îndrept cãtre cantinã.  Tot drumul a guiţat şi s-a zbãtut cã îmi venea sã o arunc şi sã ma lipsesc de aşa podoaba ţigãneascã. Când am ajuns la nea Petrache, ãsta îşi pune mâinile în cap,

Ce ai cumpãrat domnu’ inginer, ãsta aşa dungat şi cu surla lungã e mai mult mistreţ e porc ţigãnesc, ãsta guiţã toata ziua şi oricât îi dai sã crape nu pune carne pe el şi rãmâne ca un prepelicar, de ce l-ai cumparat chiar pe ãsta ?

Ãsta era cel mai ieftin şi mai mic din tot Târgu’ Cucului, şi acum ce naiba sã fac cu el ? Şi eu care credeam cã ce o sã se bucure mama cã are aşa fecior gospodãros.

Acuma l-ai luat, l-ai luat, lasã-l aici cã am sã-l îndop eu poate c-o pune ceva pe el şi nici n-o mai guiţa aşa a pagubã, lasã şi paporniţa şi în ziua când o fi sã pleci vino de-ţi ia „podoaba”.

Din nu mai ştiu ce motiv, ultimul examen, Electrochimia a profesorului Ciochinã s-a amânat de doua ori şi în loc de o sãptãmânã, a trebuit sã stau in Iaşi trei sãptãmâni încheiate. Ciochinã ãsta era o figurã, când preda ca sã fie mai „plastic” spunea moleculica şi atomelu’. Şi mai avea o marotã, era liberal înfocat şi pânã nu te înscriiai la liberari nu te trecea. La examen trebuia sã-i arãţi carnetul de liberal. Dar cum, ne-cum am luat Electrochimia şi eram gata sã o iau din loc sã mã duc acasã la Bucureşti. Recent se pusese în circulaţie pe ruta Iaşi-Bucureşti un trem rapid cu auto motor nu cu locomotivã numai cu vre-o trei vagoane şi iau bilet la ãsta sã ajung mai repede acasã, desigur platind ceva mai mult pe bilet. Mã prezint voios la nea Petrache, eram absolvent al Politehnicei, mai rãmãsese sã-mi dau examenul de diplomã care mi se fixase sã-l susţin cu Huidovici de la Chimie Anorganicã. Mi-am ales şi un subiect de diplomã, „Compuşii şi sãrurile de Potasiu”. M-am învoit la preţ cu Bibi Scraba care ştia germana, sã-mi ticluiascã o lucrare de diplomã din Enciclopedia nemţeascã Ulmann, urmând ca şi eu sã pun o oarecare „barbã”, de fapt aşa fãceam toţi. Deci eram aproape inginer. Şi cu sufletul împãcat mã prezint sã-mi iau „odorul” de la nea Petrache. Într-adevãr nea Petrache se ţinuse de vorbã şi îndopase „sãlbatãciunea” cã acuma arãta mai rotofee şi crecuse de era aproape de douã ori pe cit era când o luasem. Probabil cã ţiganul o ţinea lihnitã de foame de era aşa pricãjitã. Nea Petrache gãseşte şi îmi aduce şi paneraşul dar purceau era acum de doua ori cât coşarca. Mã chinui şi o îndes înãuntru, dar bestia  guiţã odatã sfâşetor şi se opinteşte, şi îi iese surla afarã prin papura panerului şi deasemeni şi picioarele şi o ia la fugã aşa „deghizatã” de abia am prins-o. Ce te faci Ovidiule, purcea ţi-a trebuit acum spalã-te cu ea pe cap.

Ce mã fac nea Petrache, lighioana asta a crescut ca o nebunã  eu când am luat coşarca nu am ştiut cã Ciochinã are sã amâne atât de mult examenul, învaţã-mã ce sã fac.

Nea Petrache a gãsit nişte bucãţi de sac de iutã şi a oblojit bietul animal ca sã-l imobilizeze, cã o lua la fugã cã dupã cum am spus îi ieşise piciorele prin fundul coşarcei de cum o pusesem inãuntru. A fãcut-o ca pe o mumie egipteanã şi în timpul ãsta bietul animal guiţa jalnic. Nea Petrache i-a fãcut şi nişte toarte ca sã pot sã o car. Fug la gara, purceaua mea nu a tãcut o clipitã. Toatã lumea se uita la mine şi îi umfla râsul când vedea „mumia” care se dadea de ceasul morţii. Mã arunc în tren care trãsese la peron, ce sã fac cu purceaua, o las într-o cabinã de closet înghesuitã dupã tron ca sã nu o ia din loc cumva. Nenorocitul animal nu a tãcut nici o secunda şi se vãita de ţi se rupea inima. Mã duc şi mã aşez pe locul meu care era în acelaş vagon cu „podoaba” care se vãita mereu de se auzea în tot vagonul. Am arborat o mutrã grava şi la protestele vecinilor de compartiment: „cine o fi mãgaru’ care şi-a adus purcul într-un tren rapid” eu mã faceam cã ploua ca sã nu mã dau de gol. Trenul pleacã şi dupã cum am spus nu oprea în toate staţiile fiind un tren rapid. Când a venit controlorul sã perforeze biletele ne-a întrebat al cui e porcul din closet, cã nici nu pot intra oamenii sa-şi facã nevoile. Eu de colo:

Aruncã-l domnule cã  ne-a spart urechile.

Nu pot sã-l arunc ca sã nu am bocluc cu propietarul, mai îmi şi  aprind paie în cap.

Am avut mare noroc cã trenul a oprit în Triaj pentru câteva minute eu am ţâşnit dupã locul meu mi-am umflat geamantanul, am fugit la closet de am umflat şi pureceaua în mâna cealaltã şi am sãrit din tren. Baraca în care stateam eu cu mama în Giuleşi cred ca nu era mai departe de câteva sute de metri, am ajuns acasã şi am „desfãşat” bietul animal care amorţise, insã nu a incetat din guiţat nici o clipã. Mama bucuroasã cã i-a venit odorul (adica eu) dar şi ea îmi spune cã purceaua mea e mai mult mistreţ decât porc domestic. Dar aşa cum a fost pânã la Ignat se fãcuse o purceluşe de vre-o 80-100 de kile, cu slaninã puţinã, dar eu m-am dat mare cã ce grozav gospodar sunt.

Dupã pãtãrania asta toţi colegii mã luau peste varice şi Piţu Munteanu mi-a fãcut şi o poezie, „Purceau lui Ovidiu”. Şi noroc cu pãţania asta cã ce aş mai fi scris eu acum la miezul nopţii de 9 ianuarie 2006.

Ovidiu Creangã.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: