Publicat de: Ovidiu Creanga | 7 August 2010

Prietenilor mei cu patru lăbuțe

Scriu cele de mai jos în amintirea lui Șaca (Shakka), o fetiță Pit Bull care m-a părasit pe data de 4 martie 2008. Avea 7 ani și jumătate, precum  și a altor prieteni cu patru lăbuțe de care îmi mai aduc aminte.

Din bucata mea de pâine

Am hrănit un om și-un câine

Omul nu mă mai cunoaște

Câinele, mă recunoaște

Autor anonim

Câinele este prietenul omului din timpuri imemoriale, poate de zeci de mii de ani, de când omul a reușit să domesticiască lupul din pădure. La ora actuală sunt sute de rase de câini, de la anumite specii așa zis „câini de buzunar”, până la câini masivi și mari cât un vițel. Ce este surprinzător, rasele de câini cu cât sunt mai mari și mai masivi, cu atât durata lor de viață este mai scurtă, un Bulldog Enlez trăiește cca. 8 ani, ca și un St. Bernard, în timp ce un prichidel de Chihuahua, trăiește 15-18 ani și au fost unii care au trăit chiar 25 de ani. Rasele cele mai comune de câini de talie medie, cum ar fi Boxer, Labrador, Doberman, Dalmațian, Rottweiler, ca să mă opresc la cei mai populari, trăiesc în medie 10-12 ani, și în mod excepțional datorită unei hrane adecvate și unui mediu foarte prietenos ating și vârste de 15 ani.

În cele ce urmează voi pomeni de prietenii mei cu patru lăbuțe de care îmi mai aduc aminte, care mi-au oferit prietenia lor dezinteresată, în ordine cronologică, să încep cu primul.

Tuzik,

l-a chemat pe primul meu prieten patruped. M-am nascut pe 14 feb. 1921. în satul Vărzărești din Basarabia, sat la vre-o 50-60 de Km. de Chișinău. Tata avea o slujbă minoră la Direcția de Poduri și Șosele a județului Lăpușna, și anume trebuia să asigure repararea șoselei județene care era făcută din pietriș bătătorit, nu din asfalt ca acum. Aveam o gospodărioară modestă dar îndestulătoare pentru familia nostră, adica tata, mama și eu. Nu știu cum s-a aciuat la gospodăria noastră un soldat „alb” din armata țaristă care fugise de bolșevici care dacă l-ar fi prins îl împușcau. Îl chema Vichentie, nu mai țin minte și numele de familie. Vichentie era un om de încredere care ținea mult la gospodăria noastră dar cel mai mult ținea la mine, pesemne de dorul băiețașului lui ce era cam de o vârstă cu mine și era în Rusia cu mămica lui, adică „hazeaika” lui Vichentie.

Într-o zi Vichentie a venit acasă cu un cățeluș cât un pisoi pe care îl găsise pe drum. Era speriat, flamând și cu un picioruș beteag. Era băiețel, l-am căutat în cerul gurii să vedem dacă e negru, adică va fi un câine rău. Nu era negru în cerul gurii, avea niște pete mai întunecate, care nu erau negre, dar noi l-am „înfiat” și așa. Vichentie i-a pus numele Tuzik, care ar fi cam pe rusește. Tuzik s-a făcut un cățelandru jucăuș, cu niște labe mari. Vichentie a spus că dacă e așa lăbos o să se facă un dulău mare. Și așa s-a și întâmplat, Tuzik s-a făcut un dulău mare dar nu era rău de loc, și i-ar fi plăcut să se joace toată ziua. Vichentie m-a ajutat să mă urc călare pe el și el a stat cuminte perca i-ar fi plăcut și lui joaca asta. Aveam ce călări care era mai mult decât un căluț de lemn cum au deobicei băieții de vârsta pe care o aveam eu. Tuzik era cuminte, nu mă trântea ci din contra se plimba domol cu mine în spate, el știa că asta era srcina lui. Între mine Tuzik și Vichentie s-a închegat o prietenie de nezdruncinat. Toți trei cutreeram poienile și maidanele din sat. Vichentie când avea timp mai mult adică termina sarcinile lui legate de gospodarie, ne duceam toți trei într-o pădurice din apropiere unde susura și un firicel de apă. Așa am făcut cunoștință cu tot felul de gâze de la coropijnițe  pâna la cărăbuși și gărgărițe care după ce-și luau zborul de pe degetul meu, îmi arătau direcția unde am să mă însor. De atunci sunt îndrăgostit de gâze de flori de băltoace și cel mai mult de aceste minunate ființe cu patru lăbuțe, urmașele lui Tuzik.

Când aveam vre-o 5 ani ne-am mutat la Chișinău unde i s-a dat lui tata o sarcină în cadrul Direcției Generale. Nu am putut să-l luăm nici pe Tuzik, nici pe Vichentie, nu știu ce s-a mai făcut cu ei. Am plâns mult după ei și acum mi se umezesc ochii când mi-aduc aminte de acești devotați prieteni ai mei, Tuzik și Vichentie.

Fifița.

Anii au zburat, tata a fost mutat cu slujba des că nu puteam „prinde rădăcini” într-un loc nu-mi amitesc să fi avut câini decât când am ajuns la Bardăr, un sat la jumătatea drumului între Chișinău și Hâncești. Aici „am prins rădăcini”, cred că am stat vre-o 3 ani. Locuiam la un canton la vre-o 5 km. de sat. Aici ai mei au înjghebat o gospodărie mai închegată și desigur au apărut și prienenii cu patru lăbuțe. Cine era figura cea mai reprezentativă dintre cei 5-6 câini pe care îi aveam era Fifița care era o cățelușe nu prea mare dar foarte puioasă că în fiecare an ne livra două transporturi ce câte 6-8 căței. Ce să faci cu atâțea câini, că toată lumea avea câini. Și atunci se întâmpla ceva oribil. Sărmanii încă nici nu făcuseră ochi și-i îneca într-un butoi. Operația asta îngrozitoare o făcea tata. Bieții de ei chelălăia și înotau disperați și tata îi prindea și-i îndesa cu căpușorul lor dragalaș în apă să-i înece. Sunt o mămăligă, am început să plâng. Fifița și cu mine urlam dar tata era neînduplecat și de fapt avea dreptate, ce am fi făcut cu atâția câini, și așa aveam vre-o 6.

Cât am stat la Bardăr prietenii mei mă însoțeau în plimbarile mele pe coclauri și în păduricea de lângă cantonul nostru.

A venit celebra Criză Mondială din 27-30 pe tata „l-a pus în disponibilitate” adică l-a dat afară. Pe timpul acela nu exista pensie de șomaj, ajutoare sociale, dacă te dădea afară mureai de foame. Tata a lichidat gospodăria, nu știu ce a făcut cu liota de câini, dar pe Fifița a păstrat-o. Tata cu mare greutate a găsit un post de hamal în gara Visterniceni din mahalaua cu același nume de lângă Chișinău. Gazda unde am găsit să stăm cu chirie nu ne-a permis să avem câine. Tata a găsit un țăran ce stătea la vre-o 40 de Km. de  Chișinău, poate din Vărzărești care a vrut să o ia. A venit cu căruța cu cai, a băgat-o într-un sac pe care l-a legat strâns la gură a aruncat-o în căruță și a plecat. Am jelit-o câteva zile, eu am urlat de durere. După vre-o 3 săptămâni ne trezim cu Fifița în ogradă. Era slabă jigărită, șchiopăta de un picior, dar s-a bucurat când ne-a văzut și ne-a pupat pe unde a apucat. Gazdei i s-a făcut milă și ne-a lăsat să o ținem. Cum Dumnezeu a nemerit casa, sacul era legat la gură și era destulă distanță până în satul țăranului ce o luase.

Flocea

Criza s-a mai domolit, tata și-a făcut un rost mai bun, a cumpărat o „chetrărie” în Ghidighici. De fapt era un mal de râpă pietroasă în care tata punea niște cartușe de „dinamită” făcută de el din silitră, pucioasa și praf de mangal de tei. Făcea niște găuri rotunde în stânca din râpă în care baga cartușul care avea un fitil lung atât de lung ca toata lumea să se ascundă când tata dădea foc la capul fitilului și striga cât îl ține bojogii F.O.C. !!!.

Dar mă luai cu vorba și am uitat că acest capitol este închinat lui Fifița. Deci Fifița era edecul nostru și desigur puioșenia nu a părăsit-o și in Bariera Sculenilor (Skulenskaia Rohatka) ne livra porția tradițională de căței. Tata a păstrat unu care i s-a părut mai aratos, și într-adevăr cățelul ăsta s-a făcut un dulău mare și flocos, din care motiv l-am numit FLOCEA.  Flocea era un câine blând și cred că dacă venea un hoț l-ar fi lins pe mână, dar a avut marea calitate că m-a învățat să înot, și m-a scăpat de la înec, dacă nu era Flocea nu aș mai fi nici eu. Flocea mă însoțea totdeauna în peregrinarile mele în special în lunca Bîcului. Îi plăcea să „se scalde” și el cum ne scăldam noi băieții. Flocea înota bine și eu pe timpul acela încă nu știam să înot. Odată mă duc în lunca Bîcului era o zi călduroasă de vară eram în vacanță, am luat „stuhul” adică undița și desigur Flocea atât aștepta să mai facem o escapadă. Am găsit o baltă mai mărișoara în care desigur era pește dar înainte de a arunca pluta în apa am vrut să mă sclad că era cald, un timp numai bun de scăldat. Am arucat hainele de pe mine, desigur noi făceam baie în pielea goală, nici nu știam ce-s ăia chiloți de baie. Flocea stătea cuminte pe burtă lângă hainele mele. Am intrat în apă care era caldă și plăcută. Am început să mă bălăcesc, apa îmi venea cam până la gât. Am făcut un pas într-o parte dar spre ghinionul meu acolo apa era mai adâncă era vre-o bulboană de care nu știam. Apa mi-a trecut peste cap, am început să mă zbat și  să țip dar cine să mă audă, printre țipetele mele am începu să strig: FLOCEA  !! FLOCEA!!. Atunci Flocea a sărit imediat în apă și a venit lângă mine. M-am agățat de gâtul lui și Flocea m-a salvat de la înec, a început să înoate catre mal, cu mine agățat de gâtul lui, unde eu am rămas întins jos nu știu câtă vreme, în timp ce Flocea mă lingea pe față, pe gură pe nas. Lecția asta m-a învățat minte să nu mă mai aventurez în ape pe care nu le cunosc și atunci mi-a venit idea să-l folosec pe Flocea ca profesor de înot. Uite ce am făcut.

Noi băieții umblam în pantaloni lungi. Muiam pantalonii în apă și pânza devenea greu pnetrabilă pentru aer. Atunci legam cu niște sfori partea de jos a cracilor pantalonilor și trânteam cu putere pantalonii desfacuți larg în partea de sus de la brâu cu gura în jos în apă. Cracii pantalonilor rămâneau ca niște burlane umplute cu aer Și noi ne așezam cu burta între cracii umflați ai pantalonilor și începeam să dă din mâini ca pentru înot. Între timp cracii pantalonilor pierdeau încet aerul dar noi rămâneam dând din mâini, deci învățam să înotăm. Așa am început și eu dar eu am avut iaraș ca profesor de înot pe Flocea. Dupa ce făceam „puzâr” așa spunem noi la dispozitivul original realizat din pantalonii trântiți în apă, Flocea venea lângă mine, eu puneam o mâna pe spatele lui să mă proptesc și amândoi începeam să înotăm. Intre timp puzârul se desumfla dar eu tot cu o mână pe spatele lui Flocea eram. Și așa Flocea m-a învățat să înot „câinește” nu BRAS, KRAUL sau alte metode, și câinește înot de predilecție și acum, așa cum m-a învățat Flocea. Nu mai știu cum s-a prăpădit Fifița și băiatul ei Flocea. Noi am plecat la Bălți ce câini am avut nu mai știu în orice caz erau câini fără personalitate de nu-mi mai amintesc de ei. Fifița a fost singura fetiță pe care am avut-o că toți ceilalti au fost băieți în afară de ultima Shakka (Șaca) care m-a părăsit după cum am mai spus pe 4 martie 2008.

Jup (întâi)

Și Jup era  tot un câine de pripas. Locuiam în mahalaua Giulești, într-o baracă de lemn, care era cantina săracilor din cartier. Mama era directoarea acestei impozante întreprinderi care avea numai doi salariați, pe mama și o bucătăreasă unguroiacă mică și a dracului, care nu o înghițea pe mama. Eu eram student la politehnica din Cernăuți, care fusese în Iași și când au recucerit românii Basarabia și Bucovina de la ruși în 1941, politehnica s-a mutat din Iași la Cernăuți.

Jup era pe semne o corcitură de lup alsacian, dar era mai mic de statură de culoare maro-roșcat și nu ținea coada ca câinele lup autentic în jos dar nici nu o făcea covrig pe spate ca alți maidanezi. Al cui o fi fost nu știu, nu era un maidanez „prost crescut”, ci se pare că avusese un stăpân mai pricopsit, era destul de curat, și cu maniere civilizate. Era un câine tânăr dar nu știu cu precizie ce vârstă avea când s-a aciuat la baraca noastră. De mâncare nu ducea lipsă că rămânea destule oase și resturi de la masa săracilor care luau două mese pe zi, la prânz și seara și pentru dimineața le dădea la pachet. Țara era ciopârțită, pierdusem Basarabia, Bucovina, Ținutul Heța, Cadrilaterul și cea mai mare parte din Ardeal, însă Antonescu, pe care îl înjură mulți idioți, nu a lăsat pe nimeni să moară de foame sau să nu aibă un acoperiș deasupra capului. Deci Jup se înfrupta și el din mărinimia lui Antonescu (de alfel ca și mine).

Jup nu era un câine dresat, dar era foarte inteligent și mă iubea cu înverșunare, cred ca iși dădea seama că l-am cules de pe drumuri și i-am oferit o viață decentă.

M-am însurat, o duceam foarte zgâriat cu banii, nici nu am avut bani să facem nuntă și cununie religioasă. Cred că de asta nu a rezistat căsătoria noastră decât câțiva ani, că nu am avut binecuvântarea lui Dumnezeu.

O prietena a nevestei mele, colegă de liceu, ne-a oferit să locuim gratuit la o mansarda într-o casă de a familiei ei pe Calea Filantropiei. Aveam o singură cameruță pe care o împărțiam și cu Jup care nu m-a părasit nici o clipă și cu o pisică pe care nu mai știu cum o chema. Am început să ne înpinceorongăm, eu care luasem diploma de inginer, cu mare greutate am găsit de lucru, deci nu mai muream de foame, dar aveam totuși bani foarte puțini.  Nu știu prin ce înprejurare am găsit și am cumpărat o șuncă afumată care reprezenta o victorie autentică. Am agațat șunca într-un cui din așa zisa bucătărie, care era o cămară minusculă și am plecat unde aveam treabă eu la slujba mea, Angelica la Conservatorul Lira, unde era colega cu Calboreanu, Radu Beligan si alte figuri ce au ajuns celebritatăți afară de soția mea care după câteva luni s-a plictist și nu s-a mai dus la Conservatorul Lira. Acasă, ca deobicei au rămas colegii noștri de camera, Jup și pisica. Când ne-am întors, mare nenorocire, șunca era pe jos, mozolită și murdară. Jup ca deobicei a venit s-a gudurat și a lipit capul de piciorul meu. Eu eram furios la culme, nu mai avea ce mânca în ziua aceia. Am strigat furios la el:

– Ce ai făcut jup!!

Și i-am tras o palmă peste bot. Mi-a arucat o privire mirată și desnădajduită, pe care nu o voi uita nicioda (acuma m-a bufnit plânsul, stau o clipă să-mi revin). Și Jup a plecat jos pe scări cu coada între picioare și nici nu s-a mai uitat înapoi. Am strigat după el, el care venea totdeauna când îl chemam acum s-a dus parcă îl chema destinul. Am ieșit după el, dar nu l-am văzut unde o apucase. L-am căutat toată ziua, a doua zi m-am dus la hingheri, nu era nici acolo. Jup a fost atât de umilit și nedreptățit el nu se aștepta ca cel mai bun preten al lui, un prieten pentru care și-ar fi dat și viața, să facă un gest atât de umilitor, șunca o dăduse jos pisica.

De câte ori îmi aduc aminte plâng :

JUP, IARTĂ-MĂ, AI SĂ MĂ IERȚI VREODATĂ ??

Și Jup, parcă a intrat în pământ, unde s-o fi dus, cât a fost de suparat de nedreptatea pe care i-am făcut-o, plâng și lacrimi firbinți îmi brăzdează obrajii:

TE ROG JUP IARTĂ-MĂ  !!

Jup (al doilea)

În amintirea lui Jup (întâi) am procurat un câine lup autentic, era un cățelendru care abia atunci îl înțarcase mămica lui.  Nu prea știam mare lucru cum să crești un cățel de rasă. Acum în sfârsit  aveam apartamentul nostru în casa lui socră-miu pe strada Gheorghe Missal Nr. 6, în dosul Cimitirului Sfânta Vineri.  Cățelul nostru creștea vâzând cu ochii, era lăbos, mâncăcios și jucăuș, însă ținea urechile blegi. Ne-a spus cineva daca vrem să i se ridice urechile mai repede să-i dăm zilnic câte un ou crud și așa am făcut. În câteva luni Jup s-a făcut un dulău chipeș, lup autentic, când se ridica și-mi punea labele din față pe umeri era cât mine. În poza de mai jos îl vedeți pe jup (al doilea) în toată splendoarea lui. I-am făcut un dresaj sumar. Știa sa-ți aducă un băț, sau orice alt obiect pe care îl aruncai. Venea din orice loc era când îl chemai, era respectos și nu intra în bucătărie sau în casă.

Desigur pe timpul acela cățeii nu se castrau și la fetițe nu li se extirpa uterul ca să nu mai facă pui Mutilarea asta care demonstrează rătatea noastră a oamenilor împotriva unor biete animale care nu ni se pot împotrivi. Închipeșteți ca lui Domul Xulescu îi dau fuduliile afară ca așa mi-a venit mie pe chelie. Sau chiar mie scriitorul acestor rânduri, mă condamnă să mi se înlăture semnul bărbăției mele, nu mi-ar veni deloc la îndemâna, dar noi o facem la bietele animale ca niște bestii fără milă și noi zicem că ele sunt animale și noi ființe superioare, adică oameni.

Și între mine și Jup al doilea s-a închegat o prietenie trainică, eram nedespărțiți. Desigur ca toți cîinii de pe atunci și Jup era câine de curte unde avea cușca lui care-l ferea de caldura arzătoare a sorelui vara și de biciul nemilos al gerului iarna. Toată familia îl iubea pe Jup care era câine de curte și păzea casa că nimeni nu se putea apropia de poartă. Era și mare și lumea se speria numai când îl vedea, dar când se mai cățăra pe poartă fugea lumea mâncând pământul.

Dar perioada idilică a trecut, acum Monica fetița mea care nu adormea decât ținând mânuța în parul meu, avea vre-o doi anișori. Eu aveam un serviciu sigur la Institul de Cercetări Chimice, ICEHIM, Jup era fericit că se simția că face parte din „haită” adică familia noastră. Îmi luasem  o motocicletă care avea numarul 707 B și pe care dădusem 9 cocoșei, adică Napoleoni de aur. Material o duceam destul de bine, eu aveam vre-o 5 servicii.

Cât am fost săraci lipiți pământului am fost uniți și îngăduitori unul față de celălat dar când am prins ceva cheag mi-am dat seama ca Angelica nu este nevasta potrivită pentru mine.

Cu toate că era o fată frumoasă care cred că nu mai găseai alta mai frumoasă ca ea în București, m-am hotărît să divorțez, să o las pe ea adica Angelica,  pe Monica care nu putea adormi decât cu mânuța în părul meu și pe care o plimbam cu „TETECA” așa îi spunea ea la motocicletă și pe prietenul meu nedespărțit, Jup,  mă gândeam să-l iau cumva cu mine.

A venit și ziua despărțirii, pe Jup nu l-am putut lua că nu aranjasem nimic pentru el, deci el mai rămânea până aranjam eu ceva. Eu plecam cu un geamantanaș în care aveam o pijama, doua cămași sclulele de barbierit un sapun și un prosop. La atât se redusese gospodăria mea.

Angelica și Monica stateau la geam și plângeau discret, Jup se înalțase pe poarta cât era de lung și se uita mirat la mine, poate presimțea că plec pentru totdeuna. Eu m-am ținut tare și după ce am ieșit pe poartă am început să plăng ăn hohote. (Treabă pe care o fac și acum).

M-am mutat într-o casa elegantă pe Doctor Lister la socrul meu generalul Pantelimon Comișel care nu mă putea vedea în ochi. El avea crdința fermă ca toate celelalte meserii sunt apă de ploaie afară de cea de militar. Eu credeam exact invers. Deci am călcat cu stângul. Generalul era un tip ciufut și al dracului, mic de statură că i se spunea „generalul bese-n cizmă”. Împotriva voinței lui l-am adus pe Jup. Când l-a vazut generalul era să facă o criză de apoplexie și Jup a simțit ce  „suflet omenos” are generalul că a început să mârâie amenințător la el. Generalul s-a scăpat în pantaloni și a trebuit să-l iau imediat pe Jup și să-l duc înapoi. Am auzit că fosta mea nevastă a găsit pe cineva care a fost bucuros să-l adopte. Te cred, așa mândrețe de animal.

Deci și cu jup al doilea m-am purtat „câinos”. El a fost corect și un prieten devotat și eu am fost un parșiv.

Cu generalul eram „la cuțite”. Odată a chmat-o pe Laura, noua mea soție și fata lui, și-i făcea observație de ce nu am curățit zăpada din jurul casei. Răgușise și orăcăia strident, atunci m-am înfuriat și m-am dus și l-am luat de piept și i-am spus:

–    Ascultă bă, mă piș pe generălia ta, asta e nevasta mea, și nu-i pemit nimanui      să se poarte măgărește cu ea. Zi bodaproste că nu te trântesc să iasă apă din tine.

–         Steluțo adă sabia, adă sabia. Steluța era nevastă-sa.

–         Adă sabia că o rup pe curul tău i-am răspuns eu domnului general.

Deci cu generalul am feștelit-o rău. Chiar în seara aia am luat-o pe Laura și nu am mai călcat pe la el. Eram amândoi cercetători științifici la ICECHIM, plăteam o pensie alimentră pentru Monica de 400 de lei pe luna dintr-o leafă de 860 de lei.

Și iarăși au trecut ani și mai buni și mai puțin buni și numai de câini nu ne ardea noua să avem.

Shakka (Șaca)

Eram pricopsiți, aveam un căsoi mare în Toronto la numerul 353 BETTY Ann Drive. M2R 1B5, aveam curte aveam gradină așa că puteam avea și câine. Simina nepoțica me a cumpart un cățeluși negru cu ghetuțe albe și cu un papion frumos alb la gât. I-a pus numele Shakka (Șaca), era născută pe 6 iunie 2000. Shakka a fost un cățel sănătos, a crescut o cățelușe voinică și jucăușe, era de rasă Pit Bull, dăduse pe ea 200 de dolari.

Șaca, era stăpână în toată casa, cel mai mult îi plăcea să se tăvălească și să doarmă în patul sau al meu sau al Luminiței. În poza alaturată Șaca doarme ca o nerușinată cu burta în sus în patul meu. Ea dormea în niște poziți foarte abracadabrante cum este cea din figura alăturată Era o cățelușe cu un păr scurt negru ca pana corbului avea părul ca o focă, nu trebuia să fie periată decât foarte rar. Era un cățel curat care-și făcea toate interesele afară în gradină. Șaca era înzestrată cu puteri extra senzoriale, și în mod sigur vedea aura, sau câmpul energetic uman. Eu îmi dadeam seama de caracterul celor ce mă vizitează după comportamentu lui Șaca. Când era un om cumsecade, Șaca se ducea la el bucuroasă îl pupa pe mână se gudura, dar când era un tip ciufut și nesuferit nici nu se uita la el. Eu vorbeam cu ea în română, ceilalți membri ai familiei în engleză, ea ne înțelegea și pe unii și pe alții. Peste drum de casa noastră este casa unui vecin și prieten Bob (Bogdan) care o iubea foarte mult pe Șaca, și Șaca pe el că todeauna când ne duceam la el Șaca se alegea cu ceva bun, deobicei o bucățică de șuncă sau brânză de calitate. Șaca abia aștepta să ne ducem la Bob că știa că acolo o așteaptă ceva ce-i plăcea ei. În poza alăturată este „Bojdeuca lui Creangă din Toronto” și subsemnatul plus nelipsita Șaca. Rasa Pit Bull este în mod cu totul eronat interzisă în multe țări și de vre-o câțiva ani și în Toronto sub motiv că e o rasă de câini periculoși cu instincte criminale. Este cu totul greșit un câinne mai docil și prietenos ca Șaca nu am mai văzut. Dar am fost obligați să o mutilăm, să ne ducem la veterinar și să-i înlăture ovarele. Cred că numai mama m-a iubit atât cât m-a iubit Șaca. De când nu mai este Șaca  îmi urlă capul de singurătate. Șaca dormea ca un copil cu capul pe mâna mea după cum se vede din figura alăturată.

Am făcut greșala că nu am dresat-o pe Șaca, căci în mod sigur, ar fi prins foarte repede fiind foarte inteligentă. Ea știa când vine Luminița acasă că distingea de la distanță zgomotul pe care îl făcea motorul mașinei ei. Când suna telefonul într-un anumit fel ea fugea la ușe să-l întâmpine pe vizitator. Dar două fapte cu totul ieșite din comun ne-a făcut să fim siguri că Șaca era extrem de inteligentă și avea și proprietăți extrasenzoriale.

Odată eram în vizită la vecinul nostru Bob. Bob este ucrainean a venit în Canada acum vre-o 35 de ani și vorbește bine englezește, cu mult mai bine ca mine. Desigur eram însoțit de Șaca care ca deobicei a primit o bucățică de ceva bun de la Bob. Bob statea pe un scaun cam la 2 metri distanță de scunul meu. Șaca s-a dus la Bob să-i mulțumescă, i-a pupat mâna și se gudura pe lângă el. Atunci eu i-am spus în engleză, limbă pe care nu o foloseam niciodată în relațiile mele cu Șaca, „Shakka, I am gelos” adica i-am spus că sunt gelos că îl iubește mai mult pe Bob. Șaca atunci a pus capul rușinată în pământ și a venit imediat la mine  spăsită și s-a așezat jos în fața mea tot cu capul în pământ, parcă își cerea iertare. Nici nu s-a mai uitat la Bob cu toate că el a chemat-o. Și eu și Bob am rămas „mască” cum de a înțeles Șaca semnificația celor spuse de mine și cuvinte pe care nu știu dacă le auzise vre-odată.

Altă întâmplare bizară s-a întâmplat când Șaca era un cățelandru de vre-o câteva luni. Stăteam cu Șaca în pat și cred că citeam ceva. Deodată Șaca care statea tolănită a sărit în piciare și a început să latre cu furie către o comodă pe care aveam doua statuete, Șaca lătra cu ochii între cele două statuete. Ea vedea ceva, eu nu vedeam nimic, și mi-am închipuit că poate fi o entitate cum se numește în engleză un ghost. Damiel, nepotul meu, stătea atunci într-o cameră din apartamentul meu nu departe de dormitorul  unde stăteam eu cu Șaca. Știu că de multe ori cu ochiul liber nu poți vedea o asemenea entitate însă poate fi fotografiată. Chiar am câteva poze cu entități. Prin interfon l-am chemat pe Daniel, și îl rog să aducă Polaroidul că poate prindem entitatea pe peliculă. Când a intrat Daniel cu aparatul, Șaca a tăcut brusc, probă ca motivul care o făcea să latre a dispărut. Atunci mi-am dat seama că ne-a vizitat probabil spiritul lui Laura soția mea care trecuse în neființă de Vinerea mare 28 Aprilie 2000 și am înmormântat-o a dua zi de Paști.

Șaca a murit pe 4 martie 2008, avea șapte ani și jumatatea, ar fi mai trăit cinci ani.

Pentru noi a fost o tragedie, mai ales pentru mine, că eu stăteam mai mult cu Șaca. Probabil că a mâncat ceva și s-a orăvit, nu a orăvit-o nimeni că toți o iubeau. Câinii de rasă sunt foarte sensibili, maidanezii sunt mai rezistenti și se zice că sunt și foarte inteligenți. Mi-am explicat de ce mușcă unii maidanezi. Eram la București și treceam prin fața ambasadei Italiei. Un maidanez nu prea mare statea covrig și dormea la soare. Un imbecial a trecut pe lânga el și ia tras un picior în burtă de a aruncat bietul animal la câțiva metri care a fugit schelalaind de durere. Poate i-o fi rupt ceva inăuntru. Ei acel animal prinde ură pe oameni și amarâtul se răzbună și el cum poate și poate împotriva unui om complect nevinovat sau chiar iubitor de animale.

După moartea lui Șaca, de dorul ei, am început să studiez totul despre aceste admirabile patrupede. Dacă știam ce știu acum Jup nu m-ar fi părăsit fiindcă eu nu i-aș fi dat o palmă. A fost singura data din viata mea când am lovit un câine. Câinele are o memorie scurtă, dacă el are un „accident” și tu l-ai lăsat 8 ore singur în casă el sărmanul nu s-a mai putut ține și ți-a murdărit un loc oarecare. Dacă tu îl pedepsești, îl dojenești sau unii idioți îl dau cu nasul, el nu știe de ce. El face asocieri foarte scurte. Dacă are un „accident” exact in momentul acela trebuie să-l dojenești, dar nu să-l lovești sau să-l dai cu nasul.

Eu când i-am dat o palmă lui Jup el nu poate gândi ca mine că e pedeapsa pentru mozolirea bucății de șuncă afumată (care de fapt pisica o trăsese jos din cui și o mozolise)

Un câine când se atașează de cineva face tot ce-i stă în putință să nu piardă dragostea stăpânului, și dacă o pierde este distrus. Este ca un îndrăgostit care poate să se sinucidă din dragoste. Jup a crezut că eu nu-l mai iubesc și atunci s-a sinucis. S-a dus într-un loc ascuns, de aceia nu am mai dat de el, și a murit acolo de foame. Nu l-am lovit tare, lui nu-i plăcea să-l atingi peste mustăți și eu l-am lovit peste mustăți.

Abia aștept să ne mutăm și să-mi iau un câine, prefer, Boxer sau Labrador, care e un câine canadian.

În figura alăturată îl vedeți pe Vladimir Putin cu cățelușa lui Labrador pe care o cheamă Koni.

Eu recomand cu toată căldură să vă luați un câine dacă încă nu aveți, veți vedea că va fi cel mai devotat prieten

Ovidiu Creangă   13 martie 2010  Toronto

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: