Publicat de: Ovidiu Creanga | 7 August 2010

Nu l-am văzut pe Dumnezeu, dar l-am simţit

Eram elev în clasa a opta la liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ, era anul 1940 anul în care fugisem din Bălţi-Basarabia când s-au năpustit peste noi hoardele lui Stalin.

Locuiam la caminul liceului, cred că din toate clasele eraum peste 100 de elevi, de la clasa a întâia până la clasa a opta. Dintr-a opta eram numai 3 „ intrenişti”, eu, un vrâncean Costache Gînju şi un fandisit cu aspect de poponar pasiv Puiu, Noel, Dragomirescu . Noi veam un dormitor mai mic în fundul culuarului, ceilalţi erau cite 12 – 15 într-un dormitor. Noi refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, nu plăteam nici o taxa, şi primiam totul gratuit, haine lenjerie de corp,  cărţi, rechizite etc, adică tot ce ne trebuia. În loc de paltoane ne-a dat câte un suman bocovinean că erau la putere legionarii.

Lângă porta internatului nostru începea muntele Petricica pe care l-am cutreerat în lung şi în lat. Petrica îmi ştia gândurile şi dorinţele, mă gândeam în ce groapă l-or fi aruncat nemernicii care l-au omorât în bătaie pe biatul tata care avea 42 de ani şi nu făcuse niciodată politică, pe 28 iunie ziua în care Basarabia a fost „ eliberată” de „sub jugul boierilor şi fasciştilor români”. Şi visam să recucerim pământurile furate de biolşevici şi să ne întoarcem înapoi acasă.

Mare mi-a fost mirarea ca într-o zi am intâlnit un bărbat mai în vârstă să fi avut peste 60 de ani, un vlăjgan de peste un metru opzeci şi cinci cu o barbă de patriarh îmbrăcat cu un costum jerpelit tare care odată fusese costum de pădurar. L-am „mirisit” imediat că e de „al nostru” că linba de baştină, care l-a învăţat mămica lui era limba rusă. Am intrat imediat în vorbă cu el şi după ce m-a „cântărit” şi a căpătat încredere în mine am aflat o poveste palpitantă. Îl chema Serghei Ciorhahorski şi avea funcţia de pădurar locuind într-o cojmelie în care abia aveam loc când intram amândoi înăuntru.  A fost polcovnic, adică colonel de husari în armata ţaristă, care a luptat pe viaţă şi pe moarte cu bolşevicii lui Lenin. Bolşevicii mulţi câtă frunză şi iarbă şi mai bine echipaţi şi înarmaţi că primiau valută de la bănci din New York şi Elveţia i-au învins şi i-au măcelărit pe ţarişti şi care au scapat cu zile au fugit unde au văzut cu ochii. Serghei al meu a fugit mai întâi în Basarabia, a trecut Prutul înot şi a ajuns în România. A aruncat uniforma de pe el şi un tăran i-a dat nişte ţoale vechi şi ponosite. Îşi lăsase barbă aşa că nu mai era polcovnicul Ceornahorski, dacă ăsta i-o fi fost numele real. I-am „căzut cu tronc la inimă” şi „Ghiaghia Serghei” mă inbea ca pe „malacic-ul” lui. Că-i rămăsese în ţară afară de „hazeaica” lui pe care o chema Vera şi un fecior Stiopa, care era cam de vârsta mea, din care pricină mă iubea Ghiaghia Serghei cu atâta înverşunare.  S-a pus un mare preţ pe capul lui şi iscoade de ale boşevicilor erau peste tot dar Ghiaghia Srghei era destul de „camuflat” în cojmelia lui.

Era seară luasem masa de seară şi stateam la taclele, în dormitorul nostru. Puiu, Noel Dragomirescu se miorlaia şi se plângea că nu-i place mâncarea, că dimineaţa la baie apa e rece, dar ce o fi, era un zgomot neobişnuit şi deodată intră gâfâind în dormitorul noatru Colea Ghermanschi dintr+a şaptea basarabean refugiat şi el. La câţiva paşi în urma lui fugea gâfâind şi el pedagogul nostru  Dumitru Gavrilescu. Colea striga în gura mare „ să-i Ovidiule mă omoară dobitocul”. „Dobitocul” aproape că îl prinsese, era chiar lângă patul meu. Ce să fac? Trebuia să îl apăr pe Colea. Sar drept în picioare şi îi ard un pumn cât am putut de tare „Dobitocului” drept în regiunea nas-gură. „Dobitocul” a căzut lat între paturi sângele îi ţâşnise şi pe gură şi pe nas. Eu abia atunci mi-am dat seama ce prostie am făcut, să baţi un pedagog era o greşală enormă. L-am lovit atât de tare că îmi zdrelisem degetele.  Gavrilescu a plecat înjurându-mă şi spunând în gura mare, „am să te omor nenorocitule”  Noi cei din dormitorul nostru am amuţit, nici nu ştiu când a plecat Colea de lângă mine. Toţi copii au amţit şi ei şi Gavrilescu mă înjura mereu ducânduse în camera lui.

Gavrilescu era la bază învăţător locotenent în rezerva, şi era în perioada când Marele Stat Major  facea mobilizările pentru front şi trimetea ciaţiile B. S. Unu, B. S. Doi, la cei ce erau mobilizaţi pentru front.  Lumea în derâdere zcea „ bese unu, bese doi”. Şi taman atunci i-a venit şi lui Gavrilescu citaţie „bese unu” şi „Dobitocul” s-a prezntat la noi înţolit „prună” şi se dădea mare fiind foarte îngânfat.

A doua zi m-a chemat la Cancelarie directorul Rotundu să mă întrebe cum am îndrăsnit să bat un pedagog. Norocul meu a fost ca Gavrilesu venea deseori beat şi atunci bătea copiii şi îl ura toată lumea inclusiv directorul care ştia ca e beţiv şi se comportă urât. Am scăpat cu o mustrare în schimb am ajuns erou, toţi elevii de la alte licee, liceul comercial, liceul industrial si liceul de fete Şcoala Normală, mă adorau şi fetele s-au îndrăgostit spontan de mine.

Dar Gavrilescu mi-o cocea, şi acum avea pistol, uniformă era cineva, atunci ofiţerii erau la mare preţ.

M-am dus ca deobicei la Ghiaghia Serghei care mi-a spus, „Ovidiule eşti în mare pericol, a venit pe la mine Gavrilescu şi mi-a spus să te împuşc, dacă nu reuşeşte să te împuşte el sau prietenii lui derbedei beţivani ca şi el”.

Am plecat nu am mai calcat prin pădure până nu a plecat Gavrilescu pe front

Deci asta eu consider că este ajutorul pe care mi l-a dat Dumnezeu, deci am simţit Puterea şi Prezenţa Lui,. El m-a salvat de la moartea care mi-o pregătea atât de minuţios Gavlilescu.

Ce s-a mai întâmplat la Piatra Neamţ nu ştiu. Ştiu că Gavrilescu a plecat pe front, nu ştiu dacă a scăpat cu zile. Diectorul Rotundu s-a refugiat şi trăia cu băiatul lui la Timişoara. Ce s-a ales de polhotnic-ul Serghei Cernohorski numai Dumnezeu ştie. Poate acum în sfârşit stă lângă Vera hazeaica lui şi poate şi malcicul Stiopa e cu ei acolo unde au scăpat de bolşevici.

Era prin anul 1990, stăteam în Mississauga, un oraş satelit a lui Toronto, într-un apartament drăguţ cu trei dormitoare pe care dădusem o sută patruzeci şi două de mii de dolari, pe strada Robert Speck, lângă Square One, un mare centru comercial, un Mall cum i se zice aici. M-a pus Naiba după ce făcusem o vizită in Bucureşti, prima după ce mă refugiasem în 1982, la insitenţele lui socru meu, Generalul de Corp de Armată Pantelimon Comişel să-l iau pe el şi pe nevasta lui a doua, la noi în Toronto. Generalul era bătrân să fi avut peste 90 de ani dar era dat dracului de rău. Pe scurt, socru meu mi-a făcut zile fripte de îmi venea să-mi iau lumea în cap. A stat la noi vre-o trei luni, timp în care m-a pus pe năsălii cum se zice la noi. De atâta gâlceavă am îceput să am junghiuri şi dureri atroce în pept şi în braţul stâng.. Nu le-am dat importanţă că aveam mult de lucru la mica mea făbricuţă şi nu m-am dus la doctor decât foarte târziu, după ce plecaseră socrii mei. Doctorul a observat că am ceva suspect la inimă şi m-a trimis la specialist care după ce m-a întors pe toate părţile şi-a pus mâinile în cap „Ai avut un infarct de toată frumuseţea, mă mir că mai trăieşti”.

Deci Dumnezeu, iarăşi m-a apucat de păr şi m-a smucit afară din groapă

Prin mai, în 1993 intr-o diminiaţă am avut un scaun cu sânge abundent. Nu am ştiut ce să cred, dar ca un mârlan autentic ce sunt nu m-am dus la doctor de ruşine, în câteva zile am căzut în baie de slăbit ce eram. Doctora de familie s-a speriat şi m-a tris imediat la dotoriţa Katz speialistă în boli ale aparatului digestiv, ce avea cabinetul în aceiaş clădire.. Doctoriţa Katz mi-a spu ce lichid să cumpăr de la farmacie ca să-mi golesc şi să-mi curăţ colonul.. A doua zi eram pe masa de operaţie şi mi-a făcut rapid o colonoscopie. Laura soţia mea aştepta de vre-o doua ore în sala de aşteptare unde am ajuns şi eu.. După cca. o oră doctoriţa Katz o doamna cam la 40 de ani, deschide uşa şi-mi spune „I am sorz mister Creanga you have cancer which is quite big, has 5 cm, in diameter, you mast be operate as soon as possible”.

Eu şi Laura am fost devastaţi. După trei zile eram pe masa de operaţie la Women College Hospital. Operaţia a realizat-o Dr, David McReady coleg de facultate cu Doamna Katz.

Am stat câteva zile între viaţă şi moarte în camera de reanimare, şansele mele de supravieţuire erau mine. Dar iarăşi Dumnezeu m-a smucit de păr şi m-a scos din groapă.

Dr. David McReady m-a operat pe 28 mai 1993, deci au trecut de atunci 17 ani şi nu mai am nici urmă de cancer..

Dr.  Michael Moore se zice cel mai iscusit doctor oncolog din Toronto mi-a făcut chimoterapia. La început trebuia să mă duc la control la Princess Margret Hospital la fiecare 6 luni, apoi din an în an, dar eu nu m-am mai dus deloc.

Într-o zi mă trezesc că mă sună Dr. Moore şi mă întreabă de ce nu mă mai duc la control.

Eu i-am răspun în felul următor,

„Doctore, dacă mă simt bine nu are rost sa mă duc la control şi dacă am murit nu mai pot veni la control”.

Pe doctor l-a bufnit râsul şi m-a lăsat în pace.

Am mai avut şi pneomonie şi iarăşi i-am făcut cu tifla morţii.

Cauza majoră a deceselor sunt bolile cardiace, adică bolile de inimă, fază pe care eu am absolvit-o cu succes. A doua cauză este cancerul, pe care iarăşi l-am „păcălit”. Deci teoretic, eu nu aş mai avea motive să mă duc lânga prietenii, colegii şi rudele de un leat cu mine.

Deci în mod evident cel ce m-a salvat, căruia i-am simţit prezenţa a fost Dumnezeu !!.

Ovidiu Creangă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: