Publicat de: Ovidiu Creanga | 3 August 2010

Ce n-aş fi dat sã am şi eu d-ãia

Eram cred prin clasa a patra  sau a cincea la liceul de bãieţi „Ion Creangã” din Bãlţi, pe cînd era director „Papaşa”, cum îi ziceam noi, domnului Marc Vãluţã, un domn impozant, cu o ţacalie pişcatã de argint pe la margini a la Take Ionescu, fost profesor de istorie, dar nu mai profesa, ci era numai directorul liceului. Noi, elevii, eram nişte ţîngãi cu pretenţii de flãcãi, unii aveau de pe acum un vrãbioi sub nas, unii numai nişte tulee ce creşteau rebele printre coşuri, iar alţii, începusera sã se radã. Ne boncãluiam ca berbecuţii, şi aşteptam cu nerabdare recreaţia a treia, recreaţia mare, sã ne ducem la privatã sã sugem o papiroasã fãcutã din fire de tutun (printre care mai gãseai şi gãteje), pe care le înfãşuram cu migalã în foiţã de gazetã. Papaşa ştia, dar tãcea ca un filosof.

Dar marea noastra bucurie, era miercurea cînd 15 minute. cît dura recreaţia mare, stãteam ciotcã înghesuiţi la geamul dinspre strada Ion Creangã, cãci se duceau „fetiţele” cu „condicuţa” la vizita medicalã sãptãmînalã, la policlinica de peste drum de liceul nostru. „Starostele” lor era, „Paşa Iroplan”, i se zicea „Iroplan” cãci era mare şi voinicã cît un aeroplan. Ci-cã l-ar fi pus la pãmînt şi pe Zaikin „cel mai tare om din lume” odatã la un iarmaroc. Sub protecţia lui „Chiochia Paşa”, nici un golan nu se încumeta sã încerce sã plece fãrã sã plãteascã, cãci Chiochia Paşa îl stîlcea în bãtaie. „Chiochia” ar veni pe limba noastrã „Tanti” sau mai bine „Ţaţa”.

Noi, baieţii, stînd calare pe geam unul peste altul, strigam lozinci prietenoase lui Chiochia Paşa şi ea ne rãspundea bucuroasã, celelalte „fetiţe” mai sfioase, ne facea cu mânuţa sau ne zîmbea feceorelnic. Vara stam cu ferestrele deschise, şi dialogul dintre noi şi ele era foarte viu şi sonor. Paşa striga cît o ţinea gura: „Veniţi la Chiochia Paşa puişorilor nu o mai luaţi la lãbicã c-o sã vã tîmpiţi di tãt, veniţi sã va înveţe Chochia Paşa sã faceţi dirli dirli”. Noi ãştea mai proşti,întrebam repedecu voce scãzutã pe cei mai dãştepţi, „ce e aia dirli dirli, ce e aia dirli dirli?, şi ei rãspundeau mîndri: „du-te la mamicã-ta sã-ţi schimbe pelincile, nãtãfleţule cã ai început sã miroşi a caca”. Şi noi „proştii” tãceam mîlc.

Idolul nostru era colegul nostru Colea Plãcintã, cu mult mai mare decît noi, cãci în fiecare clasã poposea cîte doi ani. De ce îl admiram noi atît de tare ? avusese patru sculamente şi totdeauna era plin de laţi.

–         Colea, cînd ai încasat primul sculament ? întrebam noi curioşi (şi invidioşi).

–         Nici nu mai ţin minte, „ o fetiţã cu talent, m-a umplut de sculament” cred cã Liuba aia blondã micuţã de o pierzi prin pat, mi l-a dãruit. Pe atunci credeam, cã aşa m-a învãţat şi pe mine altii, ca dacã-l dai şi tu la alta, ai scãpat de el, da de unde, am incercat cu mai multe, rahat, pînã nu m-am doftoricit cu irigatorul şi cu hipermanganat de mã cãţãram pe pereţi nu am scãpat. Apoi celelalte trei, nici nu mai ştiu de unde le-am încasat, dar acum e simplu, am tot ce trebuie pentru doftoricealã Vã împrumut şi vouã sculele dacã vã cãptuşiţi cu bucuria asta.

–         Colea, dar cum se face cã ai mereu laţi ?

–         Ei aici e mai complicat. Lihioanele astea, se oploşesc pe unde este pãrul mai rar, nu în cap, mai întîi la locul cu care te-ai atins de „fetiţã”, cred cã ştiţi care este, apoi se rãspîndesc pe tot corpul pînã în sprincene şi ai dracului, intrã în carne de le rãmîne numai fundul lafarã. Ca sã scapi de podoabele astea, trebuie mai întîi sã te bãrbiereşti peste tot, apoi te freci cu gaz din lampã în care ai amestecat un pumn de sare. Usturã cã urli ca o locomotivã, dar trebuie sã dai de mai multe ori sã omori şi lindenii, adicã oule lor, cã de nu se îmulţesc din nou. Eu sunt pãros ca un urs, dar bestiile dracului, îşi fãceau cartierul general în gãoazã, ei, aici nu mã puteam rade, şi nici cu gaz nu puteam da cã muream de usturime de-mi ieşeau ochii. De aici, se întind iarãşi peste tot. Partea proastã este cã i-am umplut pe toţi ai casei. Chinopastia a cãzut pe bietul tata, mama l-a bulicãrit cum i-a venit la gurã, dar el a tãcut chitic, se simţea şi el cu musca pe cãciulã şi eu am scãpat. Mi-e mila da maica mare, care se giorsãie toatã ziua pe unde nu bate soarele, şi-l bleastãmã pe tata, adicã pe feciorã-su. Fraţii mei ãia mai mici au numai în spricene, cã ei nu au încã pãr prin alte pãrţi. Nu cred cã vom scãpa vreodatã de bucuria asta, cum scapã unul din noi, cum se pricopseşte iar de la altul. Cred cã am umplut şi pisica şi câinii, biata Molda, cãţeaua, toatã ziua cîntã la balalaicã.

Noi acultam uimiţi şi prestigiul lui Colea Plãcintã creştea necontenit. Ce n-aş fi dat şi eu sã am mãcar nişte amãrîţi de laţi dacã nu un sculament, sã am cu ce mã mîndri la colegi. Odatã, mi-a trecut prin cap sã-i cer lui Colea cîţiva şi sã-i „plantez” la mine, dar m-am rãzgîndit, dacã mã spune cã i-am cãpãtat într-un mod atît de umilitor ? Mai aveam cîţiva colegi, care avuseserã cîte un sculament, cum era Mişa Tomuz, Colea Dreab şi alţii, dar nu erau prea mulţi, mai mulţi eram noi ãştea „proştii” care încã nu ştiam ce e aia dirli-dirli şi nici mãcar nu avusesem cel puţin nişte pîrliţi de laţi, dar mi te un sculament, adicã noi ãştea în pelinci (adicã scutece).

Au trecut ani mulţi, unii mai grei, altii mai puţin grei, s-a scurs multã apã pe Rãut, rîul de lîngã Bãlţi, noi am îmbãtînit, dar tot stau şi mã gîndesc: o fi scãpat Colea Plãcintã de laţi? Cã abitir se mai giorsãia bietul de el.

Ovidiu Creangă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: