Publicat de: Ovidiu Creanga | 9 Aprilie 2010

Cum am scăpat de Siberia

Cum am scãpat de Siberia,

La nãvãlirea barbarilor bolşevici, în Iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai sã scape de furia celor cu care conveţuirserãm pâna atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare în special asupra armatei române ce se retragea in debandadã. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apã ferbinte, sau cu oale de nopte pline de conţinut. Le tãiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri deobicei îi omorau. Ruşii, vreau sa zic ostaşii ruşi, nu interveneu ci se uitau şi râdeau cu poftã. Atacau convoaele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le rãsturnau cãruţele şi-şi bãteau joc de ei. Aceştea erau, ca sã nu supãr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseserã bine, mâncaserã o pâine bunã şi nu li se fãcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trãit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o.
Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarãşi hoardele sovietice au pus stãpânire pe Basarabia, Bucovina si Ţinutul Herţei, care nu fusese nici odatã la ruşi, dar asta nu are importanţã. Câteva garnituri pline cu refugiaţi din Basarabia şi Bucovina se aflau în Gara de Nord în Triaj aşteptând sã fie repartizaţi undeva unde se va gãsi loc şi pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviaţia aliatã, adicã americanã a bombardat sãlbatic Bucureştiul şi în special Gara de Nord. Garniturile de refugiaţi au fost fãcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord şi dupã bombardament m-am dus sã vãd şi eu ce se întâmplase. Era dezastru, am vãzut maţe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Laura soţia mea, care locuia in Cotroceni se adapostise cu familia într-un adãpost de pamânt. Totuşi o bombã i-a ciuruit pe toţi cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duşi pe targa dupa încetarea alarmei la policlinicã. Curentul electric era întrerupt şi Laurei i-au extras la lumina unei lãmpi cu gaz câte schije au gãsit doctorii atunci. Totuşi câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toatã viaţa. Una mare era in tâmplã, una în vârful capului şi câteva la glezne.
Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânaţi ca nişte fiare şi expediaţi în „patrie” adicã Basarabia, adica URSS, sau mai exact în Siberia. Mã stabilisem în Bucureşti, terminasem Politehnica şi mã însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un miliţian, care mã anunţã sã mã prezint de urgenţã la circa de miliţie. Cu inima cât un purice mã prezint a doua zi şi sunt introdus la tovarasa şefã. Era o femeie de cca. 45 de ani, îmbracatã neglijent în civil, tunsã a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin şira spinãrii. Nici nu-mi rãspunde la salut şi într-o româneascã oribilã mi se adreseazã.

– De ce ai fugit din ţara ta, nemernicule ? Avem ordin ca pe toţi bandiţii şi trãdãtoriii de teapa ta sã-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovieticã. Eu ştiam ca „Patria Sovieticã” înseamnã Siberia. Atunci intrã un sergent şi-i raporteazã: „Tavaraşe Haimovici daţi un telefon urgent tovarãşului ministru Teohari Georgescu”.
– Nu sunt tradator şi nu sunt nici cetãţean sovietic, tata-i din Stoileşti judeţul Argeş, mama-i din Gura Nişcov judeţul Buzãu, eu m-am nãscut pe timpul românilor în 1921.
– Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai nãscut acolo, acum este teritoriu URSS eşti cetãţean sovietic, nu ma ţine mult de vorba cã am treabã. Aş fi strâns-o de gât, ea era cetãţeancã româncã şi eu eram cetãţean sovietic. Mã îneca plânsul.

– Sunt cãsãtorit, aşteptãm un copil, va rog fieţi-vã mila nu mã distrugeţi, lasaţi-mã sã vã dovedesc cã nu sunt cetãţean sovietic ci român. Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.
– Bine du-te la Ambasada Sovieticã şi dacã ei spun cã nu eşti cetãţean sovietic nu te repatriem.

Am ieşit nãuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro şi m-am prezentat la Ambasada Sovieticã de pe Kisseleff. Portarul care vorbea „moldoveneşte” mi-a dat o ţidulã şi am intrat. Acolo alt filtru, am dat ţidula, la o „regulerovcã” îmbracatã cu o rubaşcã încheiatã la umar ce nu ştia o boabã româneşte, dar a citit ţidula şi m-a dus pâna la o uşe unde a bãtut şi m-a împins înãuntru. La un birou, stãtea şi rãsfoia nişte dosare o fatã cam de vârsta mea, adicã de vre-o 25 de ani. Fata era brunetã, cu ochi albaştri, şi nu pot zice cã era frumoasã, cãci era foarte frumoasã, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o româna splendidã:

– Ia te rog loc şi spune-mi de ce ai venit la noi.
– M-a trimis tovaraşa Haimovici de la circa noastra de miliţie ca sã-i dovedesc cã nu sunt cetãţean sovietic, ca de nu mã „repatriazã”.
– Şi dumneata zici cã nu eşti cetãţean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini.
– Tata este din comuna Stoileşti judeţul Argeş, mama este din comuna Gura Nişcov judeţul Buzãu, eu m-am nãscut în 1921 când Basarabia era a României. Pe mine mã cheamã Ovidiu care este un nume latin şi nu slav. Am simţit cã fata mã place şi probabil i-a plãcut şi cum am rãspuns.
– Deci ai dori sã ramâi în România, eşti cãsãtorit ?
– Da şi aşteptam şi un copil.
– Eu nu pot sã decid ci şeful meu la care ma voi duce imediat sã-i raportez cazul dumitale, pâna atunci du-te şi aşteaptã pe culuar, acolo sunt câteva scaune.

Am ieşit, şi am aşteptat vre-o 20 de minute, timp in care cred cã am îmbãtrânit cu cinci ani. Inima îmi bãtea sã-mi spargã pieptul. Vãd cã vine „regulerovca” la mine şi mã împinge din nou în camera fetei frumoase.

– Şeful meu care este gruzin ca şi tatãl meu, este un om de zahãr, şi mã inţeleg foarte bine cu el. Noi suntem de parere ca NU EŞTI CETÃŢEAN SOVIETIC şi sã fii lãsat în pace de tovaraşa Haimovici. Noi îi vom da telefon sã-i spunem decizia noastrã.

M-am repezit şi i-am pupat mâna şi asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea şi sovieticã. Am mai stat preţ de 10 minute în care mi-a spus cã şi tatãl ei este inginer, este gruzin, mama ei este moldoveancã din Chişinãu. Ei s-au întilnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plãcut şi s-au luat. Tatãl ei este inginer şef într-o uzinã din Tiraspol şi mama ei este profesoarã de limbi strãine in Universitatea din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi strãine, specialitatea Românã şi Italianã. Nu era cãsãtoritã şi era bucuroasã cã a fost repartaizatã în Bucureşti. I-am mai pupat odata mâna şi am plecat sãrind într-un picior : Mai îmi amintesc cã o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai ţin minte.
Sã-ţi dea Dumnezeu sãnãtate Zinaida şi viata îndelungatã, tu m-ai scãpat de la moarte !

SCÃPASEM DE SIBERIA, SCÃPASEM DE MOARTE !!

Ovidiu Creangã.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: