Postat de: Ovidiu Creanga | 31 august 2011

Eu si Brigitte Bardot

Ovidiu CREANGĂ

EU ŞI… BRIGITTE BARDOT

ICI (Imperial Chemical Industries Ltd.), avea o mulţime de „sateliţi”. Avea multe firme şi firmuliţe cu profil mai mult sau mai puţin chimic, ce se lipiseră de gigantul ICI. De pildă avea asociat firma „Tioxide”, cu sediul în Londra, care producea bioxid de titan având o fabrică în Anglia. O altă fabrică, pe care am vizitat-o împreună cu soţia mea Laura, era la Calais în Franţa, pe malul Mării Nordului. Şi mai avea şi o fabrică în Huelva în sudul Spaniei, la malul Mediteranei, aproape de Valencia. Fabrica din Huelva am vizitat-o cu fata mea Monica. Am făcut într-un an o afacere record, am importat bioxid de titan de la „Tioxide” de 10 milioane de dolari, produs la Huelva. Dar, pe lângă ICI se mai aciuase şi o firmuliţă de cosmetice pentru bărbaţi, ape de colonie, after shave, deodorante etc. Ei aveau o fabrică numai în Anglia, care abia se înfiripaseră şi îi puseseră şi un nume curios de alde „Francisco de Goya”, numele celebrului pictor spaniol îndrăgostit de Ducesa de Alba, datorită careia a creat pe celebra şi splendida lucrare „La Maja Desnuda”, care o prezintă pe ducesă întinsă lasciv goală pe un pat imaculat.

Eu treceam drept negustor abil, avusesem norocul să trag, vorba românilor „un tun” răsunător… Importasem de la „Pharmaceuticals Division” zece tone de nilverm care valora peste un milion de lire sterline. De afacerea mea fulminantă se dusese vestea în tot ICI-ul, dar colegii mei englezi nu erau invidioşi pe mine… deoarece eu nu puteam să le iau „pâinea lor”.

„Goya”, dorea cu ardoare să intre pe piaţa românească dominată de „Cristian Dior”, „Chanel”, „Elisabeth Arden”, şi încă vreo câteva, mai ales firme franţuzeşti, dar nici una specializată numai pe cosmetice pentru bărbaţi cum era „Goya”, care avea astfel un atu în mânecă. „Goya” m-a invitat în Anglia, am vizitat făbricuţa lor, care era microscopică în comparaţie cu combinatele chimice ale „ICI”. Avea o linie de produse de bună calitate, cu ambalaje reuşite. Lla cosmetice ambalajul are un rol hotărâtor. Dar din păcate nu erau franţuzeşti. Atunci „Goya” s-a gândit la o stratagemă… Să o invite pe tulburătoarea Brigitte Bardot – cea care a adus Franţei venituri mai mari decât uzinele Renault – să promoveze produsele „Goya” în România şi să fie „mascota” firmei.

Brigitte Bardot era… cea mai „sexy” dintre toate artistele de pe atunci. Conducerea fabricii „Goya” a discutat afacerea cu Brigitte Bardot, iar dânsa a acceptat cu entuziasm şi a întrebat ce program va avea în România. I s-a spus că programul a fost aranjat de reprezentatul lor din Bucureşti. Ea atunci s-a interesat:
– O fi vr-un moş nesuferit, că aşa arată de obicei negustorii „grei”.
– Din contră, e un tip în floarea vârstei, drăguţ (despre mine era vorba!), care o să-ţi placă în mod sigur!
– Abia aștept să-l văd! Ce bine-mi pare, că de mult doream să văd România.

„Goya” avea tot interesul să mă prezinte în culori cât mai atrăgătoare, făcând-o pe Brigitte Bardot să ardă de nerăbdare să vină cât mai curând în România. Trebuia să facă o vizită de aproximativ două săptămâni, periodă în care trebuia să prezinte produsele firmei. Ar fi locuit la Hotel Intercontinental, „Goya” insistând să-i fac rezervare pentru un apartament, nu doar pentru o cameră. Masa ar fi luat-o restaurantul „Capşa” situat sub biroul meu, unde credeam că se va simţi excelent. Firma punea la dispoziţie fonduri nelimitate. Eu trebuia să-i asigur divei cele mai superbe condiţii, o vizită la Poiana Braşov, orice, chiar dacă vedeta dorea să se plimbe şi prin Deltă sau în altă parte a ţării, prelungind sejurul. Eu îmi făceam cruce cu limba să nu sperii norocul. Pe atunci circula un banc în România cu Brigitte Bardot:

Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe Brigitte Bardot?
Răspuns: Uită să se mai dea jos!
Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe nevasta lui?
Răspuns: Uită de ce s-a urcat!

Ei cam asta era Brigitte Bardot, şi mie îmi lăsa gura apă… Ce-aş mai fi făcut şi eu o ascensiune! Cei de la „Goya” din Anglia m-au prelucrat să nu precupeţesc nimic ca să o cuceresc pe Brigitte Bardot! Nu contează cu ce preţ. Totul era ca „Goya” să intre pe piaţă. Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap. Satana m-a îndemnat să nu-i suflu un cuvinţel Laurei… Era secretul meu, pe care l-am visat multe nopti cu şi fără lună! Am făcut scenarii peste scenarii… M-am văzut dându-mă în bărci cu ea prin faimoasa noastră deltă: „Terente, ah, Terente/ Terente fură fete/ Le duce apoi în baltă/ Le pune de se scaldă/…/ Terente, ah Terente,/ Tâlhar de sentimente!/…

Am aranjat un program care ar fi făcut-o să moară de invidie şi pe regina Angliei. Eram în al noulea cer, aveam o oarecare trecere la cucoane, că vorba mamei: „bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos ca dracu”… şi eu îndeplineam aceasta sarcină. Dar s-a întâmplat o mare nenorcire! Ceasul rau! Cu intrările şi ieşirile din ţară se ocupa, „savantaderenumemondial”, care… când a văzut că vine Brigitte Bardot şi ce program i s-a organizat şi mai ales „cine o va însoţi în permanenţă” a crăpat fierea-n ea de ciudă! Eu, încă mai eram în graţiile „Savantei”. A început să facă precum trenul ţipând pe coridoarele institutului unde era yeiţa-stăpână: „Ce faceţi nebunilor!? Aruncaţi ştoarfa asta de Brijit Bardu în nădragii lu’ curvaru’ ăla de Creangă? Să nu o văd pe-acilea! Cum naiba are curajul să calce în România, putoarea dracului!?

Şi… argaţii savantei nu i-au dat viză de intrare în România lu’ „putoarea dracului”, Brijit Bardu. Şi astfel, de „visul unei nopţi de vară” a lu’ „curvaru ăla de Creangă” s-a ales praful şi pulberea.

Ovidiu CREANGĂ
Toronto, Canada
1 mai 2011

Postat de: Ovidiu Creanga | 31 august 2011

Eu si Brigitte Bardot

Ovidiu CREANGĂ

EU ŞI… BRIGITTE BARDOT

ICI (Imperial Chemical Industries Ltd.), avea o mulţime de „sateliţi”. Avea multe firme şi firmuliţe cu profil mai mult sau mai puţin chimic, ce se lipiseră de gigantul ICI. De pildă avea asociat firma „Tioxide”, cu sediul în Londra, care producea bioxid de titan având o fabrică în Anglia. O altă fabrică, pe care am vizitat-o împreună cu soţia mea Laura, era la Calais în Franţa, pe malul Mării Nordului. Şi mai avea şi o fabrică în Huelva în sudul Spaniei, la malul Mediteranei, aproape de Valencia. Fabrica din Huelva am vizitat-o cu fata mea Monica. Am făcut într-un an o afacere record, am importat bioxid de titan de la „Tioxide” de 10 milioane de dolari, produs la Huelva. Dar, pe lângă ICI se mai aciuase şi o firmuliţă de cosmetice pentru bărbaţi, ape de colonie, after shave, deodorante etc. Ei aveau o fabrică numai în Anglia, care abia se înfiripaseră şi îi puseseră şi un nume curios de alde „Francisco de Goya”, numele celebrului pictor spaniol îndrăgostit de Ducesa de Alba, datorită careia a creat pe celebra şi splendida lucrare „La Maja Desnuda”, care o prezintă pe ducesă întinsă lasciv goală pe un pat imaculat.

Eu treceam drept negustor abil, avusesem norocul să trag, vorba românilor „un tun” răsunător… Importasem de la „Pharmaceuticals Division” zece tone de nilverm care valora peste un milion de lire sterline. De afacerea mea fulminantă se dusese vestea în tot ICI-ul, dar colegii mei englezi nu erau invidioşi pe mine… deoarece eu nu puteam să le iau „pâinea lor”.

„Goya”, dorea cu ardoare să intre pe piaţa românească dominată de „Cristian Dior”, „Chanel”, „Elisabeth Arden”, şi încă vreo câteva, mai ales firme franţuzeşti, dar nici una specializată numai pe cosmetice pentru bărbaţi cum era „Goya”, care avea astfel un atu în mânecă. „Goya” m-a invitat în Anglia, am vizitat făbricuţa lor, care era microscopică în comparaţie cu combinatele chimice ale „ICI”. Avea o linie de produse de bună calitate, cu ambalaje reuşite. Lla cosmetice ambalajul are un rol hotărâtor. Dar din păcate nu erau franţuzeşti. Atunci „Goya” s-a gândit la o stratagemă… Să o invite pe tulburătoarea Brigitte Bardot – cea care a adus Franţei venituri mai mari decât uzinele Renault – să promoveze produsele „Goya” în România şi să fie „mascota” firmei.

Brigitte Bardot era… cea mai „sexy” dintre toate artistele de pe atunci. Conducerea fabricii „Goya” a discutat afacerea cu Brigitte Bardot, iar dânsa a acceptat cu entuziasm şi a întrebat ce program va avea în România. I s-a spus că programul a fost aranjat de reprezentatul lor din Bucureşti. Ea atunci s-a interesat:
– O fi vr-un moş nesuferit, că aşa arată de obicei negustorii „grei”.
– Din contră, e un tip în floarea vârstei, drăguţ (despre mine era vorba!), care o să-ţi placă în mod sigur!
– Abia aștept să-l văd! Ce bine-mi pare, că de mult doream să văd România.

„Goya” avea tot interesul să mă prezinte în culori cât mai atrăgătoare, făcând-o pe Brigitte Bardot să ardă de nerăbdare să vină cât mai curând în România. Trebuia să facă o vizită de aproximativ două săptămâni, periodă în care trebuia să prezinte produsele firmei. Ar fi locuit la Hotel Intercontinental, „Goya” insistând să-i fac rezervare pentru un apartament, nu doar pentru o cameră. Masa ar fi luat-o restaurantul „Capşa” situat sub biroul meu, unde credeam că se va simţi excelent. Firma punea la dispoziţie fonduri nelimitate. Eu trebuia să-i asigur divei cele mai superbe condiţii, o vizită la Poiana Braşov, orice, chiar dacă vedeta dorea să se plimbe şi prin Deltă sau în altă parte a ţării, prelungind sejurul. Eu îmi făceam cruce cu limba să nu sperii norocul. Pe atunci circula un banc în România cu Brigitte Bardot:

Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe Brigitte Bardot?
Răspuns: Uită să se mai dea jos!
Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe nevasta lui?
Răspuns: Uită de ce s-a urcat!

Ei cam asta era Brigitte Bardot, şi mie îmi lăsa gura apă… Ce-aş mai fi făcut şi eu o ascensiune! Cei de la „Goya” din Anglia m-au prelucrat să nu precupeţesc nimic ca să o cuceresc pe Brigitte Bardot! Nu contează cu ce preţ. Totul era ca „Goya” să intre pe piaţă. Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap. Satana m-a îndemnat să nu-i suflu un cuvinţel Laurei… Era secretul meu, pe care l-am visat multe nopti cu şi fără lună! Am făcut scenarii peste scenarii… M-am văzut dându-mă în bărci cu ea prin faimoasa noastră deltă: „Terente, ah, Terente/ Terente fură fete/ Le duce apoi în baltă/ Le pune de se scaldă/…/ Terente, ah Terente,/ Tâlhar de sentimente!/…

Am aranjat un program care ar fi făcut-o să moară de invidie şi pe regina Angliei. Eram în al noulea cer, aveam o oarecare trecere la cucoane, că vorba mamei: „bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos ca dracu”… şi eu îndeplineam aceasta sarcină. Dar s-a întâmplat o mare nenorcire! Ceasul rau! Cu intrările şi ieşirile din ţară se ocupa, „savantaderenumemondial”, care… când a văzut că vine Brigitte Bardot şi ce program i s-a organizat şi mai ales „cine o va însoţi în permanenţă” a crăpat fierea-n ea de ciudă! Eu, încă mai eram în graţiile „Savantei”. A început să facă precum trenul ţipând pe coridoarele institutului unde era yeiţa-stăpână: „Ce faceţi nebunilor!? Aruncaţi ştoarfa asta de Brijit Bardu în nădragii lu’ curvaru’ ăla de Creangă? Să nu o văd pe-acilea! Cum naiba are curajul să calce în România, putoarea dracului!?

Şi… argaţii savantei nu i-au dat viză de intrare în România lu’ „putoarea dracului”, Brijit Bardu. Şi astfel, de „visul unei nopţi de vară” a lu’ „curvaru ăla de Creangă” s-a ales praful şi pulberea.

Ovidiu CREANGĂ
Toronto, Canada
1 mai 2011

Postat de: Ovidiu Creanga | 31 august 2011

Ru si Brigitte Bardot

Ovidiu CREANGĂ

EU ŞI… BRIGITTE BARDOT

ICI (Imperial Chemical Industries Ltd.), avea o mulţime de „sateliţi”. Avea multe firme şi firmuliţe cu profil mai mult sau mai puţin chimic, ce se lipiseră de gigantul ICI. De pildă avea asociat firma „Tioxide”, cu sediul în Londra, care producea bioxid de titan având o fabrică în Anglia. O altă fabrică, pe care am vizitat-o împreună cu soţia mea Laura, era la Calais în Franţa, pe malul Mării Nordului. Şi mai avea şi o fabrică în Huelva în sudul Spaniei, la malul Mediteranei, aproape de Valencia. Fabrica din Huelva am vizitat-o cu fata mea Monica. Am făcut într-un an o afacere record, am importat bioxid de titan de la „Tioxide” de 10 milioane de dolari, produs la Huelva. Dar, pe lângă ICI se mai aciuase şi o firmuliţă de cosmetice pentru bărbaţi, ape de colonie, after shave, deodorante etc. Ei aveau o fabrică numai în Anglia, care abia se înfiripaseră şi îi puseseră şi un nume curios de alde „Francisco de Goya”, numele celebrului pictor spaniol îndrăgostit de Ducesa de Alba, datorită careia a creat pe celebra şi splendida lucrare „La Maja Desnuda”, care o prezintă pe ducesă întinsă lasciv goală pe un pat imaculat.

Eu treceam drept negustor abil, avusesem norocul să trag, vorba românilor „un tun” răsunător… Importasem de la „Pharmaceuticals Division” zece tone de nilverm care valora peste un milion de lire sterline. De afacerea mea fulminantă se dusese vestea în tot ICI-ul, dar colegii mei englezi nu erau invidioşi pe mine… deoarece eu nu puteam să le iau „pâinea lor”.

„Goya”, dorea cu ardoare să intre pe piaţa românească dominată de „Cristian Dior”, „Chanel”, „Elisabeth Arden”, şi încă vreo câteva, mai ales firme franţuzeşti, dar nici una specializată numai pe cosmetice pentru bărbaţi cum era „Goya”, care avea astfel un atu în mânecă. „Goya” m-a invitat în Anglia, am vizitat făbricuţa lor, care era microscopică în comparaţie cu combinatele chimice ale „ICI”. Avea o linie de produse de bună calitate, cu ambalaje reuşite. Lla cosmetice ambalajul are un rol hotărâtor. Dar din păcate nu erau franţuzeşti. Atunci „Goya” s-a gândit la o stratagemă… Să o invite pe tulburătoarea Brigitte Bardot – cea care a adus Franţei venituri mai mari decât uzinele Renault – să promoveze produsele „Goya” în România şi să fie „mascota” firmei.

Brigitte Bardot era… cea mai „sexy” dintre toate artistele de pe atunci. Conducerea fabricii „Goya” a discutat afacerea cu Brigitte Bardot, iar dânsa a acceptat cu entuziasm şi a întrebat ce program va avea în România. I s-a spus că programul a fost aranjat de reprezentatul lor din Bucureşti. Ea atunci s-a interesat:
– O fi vr-un moş nesuferit, că aşa arată de obicei negustorii „grei”.
– Din contră, e un tip în floarea vârstei, drăguţ (despre mine era vorba!), care o să-ţi placă în mod sigur!
– Abia aștept să-l văd! Ce bine-mi pare, că de mult doream să văd România.

„Goya” avea tot interesul să mă prezinte în culori cât mai atrăgătoare, făcând-o pe Brigitte Bardot să ardă de nerăbdare să vină cât mai curând în România. Trebuia să facă o vizită de aproximativ două săptămâni, periodă în care trebuia să prezinte produsele firmei. Ar fi locuit la Hotel Intercontinental, „Goya” insistând să-i fac rezervare pentru un apartament, nu doar pentru o cameră. Masa ar fi luat-o restaurantul „Capşa” situat sub biroul meu, unde credeam că se va simţi excelent. Firma punea la dispoziţie fonduri nelimitate. Eu trebuia să-i asigur divei cele mai superbe condiţii, o vizită la Poiana Braşov, orice, chiar dacă vedeta dorea să se plimbe şi prin Deltă sau în altă parte a ţării, prelungind sejurul. Eu îmi făceam cruce cu limba să nu sperii norocul. Pe atunci circula un banc în România cu Brigitte Bardot:

Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe Brigitte Bardot?
Răspuns: Uită să se mai dea jos!
Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe nevasta lui?
Răspuns: Uită de ce s-a urcat!

Ei cam asta era Brigitte Bardot, şi mie îmi lăsa gura apă… Ce-aş mai fi făcut şi eu o ascensiune! Cei de la „Goya” din Anglia m-au prelucrat să nu precupeţesc nimic ca să o cuceresc pe Brigitte Bardot! Nu contează cu ce preţ. Totul era ca „Goya” să intre pe piaţă. Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap. Satana m-a îndemnat să nu-i suflu un cuvinţel Laurei… Era secretul meu, pe care l-am visat multe nopti cu şi fără lună! Am făcut scenarii peste scenarii… M-am văzut dându-mă în bărci cu ea prin faimoasa noastră deltă: „Terente, ah, Terente/ Terente fură fete/ Le duce apoi în baltă/ Le pune de se scaldă/…/ Terente, ah Terente,/ Tâlhar de sentimente!/…

Am aranjat un program care ar fi făcut-o să moară de invidie şi pe regina Angliei. Eram în al noulea cer, aveam o oarecare trecere la cucoane, că vorba mamei: „bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos ca dracu”… şi eu îndeplineam aceasta sarcină. Dar s-a întâmplat o mare nenorcire! Ceasul rau! Cu intrările şi ieşirile din ţară se ocupa, „savantaderenumemondial”, care… când a văzut că vine Brigitte Bardot şi ce program i s-a organizat şi mai ales „cine o va însoţi în permanenţă” a crăpat fierea-n ea de ciudă! Eu, încă mai eram în graţiile „Savantei”. A început să facă precum trenul ţipând pe coridoarele institutului unde era yeiţa-stăpână: „Ce faceţi nebunilor!? Aruncaţi ştoarfa asta de Brijit Bardu în nădragii lu’ curvaru’ ăla de Creangă? Să nu o văd pe-acilea! Cum naiba are curajul să calce în România, putoarea dracului!?

Şi… argaţii savantei nu i-au dat viză de intrare în România lu’ „putoarea dracului”, Brijit Bardu. Şi astfel, de „visul unei nopţi de vară” a lu’ „curvaru ăla de Creangă” s-a ales praful şi pulberea.

Ovidiu CREANGĂ
Toronto, Canada
1 mai 2011

Postat de: Ovidiu Creanga | 15 august 2011

Pe mine ma cheama Cezr

Pe mine mă cheamă Cezar

Pe mine mă cheamă Cezar, nu sunt un maidanez, dar sunt o corcitură, findcă tăticu a fost un câine lup Alsacian şi mămica un Labrador autentic. Tăticu nu avea culoare specifică rasei lui, adică un roşu cărămiziu, ci era negru având numai faţa şi botul roşu cărămiziu, culoare ce o avea şi pe burtă. Am uitat să spun pe tăticu îl chema Haiduc
Mămica era neagră ca pana corbului, având numai un fluturaş alb la gât, aşa cum au mirii când se duc la biserică la cununie, şi mai avea şi nişte cizmuliţe albe la toate picioarele. Ce-mi aduc bine aminte de la mămica, erau ochii, căprui, mari şi calzi de tot. Mămica nu putea şi nu a făcut rău nicidată nimănui. Pe mămica o chema Molda.
Tăticu ne vizita destul de des, fiindcă cred că o iubea pe mămica ce era cu trei ani mai mică decât el şi mămica fiindui prima dragoste îl iubea cu pasiune.
Noi am fost 8 fraţiori, 5 fetiţe si 3 băieţei, eu eram după cum spunea mămica, cel pe care l-a născut primul. Norocul nostru a fost ca mămica avea 8 ţâţe, două rânduri de câte patru, Ţâţa mea era prima în rândul de sus de lângă inimioara lui Mămica. Noi eram disciplinaţi niciodată nu ne repezeam la ţâţa altuia.
Într-o zi a venit la noi domnul doctor Panaitescu stăpânul lui Haiduc, a venit cu Haiduc care imediat a venit şi ne-a sărutat adică ne-a lins pe fiecare cu multă dragoste.. Domnul Panitescu s-au dus în altă cameră şi nu ştiu ce o fi discutat că stăpânul nostru domnul Arsenie, a venit destul de trist şi ne-a spus că un prieten de al domnului Panaitescu vrea să cumpere căţelul care s-a născut primul, adică pe mine. Stăpânul nostru vroia ca pe mine să mă oprească. Aveam 6 săptămâni tocmai ne înţărcase mămica şi noi tânjam după lapte, dar nu am avut încotro şi am început să mâncăm mâncare specială pentru căţei. A venit să mă ia domnul Puiu Calonfirescu noul meu stăpân care era un tânăr arătos care mi-a făcut o impresie bună cum l-am văzut. M-am despărţit foarte greu de frăţiorii mei şi de mămica care plângea deabinelea.
Noul meu stăpân era fosrte cum se cade, m-a luat în braţe şi s-a dus la o maşină elegantă şi s-a ajezat cu mine în braţe pe bancheta din spate nu lângă şofer.
– Pe tine o să te cheme Cezar cum l-a chemat pe bunicul meu, căruia îi placeau foarte mult câinii, avea o turmă întreagă,
Şi de atunci sunt Cezar.
Puiu avea un servitor bătrân, cred că îl moştenise de la ta-tsu, Pandele, care de la început nu m-a putut suferi:
– Câinele se ţine afară, în lanţ sau liber dacă ai curte, şi noi avem slavă Domnului, şi noptea doarme în cuşca lui afară. Nu ştiu ce modă mai e asta să ţii câinele în casă şi să-l pupi în bot.
– Pandele află că eu am să-l ţin în casă şi culmea o să doarmă cu mine în pat.
Pandele crăpa de ciudă, deci făcusem rost de un duşmau destul de periculos că eram la mâna lui, el imi va da să mănânc şi în lipsa lui Puiu mă va scoate la plimbare.
Puiu mi-a luat un dresor şi în mai puţin de o lună eram : „tobă de carte”. Puiu mă iubea în toată regula, mă lua cu el la moşie la Calonfireşti sau la pescuit că avea un iaz mare lângă conac. Eu creşteam văzând cu ochii şi am moştenit-o mai mult pe mămica eram negru ca pana corbului peste tot corpul şi aveam şi eu urechile blegi ca mămica.
Mi-am pus în gând să-l cuceesc pe Pandele şi l-am cobzărit până am reuşit, de mă lua şi el în braţe cu toate că eram gojgogea şoldanul.
De la o vecină de a noastră am cunoscut o fetiţă cam de vârsta mea, un Boxer veritabil cu pedigree, pe care o chema Diana care nu avea coada tăiată ca boxerii că stăpâna ei boieroaica Ilinca Mavrocordat nu a vrut „să mutileze fetiţa”. Când m-am întâlnit prima dată cu Diana, după ce ne-am miosit unde trebuie, am simţit ca m-am îndrăgostit spontan „lulea”, şi Diana la fel. Ne-am jurat credinţă veşnică şi după ce ne-am sărutat Puiu m-a luat acasă spre regretul meu şi a lui Diana.
Vedeţi ce gusturi rafinate are Cezar. Vedeţi cât de frumoasa este Diana ?
Adată, era o zi frumoasă de primăvară, tocmai înflorise glicinele, m-am furişat ca un hoţ să nu mă vadă Pandele, Puiu nu era acasă, şi m-am dus la Diana, ea a zbughit-o din casă şi ne-am dus în grădină. Diana murea de nerabdare să-mi spună şi mie ce aizise în dimineaţa aia de la o prietenă de a lui stăpâna ei, boieroaica Ilinca Mavrocordat. Că Puiu Calonfirescu cât a stat la Paris la Facultate, urmase Dreptul, a avut o amantă Michelle, ce era chelneriţă la un bistro din „Cartierul Latin” unde sunt mai mult studenţi români. Michelle era o bruneţică apetisantă cu vre-o patra ani mai mică decât Puiu, care avea numai „Şcoala Vieţii” şi care-i cunoştea pe toţi stdenţii din Cartierul Latin, nu după ce aveau ei sub pălărie ci după ce aveau în pantaloni. L-a trombonit pe Puiu, cum că ar fi rămas gravidă cu el. Puiu om de onoare a luat-o de nevastă. Michelle a simulat că a avut un avort spontan şi a rămas nevasta lui cu care s-a întors acasă în România. Michelle afară de amor nu ştia să facă nimic, şi. năpraznic îi plăceau bărbaţii. Odată, Puiu era la vânătoare de mistreţi şi s-a înors acasă cu o zi mai devreme, avea el o presimţire. Avea cheia de la casă, dormitorul în mod neobişnuit era încuiat pe dinăuntru cu un foraibăr. S-a opintit odată de a sărit foraibărul cât colo şi ce să vezi. Michelle transigurtă de plăcere făcea amor cu cel mai bun prieten a lui Puiu, Costel Niţescu. Nu i-a împuşcat cu toate că avea arma de vânătoare încărcată, i-a pus să scrie că au fost surprinşi efectuând un act secxual în patul conjugal al domnlui Puiu Calonfirescu. Ei, după divorţul soţilor Calonfirescu se obligă să se căsătorească şi să nu divorţeze niciodată. Asta era cea mai cruntă răzbunare a lui Puiu. Puiu nu s-a mai căsătorit ci avea numeroase aventuri cu cocoşnetul Bucureştiului.
Mă gândesc şi eu ca prostu, de ce la o femeie de moravuri uşoare, m-am ferit să zic curvă, i se spune: „Uite căţeaua dracului” că la noi căţelele sunt în „călduri” numai de două ori pe an atunci când mama Natură a hotărât ca ele să procreeze urmaşi, şi dacă în restul timpului încerci să-i faci avansuri sexuale, te latră, te muşcă şi nu te lasă. Pe când doamnele de care am spus mai sus, sunt permanent în „călduri”..
Şi eu am suferit o amară deziluzie din cauza iubitei mele Diana care zicea ca ar sări şi în foc pentru mine. Deorece Diana se apropia de vârsta biologică ce-i permitea să aibă un „afair” şi apoi să aducă pe lume nişte puişori, doamna Ilinca Mavrocordat s-a speriat că Diana va face această treabă cu mine care sunt o corcitură şi s-a pus pe capul lui Puiu să mă castreze. Deoarece Ilinca era un fel de mătuşe de a lui Puiu, şi circulau zvonuri că i-ar lăsa prin testament o bună parte din imensa ei avere, Puiu a fost de acord, şi am fost castrat, cu toate că m-am milogit, am plâns şi am dat din picioare. Am suferit mult până s-a vindecat rana. Un lucru neaşteptat, Diana a început să fie din ce în ce mai indiferentă cu mine şi culme durerii, într-o zi am vazut cu ochii mei cum Diana făcea dragoste cu un haidamac bocciu şi urât, dar Boxer rasă pură.
Atunci mi-am dat seama că eu greşiam crezând că dragostea porneşte de la inimă, văd că porneşte de cu totul din altă parte. Puiu era din ce în ce mai trist, odată l-am surprins vorbind cu Pandele:
– Nene Pandele e de jale, bolşevicii sunt deja lâgă Nistru. În mod sigur am pierdtut războiul, vin comuniştii şi va fi vai de capul nostru.
– Ai dreptaate domnu Puiu am nişte rude în Basarabia şi ce am auzit de la ei m-a îngrozit..
Şi bolşevicii au venit. Câţva ani până a pus total mâna pe Putere, a mai bălmojit-o. moşierii nu pierduseră încă moşiile, Puiu şi boieroaica Ilinca Mvrocordat se duceau mai rar la moşie, se zvonea că gvernul va face „nţionalizări”.
Eu îmbtrâneam, aveam 10 ani, începuse să-mi apară fire albe pe lângă bot, mă mişcam mai greu, mă dureau oasele, parcă aveam un jăratec în ceafă.
Într-o noapte, în ziua când au cofiscat moşia lui Puiu o ceată de vre-o 8 haidamaci au sărit peste poartă a încept să înjure şi să ameninţe că sparg uşa dacă nu li se deschide. Puiu s-a dus în pijama şi le-a deschis. L-au umflat imediat şi de atunci nu l-am mai văzut.
– Ce facem cu javra asta merită să stricăm un glonţ ?
Atunci a intrat un şef mai mare şi i-a oprit să mă împuşte. Mă gândesc că mai bine o făceau.
Trei zile cât au furat, chipurile au făcut inventarul, m-au ţint în beci fără apă şi mâncare. După trei zile a venit şi m-a luat o verişoara de a lui Puiu ce locuieşte în Balta Albă.
Sănătatea mea era zdruncinată rău. Mi se dădea mâncare proastă şi puţină. Nimeni nu avea un cuvânt bun pentru mine din contra într-na auzeam:
– Ne-am pricopsit cu javra asta bătrână, de i-a crapa ochii odata să scăpăm de ea.
Am ajuns la 12 ani, năpârlisem, aveam pe corp pete maro roşcat culoarea lupilor Alsacieni. Îmi căzuse, mai întâi măselele apoi caninii şi dinţii din faţa. Spre ghinionul meu am început să am incontinenţă urinară. Atunci noii mei stăpâni m-au aruncat în stradă „ca să-l ia hingherii” , şi hingherii m-au luat chir în prima zi
– Ăstă-i câine boieresc, uite ce zgardă are, pe ăsta trebuie să-l trimte pe lumea cealaltă dintr-o singură lovitură de măciucă să nu se mai zvârcolească sau să scheaune.
Zise unu borţos cu o ceafă unsuroasă cu vre-o trei straturi de osânză.
– Ia mai dă-l în mă-sa ce ăsta nu e tot câine lasă că-i ating eu o mocică de aia mare la moalele capului de o mierleşte imediat. Mă duc să vaz unde o puse Buzatu.
Toţi erau tuciurii, adică ţigani, numai şefu era mai alb.
Dragii mei v-am plictisit cu povestea vieţii mele, acum trebuie să termin povestirea că vine Ciupitu că a găsit măciuca aia mare şi-mi arde una la molele capului de o mierlesc imediat.
Să ştiţi că Cezar a iubit oamnnii că ei sunt „omenoşi” nu „câinoşi” ca noi câinii şi iertaţi-l pe Ciupitu cae vine fuga cu măciuca aia mare.
Vă iubesc mult, sunt gata de ultimul sacrificiu.
Cezar, Corcitu
Ovidu Creangă 04 mai, 2010 Toronto

Postat de: Ovidiu Creanga | 15 august 2011

Pe mine ma cheama Cezar

Pe mine mă cheamă Cezar

Pe mine mă cheamă Cezar, nu sunt un maidanez, dar sunt o corcitură, findcă tăticu a fost un câine lup Alsacian şi mămica un Labrador autentic. Tăticu nu avea culoare specifică rasei lui, adică un roşu cărămiziu, ci era negru având numai faţa şi botul roşu cărămiziu, culoare ce o avea şi pe burtă. Am uitat să spun pe tăticu îl chema Haiduc
Mămica era neagră ca pana corbului, având numai un fluturaş alb la gât, aşa cum au mirii când se duc la biserică la cununie, şi mai avea şi nişte cizmuliţe albe la toate picioarele. Ce-mi aduc bine aminte de la mămica, erau ochii, căprui, mari şi calzi de tot. Mămica nu putea şi nu a făcut rău nicidată nimănui. Pe mămica o chema Molda.
Tăticu ne vizita destul de des, fiindcă cred că o iubea pe mămica ce era cu trei ani mai mică decât el şi mămica fiindui prima dragoste îl iubea cu pasiune.
Noi am fost 8 fraţiori, 5 fetiţe si 3 băieţei, eu eram după cum spunea mămica, cel pe care l-a născut primul. Norocul nostru a fost ca mămica avea 8 ţâţe, două rânduri de câte patru, Ţâţa mea era prima în rândul de sus de lângă inimioara lui Mămica. Noi eram disciplinaţi niciodată nu ne repezeam la ţâţa altuia.
Într-o zi a venit la noi domnul doctor Panaitescu stăpânul lui Haiduc, a venit cu Haiduc care imediat a venit şi ne-a sărutat adică ne-a lins pe fiecare cu multă dragoste.. Domnul Panitescu s-au dus în altă cameră şi nu ştiu ce o fi discutat că stăpânul nostru domnul Arsenie, a venit destul de trist şi ne-a spus că un prieten de al domnului Panaitescu vrea să cumpere căţelul care s-a născut primul, adică pe mine. Stăpânul nostru vroia ca pe mine să mă oprească. Aveam 6 săptămâni tocmai ne înţărcase mămica şi noi tânjam după lapte, dar nu am avut încotro şi am început să mâncăm mâncare specială pentru căţei. A venit să mă ia domnul Puiu Calonfirescu noul meu stăpân care era un tânăr arătos care mi-a făcut o impresie bună cum l-am văzut. M-am despărţit foarte greu de frăţiorii mei şi de mămica care plângea deabinelea.
Noul meu stăpân era fosrte cum se cade, m-a luat în braţe şi s-a dus la o maşină elegantă şi s-a ajezat cu mine în braţe pe bancheta din spate nu lângă şofer.
– Pe tine o să te cheme Cezar cum l-a chemat pe bunicul meu, căruia îi placeau foarte mult câinii, avea o turmă întreagă,
Şi de atunci sunt Cezar.
Puiu avea un servitor bătrân, cred că îl moştenise de la ta-tsu, Pandele, care de la început nu m-a putut suferi:
– Câinele se ţine afară, în lanţ sau liber dacă ai curte, şi noi avem slavă Domnului, şi noptea doarme în cuşca lui afară. Nu ştiu ce modă mai e asta să ţii câinele în casă şi să-l pupi în bot.
– Pandele află că eu am să-l ţin în casă şi culmea o să doarmă cu mine în pat.
Pandele crăpa de ciudă, deci făcusem rost de un duşmau destul de periculos că eram la mâna lui, el imi va da să mănânc şi în lipsa lui Puiu mă va scoate la plimbare.
Puiu mi-a luat un dresor şi în mai puţin de o lună eram : „tobă de carte”. Puiu mă iubea în toată regula, mă lua cu el la moşie la Calonfireşti sau la pescuit că avea un iaz mare lângă conac. Eu creşteam văzând cu ochii şi am moştenit-o mai mult pe mămica eram negru ca pana corbului peste tot corpul şi aveam şi eu urechile blegi ca mămica.
Mi-am pus în gând să-l cuceesc pe Pandele şi l-am cobzărit până am reuşit, de mă lua şi el în braţe cu toate că eram gojgogea şoldanul.
De la o vecină de a noastră am cunoscut o fetiţă cam de vârsta mea, un Boxer veritabil cu pedigree, pe care o chema Diana care nu avea coada tăiată ca boxerii că stăpâna ei boieroaica Ilinca Mavrocordat nu a vrut „să mutileze fetiţa”. Când m-am întâlnit prima dată cu Diana, după ce ne-am miosit unde trebuie, am simţit ca m-am îndrăgostit spontan „lulea”, şi Diana la fel. Ne-am jurat credinţă veşnică şi după ce ne-am sărutat Puiu m-a luat acasă spre regretul meu şi a lui Diana.
Vedeţi ce gusturi rafinate are Cezar. Vedeţi cât de frumoasa este Diana ?
Adată, era o zi frumoasă de primăvară, tocmai înflorise glicinele, m-am furişat ca un hoţ să nu mă vadă Pandele, Puiu nu era acasă, şi m-am dus la Diana, ea a zbughit-o din casă şi ne-am dus în grădină. Diana murea de nerabdare să-mi spună şi mie ce aizise în dimineaţa aia de la o prietenă de a lui stăpâna ei, boieroaica Ilinca Mavrocordat. Că Puiu Calonfirescu cât a stat la Paris la Facultate, urmase Dreptul, a avut o amantă Michelle, ce era chelneriţă la un bistro din „Cartierul Latin” unde sunt mai mult studenţi români. Michelle era o bruneţică apetisantă cu vre-o patra ani mai mică decât Puiu, care avea numai „Şcoala Vieţii” şi care-i cunoştea pe toţi stdenţii din Cartierul Latin, nu după ce aveau ei sub pălărie ci după ce aveau în pantaloni. L-a trombonit pe Puiu, cum că ar fi rămas gravidă cu el. Puiu om de onoare a luat-o de nevastă. Michelle a simulat că a avut un avort spontan şi a rămas nevasta lui cu care s-a întors acasă în România. Michelle afară de amor nu ştia să facă nimic, şi. năpraznic îi plăceau bărbaţii. Odată, Puiu era la vânătoare de mistreţi şi s-a înors acasă cu o zi mai devreme, avea el o presimţire. Avea cheia de la casă, dormitorul în mod neobişnuit era încuiat pe dinăuntru cu un foraibăr. S-a opintit odată de a sărit foraibărul cât colo şi ce să vezi. Michelle transigurtă de plăcere făcea amor cu cel mai bun prieten a lui Puiu, Costel Niţescu. Nu i-a împuşcat cu toate că avea arma de vânătoare încărcată, i-a pus să scrie că au fost surprinşi efectuând un act secxual în patul conjugal al domnlui Puiu Calonfirescu. Ei, după divorţul soţilor Calonfirescu se obligă să se căsătorească şi să nu divorţeze niciodată. Asta era cea mai cruntă răzbunare a lui Puiu. Puiu nu s-a mai căsătorit ci avea numeroase aventuri cu cocoşnetul Bucureştiului.
Mă gândesc şi eu ca prostu, de ce la o femeie de moravuri uşoare, m-am ferit să zic curvă, i se spune: „Uite căţeaua dracului” că la noi căţelele sunt în „călduri” numai de două ori pe an atunci când mama Natură a hotărât ca ele să procreeze urmaşi, şi dacă în restul timpului încerci să-i faci avansuri sexuale, te latră, te muşcă şi nu te lasă. Pe când doamnele de care am spus mai sus, sunt permanent în „călduri”..
Şi eu am suferit o amară deziluzie din cauza iubitei mele Diana care zicea ca ar sări şi în foc pentru mine. Deorece Diana se apropia de vârsta biologică ce-i permitea să aibă un „afair” şi apoi să aducă pe lume nişte puişori, doamna Ilinca Mavrocordat s-a speriat că Diana va face această treabă cu mine care sunt o corcitură şi s-a pus pe capul lui Puiu să mă castreze. Deoarece Ilinca era un fel de mătuşe de a lui Puiu, şi circulau zvonuri că i-ar lăsa prin testament o bună parte din imensa ei avere, Puiu a fost de acord, şi am fost castrat, cu toate că m-am milogit, am plâns şi am dat din picioare. Am suferit mult până s-a vindecat rana. Un lucru neaşteptat, Diana a început să fie din ce în ce mai indiferentă cu mine şi culme durerii, într-o zi am vazut cu ochii mei cum Diana făcea dragoste cu un haidamac bocciu şi urât, dar Boxer rasă pură.
Atunci mi-am dat seama că eu greşiam crezând că dragostea porneşte de la inimă, văd că porneşte de cu totul din altă parte. Puiu era din ce în ce mai trist, odată l-am surprins vorbind cu Pandele:
– Nene Pandele e de jale, bolşevicii sunt deja lâgă Nistru. În mod sigur am pierdtut războiul, vin comuniştii şi va fi vai de capul nostru.
– Ai dreptaate domnu Puiu am nişte rude în Basarabia şi ce am auzit de la ei m-a îngrozit..
Şi bolşevicii au venit. Câţva ani până a pus total mâna pe Putere, a mai bălmojit-o. moşierii nu pierduseră încă moşiile, Puiu şi boieroaica Ilinca Mvrocordat se duceau mai rar la moşie, se zvonea că gvernul va face „nţionalizări”.
Eu îmbtrâneam, aveam 10 ani, începuse să-mi apară fire albe pe lângă bot, mă mişcam mai greu, mă dureau oasele, parcă aveam un jăratec în ceafă.
Într-o noapte, în ziua când au cofiscat moşia lui Puiu o ceată de vre-o 8 haidamaci au sărit peste poartă a încept să înjure şi să ameninţe că sparg uşa dacă nu li se deschide. Puiu s-a dus în pijama şi le-a deschis. L-au umflat imediat şi de atunci nu l-am mai văzut.
– Ce facem cu javra asta merită să stricăm un glonţ ?
Atunci a intrat un şef mai mare şi i-a oprit să mă împuşte. Mă gândesc că mai bine o făceau.
Trei zile cât au furat, chipurile au făcut inventarul, m-au ţint în beci fără apă şi mâncare. După trei zile a venit şi m-a luat o verişoara de a lui Puiu ce locuieşte în Balta Albă.
Sănătatea mea era zdruncinată rău. Mi se dădea mâncare proastă şi puţină. Nimeni nu avea un cuvânt bun pentru mine din contra într-na auzeam:
– Ne-am pricopsit cu javra asta bătrână, de i-a crapa ochii odata să scăpăm de ea.
Am ajuns la 12 ani, năpârlisem, aveam pe corp pete maro roşcat culoarea lupilor Alsacieni. Îmi căzuse, mai întâi măselele apoi caninii şi dinţii din faţa. Spre ghinionul meu am început să am incontinenţă urinară. Atunci noii mei stăpâni m-au aruncat în stradă „ca să-l ia hingherii” , şi hingherii m-au luat chir în prima zi
– Ăstă-i câine boieresc, uite ce zgardă are, pe ăsta trebuie să-l trimte pe lumea cealaltă dintr-o singură lovitură de măciucă să nu se mai zvârcolească sau să scheaune.
Zise unu borţos cu o ceafă unsuroasă cu vre-o trei straturi de osânză.
– Ia mai dă-l în mă-sa ce ăsta nu e tot câine lasă că-i ating eu o mocică de aia mare la moalele capului de o mierleşte imediat. Mă duc să vaz unde o puse Buzatu.
Toţi erau tuciurii, adică ţigani, numai şefu era mai alb.
Dragii mei v-am plictisit cu povestea vieţii mele, acum trebuie să termin povestirea că vine Ciupitu că a găsit măciuca aia mare şi-mi arde una la molele capului de o mierlesc imediat.
Să ştiţi că Cezar a iubit oamnnii că ei sunt „omenoşi” nu „câinoşi” ca noi câinii şi iertaţi-l pe Ciupitu cae vine fuga cu măciuca aia mare.
Vă iubesc mult, sunt gata de ultimul sacrificiu.
Cezar, Corcitu
Ovidu Creangă 04 mai, 2010 Toronto

Pe mine mă cheamă Cezar

Pe mine mă cheamă Cezar, nu sunt un maidanez, dar sunt o corcitură, findcă tăticu a fost un câine lup Alsacian şi mămica un Labrador autentic. Tăticu nu avea culoare specifică rasei lui, adică un roşu cărămiziu, ci era negru având numai faţa şi botul roşu cărămiziu, culoare ce o avea şi pe burtă. Am uitat să spun pe tăticu îl chema Haiduc
Mămica era neagră ca pana corbului, având numai un fluturaş alb la gât, aşa cum au mirii când se duc la biserică la cununie, şi mai avea şi nişte cizmuliţe albe la toate picioarele. Ce-mi aduc bine aminte de la mămica, erau ochii, căprui, mari şi calzi de tot. Mămica nu putea şi nu a făcut rău nicidată nimănui. Pe mămica o chema Molda.
Tăticu ne vizita destul de des, fiindcă cred că o iubea pe mămica ce era cu trei ani mai mică decât el şi mămica fiindui prima dragoste îl iubea cu pasiune.
Noi am fost 8 fraţiori, 5 fetiţe si 3 băieţei, eu eram după cum spunea mămica, cel pe care l-a născut primul. Norocul nostru a fost ca mămica avea 8 ţâţe, două rânduri de câte patru, Ţâţa mea era prima în rândul de sus de lângă inimioara lui Mămica. Noi eram disciplinaţi niciodată nu ne repezeam la ţâţa altuia.
Într-o zi a venit la noi domnul doctor Panaitescu stăpânul lui Haiduc, a venit cu Haiduc care imediat a venit şi ne-a sărutat adică ne-a lins pe fiecare cu multă dragoste.. Domnul Panitescu s-au dus în altă cameră şi nu ştiu ce o fi discutat că stăpânul nostru domnul Arsenie, a venit destul de trist şi ne-a spus că un prieten de al domnului Panaitescu vrea să cumpere căţelul care s-a născut primul, adică pe mine. Stăpânul nostru vroia ca pe mine să mă oprească. Aveam 6 săptămâni tocmai ne înţărcase mămica şi noi tânjam după lapte, dar nu am avut încotro şi am început să mâncăm mâncare specială pentru căţei. A venit să mă ia domnul Puiu Calonfirescu noul meu stăpân care era un tânăr arătos care mi-a făcut o impresie bună cum l-am văzut. M-am despărţit foarte greu de frăţiorii mei şi de mămica care plângea deabinelea.
Noul meu stăpân era fosrte cum se cade, m-a luat în braţe şi s-a dus la o maşină elegantă şi s-a ajezat cu mine în braţe pe bancheta din spate nu lângă şofer.
– Pe tine o să te cheme Cezar cum l-a chemat pe bunicul meu, căruia îi placeau foarte mult câinii, avea o turmă întreagă,
Şi de atunci sunt Cezar.
Puiu avea un servitor bătrân, cred că îl moştenise de la ta-tsu, Pandele, care de la început nu m-a putut suferi:
– Câinele se ţine afară, în lanţ sau liber dacă ai curte, şi noi avem slavă Domnului, şi noptea doarme în cuşca lui afară. Nu ştiu ce modă mai e asta să ţii câinele în casă şi să-l pupi în bot.
– Pandele află că eu am să-l ţin în casă şi culmea o să doarmă cu mine în pat.
Pandele crăpa de ciudă, deci făcusem rost de un duşmau destul de periculos că eram la mâna lui, el imi va da să mănânc şi în lipsa lui Puiu mă va scoate la plimbare.
Puiu mi-a luat un dresor şi în mai puţin de o lună eram : „tobă de carte”. Puiu mă iubea în toată regula, mă lua cu el la moşie la Calonfireşti sau la pescuit că avea un iaz mare lângă conac. Eu creşteam văzând cu ochii şi am moştenit-o mai mult pe mămica eram negru ca pana corbului peste tot corpul şi aveam şi eu urechile blegi ca mămica.
Mi-am pus în gând să-l cuceesc pe Pandele şi l-am cobzărit până am reuşit, de mă lua şi el în braţe cu toate că eram gojgogea şoldanul.
De la o vecină de a noastră am cunoscut o fetiţă cam de vârsta mea, un Boxer veritabil cu pedigree, pe care o chema Diana care nu avea coada tăiată ca boxerii că stăpâna ei boieroaica Ilinca Mavrocordat nu a vrut „să mutileze fetiţa”. Când m-am întâlnit prima dată cu Diana, după ce ne-am miosit unde trebuie, am simţit ca m-am îndrăgostit spontan „lulea”, şi Diana la fel. Ne-am jurat credinţă veşnică şi după ce ne-am sărutat Puiu m-a luat acasă spre regretul meu şi a lui Diana.
Vedeţi ce gusturi rafinate are Cezar. Vedeţi cât de frumoasa este Diana ?
Adată, era o zi frumoasă de primăvară, tocmai înflorise glicinele, m-am furişat ca un hoţ să nu mă vadă Pandele, Puiu nu era acasă, şi m-am dus la Diana, ea a zbughit-o din casă şi ne-am dus în grădină. Diana murea de nerabdare să-mi spună şi mie ce aizise în dimineaţa aia de la o prietenă de a lui stăpâna ei, boieroaica Ilinca Mavrocordat. Că Puiu Calonfirescu cât a stat la Paris la Facultate, urmase Dreptul, a avut o amantă Michelle, ce era chelneriţă la un bistro din „Cartierul Latin” unde sunt mai mult studenţi români. Michelle era o bruneţică apetisantă cu vre-o patra ani mai mică decât Puiu, care avea numai „Şcoala Vieţii” şi care-i cunoştea pe toţi stdenţii din Cartierul Latin, nu după ce aveau ei sub pălărie ci după ce aveau în pantaloni. L-a trombonit pe Puiu, cum că ar fi rămas gravidă cu el. Puiu om de onoare a luat-o de nevastă. Michelle a simulat că a avut un avort spontan şi a rămas nevasta lui cu care s-a întors acasă în România. Michelle afară de amor nu ştia să facă nimic, şi. năpraznic îi plăceau bărbaţii. Odată, Puiu era la vânătoare de mistreţi şi s-a înors acasă cu o zi mai devreme, avea el o presimţire. Avea cheia de la casă, dormitorul în mod neobişnuit era încuiat pe dinăuntru cu un foraibăr. S-a opintit odată de a sărit foraibărul cât colo şi ce să vezi. Michelle transigurtă de plăcere făcea amor cu cel mai bun prieten a lui Puiu, Costel Niţescu. Nu i-a împuşcat cu toate că avea arma de vânătoare încărcată, i-a pus să scrie că au fost surprinşi efectuând un act secxual în patul conjugal al domnlui Puiu Calonfirescu. Ei, după divorţul soţilor Calonfirescu se obligă să se căsătorească şi să nu divorţeze niciodată. Asta era cea mai cruntă răzbunare a lui Puiu. Puiu nu s-a mai căsătorit ci avea numeroase aventuri cu cocoşnetul Bucureştiului.
Mă gândesc şi eu ca prostu, de ce la o femeie de moravuri uşoare, m-am ferit să zic curvă, i se spune: „Uite căţeaua dracului” că la noi căţelele sunt în „călduri” numai de două ori pe an atunci când mama Natură a hotărât ca ele să procreeze urmaşi, şi dacă în restul timpului încerci să-i faci avansuri sexuale, te latră, te muşcă şi nu te lasă. Pe când doamnele de care am spus mai sus, sunt permanent în „călduri”..
Şi eu am suferit o amară deziluzie din cauza iubitei mele Diana care zicea ca ar sări şi în foc pentru mine. Deorece Diana se apropia de vârsta biologică ce-i permitea să aibă un „afair” şi apoi să aducă pe lume nişte puişori, doamna Ilinca Mavrocordat s-a speriat că Diana va face această treabă cu mine care sunt o corcitură şi s-a pus pe capul lui Puiu să mă castreze. Deoarece Ilinca era un fel de mătuşe de a lui Puiu, şi circulau zvonuri că i-ar lăsa prin testament o bună parte din imensa ei avere, Puiu a fost de acord, şi am fost castrat, cu toate că m-am milogit, am plâns şi am dat din picioare. Am suferit mult până s-a vindecat rana. Un lucru neaşteptat, Diana a început să fie din ce în ce mai indiferentă cu mine şi culme durerii, într-o zi am vazut cu ochii mei cum Diana făcea dragoste cu un haidamac bocciu şi urât, dar Boxer rasă pură.
Atunci mi-am dat seama că eu greşiam crezând că dragostea porneşte de la inimă, văd că porneşte de cu totul din altă parte. Puiu era din ce în ce mai trist, odată l-am surprins vorbind cu Pandele:
– Nene Pandele e de jale, bolşevicii sunt deja lâgă Nistru. În mod sigur am pierdtut războiul, vin comuniştii şi va fi vai de capul nostru.
– Ai dreptaate domnu Puiu am nişte rude în Basarabia şi ce am auzit de la ei m-a îngrozit..
Şi bolşevicii au venit. Câţva ani până a pus total mâna pe Putere, a mai bălmojit-o. moşierii nu pierduseră încă moşiile, Puiu şi boieroaica Ilinca Mvrocordat se duceau mai rar la moşie, se zvonea că gvernul va face „nţionalizări”.
Eu îmbtrâneam, aveam 10 ani, începuse să-mi apară fire albe pe lângă bot, mă mişcam mai greu, mă dureau oasele, parcă aveam un jăratec în ceafă.
Într-o noapte, în ziua când au cofiscat moşia lui Puiu o ceată de vre-o 8 haidamaci au sărit peste poartă a încept să înjure şi să ameninţe că sparg uşa dacă nu li se deschide. Puiu s-a dus în pijama şi le-a deschis. L-au umflat imediat şi de atunci nu l-am mai văzut.
– Ce facem cu javra asta merită să stricăm un glonţ ?
Atunci a intrat un şef mai mare şi i-a oprit să mă împuşte. Mă gândesc că mai bine o făceau.
Trei zile cât au furat, chipurile au făcut inventarul, m-au ţint în beci fără apă şi mâncare. După trei zile a venit şi m-a luat o verişoara de a lui Puiu ce locuieşte în Balta Albă.
Sănătatea mea era zdruncinată rău. Mi se dădea mâncare proastă şi puţină. Nimeni nu avea un cuvânt bun pentru mine din contra într-na auzeam:
– Ne-am pricopsit cu javra asta bătrână, de i-a crapa ochii odata să scăpăm de ea.
Am ajuns la 12 ani, năpârlisem, aveam pe corp pete maro roşcat culoarea lupilor Alsacieni. Îmi căzuse, mai întâi măselele apoi caninii şi dinţii din faţa. Spre ghinionul meu am început să am incontinenţă urinară. Atunci noii mei stăpâni m-au aruncat în stradă „ca să-l ia hingherii” , şi hingherii m-au luat chir în prima zi
– Ăstă-i câine boieresc, uite ce zgardă are, pe ăsta trebuie să-l trimte pe lumea cealaltă dintr-o singură lovitură de măciucă să nu se mai zvârcolească sau să scheaune.
Zise unu borţos cu o ceafă unsuroasă cu vre-o trei straturi de osânză.
– Ia mai dă-l în mă-sa ce ăsta nu e tot câine lasă că-i ating eu o mocică de aia mare la moalele capului de o mierleşte imediat. Mă duc să vaz unde o puse Buzatu.
Toţi erau tuciurii, adică ţigani, numai şefu era mai alb.
Dragii mei v-am plictisit cu povestea vieţii mele, acum trebuie să termin povestirea că vine Ciupitu că a găsit măciuca aia mare şi-mi arde una la molele capului de o mierlesc imediat.
Să ştiţi că Cezar a iubit oamnnii că ei sunt „omenoşi” nu „câinoşi” ca noi câinii şi iertaţi-l pe Ciupitu cae vine fuga cu măciuca aia mare.
Vă iubesc mult, sunt gata de ultimul sacrificiu.
Cezar, Corcitu
Ovidu Creangă 04 mai, 2010 Toronto

Pe mine mă cheamă Cezar

Pe mine mă cheamă Cezar, nu sunt un maidanez, dar sunt o corcitură, findcă tăticu a fost un câine lup Alsacian şi mămica un Labrador autentic. Tăticu nu avea culoare specifică rasei lui, adică un roşu cărămiziu, ci era negru având numai faţa şi botul roşu cărămiziu, culoare ce o avea şi pe burtă. Am uitat să spun pe tăticu îl chema Haiduc
Mămica era neagră ca pana corbului, având numai un fluturaş alb la gât, aşa cum au mirii când se duc la biserică la cununie, şi mai avea şi nişte cizmuliţe albe la toate picioarele. Ce-mi aduc bine aminte de la mămica, erau ochii, căprui, mari şi calzi de tot. Mămica nu putea şi nu a făcut rău nicidată nimănui. Pe mămica o chema Molda.
Tăticu ne vizita destul de des, fiindcă cred că o iubea pe mămica ce era cu trei ani mai mică decât el şi mămica fiindui prima dragoste îl iubea cu pasiune.
Noi am fost 8 fraţiori, 5 fetiţe si 3 băieţei, eu eram după cum spunea mămica, cel pe care l-a născut primul. Norocul nostru a fost ca mămica avea 8 ţâţe, două rânduri de câte patru, Ţâţa mea era prima în rândul de sus de lângă inimioara lui Mămica. Noi eram disciplinaţi niciodată nu ne repezeam la ţâţa altuia.
Într-o zi a venit la noi domnul doctor Panaitescu stăpânul lui Haiduc, a venit cu Haiduc care imediat a venit şi ne-a sărutat adică ne-a lins pe fiecare cu multă dragoste.. Domnul Panitescu s-au dus în altă cameră şi nu ştiu ce o fi discutat că stăpânul nostru domnul Arsenie, a venit destul de trist şi ne-a spus că un prieten de al domnului Panaitescu vrea să cumpere căţelul care s-a născut primul, adică pe mine. Stăpânul nostru vroia ca pe mine să mă oprească. Aveam 6 săptămâni tocmai ne înţărcase mămica şi noi tânjam după lapte, dar nu am avut încotro şi am început să mâncăm mâncare specială pentru căţei. A venit să mă ia domnul Puiu Calonfirescu noul meu stăpân care era un tânăr arătos care mi-a făcut o impresie bună cum l-am văzut. M-am despărţit foarte greu de frăţiorii mei şi de mămica care plângea deabinelea.
Noul meu stăpân era fosrte cum se cade, m-a luat în braţe şi s-a dus la o maşină elegantă şi s-a ajezat cu mine în braţe pe bancheta din spate nu lângă şofer.
– Pe tine o să te cheme Cezar cum l-a chemat pe bunicul meu, căruia îi placeau foarte mult câinii, avea o turmă întreagă,
Şi de atunci sunt Cezar.
Puiu avea un servitor bătrân, cred că îl moştenise de la ta-tsu, Pandele, care de la început nu m-a putut suferi:
– Câinele se ţine afară, în lanţ sau liber dacă ai curte, şi noi avem slavă Domnului, şi noptea doarme în cuşca lui afară. Nu ştiu ce modă mai e asta să ţii câinele în casă şi să-l pupi în bot.
– Pandele află că eu am să-l ţin în casă şi culmea o să doarmă cu mine în pat.
Pandele crăpa de ciudă, deci făcusem rost de un duşmau destul de periculos că eram la mâna lui, el imi va da să mănânc şi în lipsa lui Puiu mă va scoate la plimbare.
Puiu mi-a luat un dresor şi în mai puţin de o lună eram : „tobă de carte”. Puiu mă iubea în toată regula, mă lua cu el la moşie la Calonfireşti sau la pescuit că avea un iaz mare lângă conac. Eu creşteam văzând cu ochii şi am moştenit-o mai mult pe mămica eram negru ca pana corbului peste tot corpul şi aveam şi eu urechile blegi ca mămica.
Mi-am pus în gând să-l cuceesc pe Pandele şi l-am cobzărit până am reuşit, de mă lua şi el în braţe cu toate că eram gojgogea şoldanul.
De la o vecină de a noastră am cunoscut o fetiţă cam de vârsta mea, un Boxer veritabil cu pedigree, pe care o chema Diana care nu avea coada tăiată ca boxerii că stăpâna ei boieroaica Ilinca Mavrocordat nu a vrut „să mutileze fetiţa”. Când m-am întâlnit prima dată cu Diana, după ce ne-am miosit unde trebuie, am simţit ca m-am îndrăgostit spontan „lulea”, şi Diana la fel. Ne-am jurat credinţă veşnică şi după ce ne-am sărutat Puiu m-a luat acasă spre regretul meu şi a lui Diana.
Vedeţi ce gusturi rafinate are Cezar. Vedeţi cât de frumoasa este Diana ?
Adată, era o zi frumoasă de primăvară, tocmai înflorise glicinele, m-am furişat ca un hoţ să nu mă vadă Pandele, Puiu nu era acasă, şi m-am dus la Diana, ea a zbughit-o din casă şi ne-am dus în grădină. Diana murea de nerabdare să-mi spună şi mie ce aizise în dimineaţa aia de la o prietenă de a lui stăpâna ei, boieroaica Ilinca Mavrocordat. Că Puiu Calonfirescu cât a stat la Paris la Facultate, urmase Dreptul, a avut o amantă Michelle, ce era chelneriţă la un bistro din „Cartierul Latin” unde sunt mai mult studenţi români. Michelle era o bruneţică apetisantă cu vre-o patra ani mai mică decât Puiu, care avea numai „Şcoala Vieţii” şi care-i cunoştea pe toţi stdenţii din Cartierul Latin, nu după ce aveau ei sub pălărie ci după ce aveau în pantaloni. L-a trombonit pe Puiu, cum că ar fi rămas gravidă cu el. Puiu om de onoare a luat-o de nevastă. Michelle a simulat că a avut un avort spontan şi a rămas nevasta lui cu care s-a întors acasă în România. Michelle afară de amor nu ştia să facă nimic, şi. năpraznic îi plăceau bărbaţii. Odată, Puiu era la vânătoare de mistreţi şi s-a înors acasă cu o zi mai devreme, avea el o presimţire. Avea cheia de la casă, dormitorul în mod neobişnuit era încuiat pe dinăuntru cu un foraibăr. S-a opintit odată de a sărit foraibărul cât colo şi ce să vezi. Michelle transigurtă de plăcere făcea amor cu cel mai bun prieten a lui Puiu, Costel Niţescu. Nu i-a împuşcat cu toate că avea arma de vânătoare încărcată, i-a pus să scrie că au fost surprinşi efectuând un act secxual în patul conjugal al domnlui Puiu Calonfirescu. Ei, după divorţul soţilor Calonfirescu se obligă să se căsătorească şi să nu divorţeze niciodată. Asta era cea mai cruntă răzbunare a lui Puiu. Puiu nu s-a mai căsătorit ci avea numeroase aventuri cu cocoşnetul Bucureştiului.
Mă gândesc şi eu ca prostu, de ce la o femeie de moravuri uşoare, m-am ferit să zic curvă, i se spune: „Uite căţeaua dracului” că la noi căţelele sunt în „călduri” numai de două ori pe an atunci când mama Natură a hotărât ca ele să procreeze urmaşi, şi dacă în restul timpului încerci să-i faci avansuri sexuale, te latră, te muşcă şi nu te lasă. Pe când doamnele de care am spus mai sus, sunt permanent în „călduri”..
Şi eu am suferit o amară deziluzie din cauza iubitei mele Diana care zicea ca ar sări şi în foc pentru mine. Deorece Diana se apropia de vârsta biologică ce-i permitea să aibă un „afair” şi apoi să aducă pe lume nişte puişori, doamna Ilinca Mavrocordat s-a speriat că Diana va face această treabă cu mine care sunt o corcitură şi s-a pus pe capul lui Puiu să mă castreze. Deoarece Ilinca era un fel de mătuşe de a lui Puiu, şi circulau zvonuri că i-ar lăsa prin testament o bună parte din imensa ei avere, Puiu a fost de acord, şi am fost castrat, cu toate că m-am milogit, am plâns şi am dat din picioare. Am suferit mult până s-a vindecat rana. Un lucru neaşteptat, Diana a început să fie din ce în ce mai indiferentă cu mine şi culme durerii, într-o zi am vazut cu ochii mei cum Diana făcea dragoste cu un haidamac bocciu şi urât, dar Boxer rasă pură.
Atunci mi-am dat seama că eu greşiam crezând că dragostea porneşte de la inimă, văd că porneşte de cu totul din altă parte. Puiu era din ce în ce mai trist, odată l-am surprins vorbind cu Pandele:
– Nene Pandele e de jale, bolşevicii sunt deja lâgă Nistru. În mod sigur am pierdtut războiul, vin comuniştii şi va fi vai de capul nostru.
– Ai dreptaate domnu Puiu am nişte rude în Basarabia şi ce am auzit de la ei m-a îngrozit..
Şi bolşevicii au venit. Câţva ani până a pus total mâna pe Putere, a mai bălmojit-o. moşierii nu pierduseră încă moşiile, Puiu şi boieroaica Ilinca Mvrocordat se duceau mai rar la moşie, se zvonea că gvernul va face „nţionalizări”.
Eu îmbtrâneam, aveam 10 ani, începuse să-mi apară fire albe pe lângă bot, mă mişcam mai greu, mă dureau oasele, parcă aveam un jăratec în ceafă.
Într-o noapte, în ziua când au cofiscat moşia lui Puiu o ceată de vre-o 8 haidamaci au sărit peste poartă a încept să înjure şi să ameninţe că sparg uşa dacă nu li se deschide. Puiu s-a dus în pijama şi le-a deschis. L-au umflat imediat şi de atunci nu l-am mai văzut.
– Ce facem cu javra asta merită să stricăm un glonţ ?
Atunci a intrat un şef mai mare şi i-a oprit să mă împuşte. Mă gândesc că mai bine o făceau.
Trei zile cât au furat, chipurile au făcut inventarul, m-au ţint în beci fără apă şi mâncare. După trei zile a venit şi m-a luat o verişoara de a lui Puiu ce locuieşte în Balta Albă.
Sănătatea mea era zdruncinată rău. Mi se dădea mâncare proastă şi puţină. Nimeni nu avea un cuvânt bun pentru mine din contra într-na auzeam:
– Ne-am pricopsit cu javra asta bătrână, de i-a crapa ochii odata să scăpăm de ea.
Am ajuns la 12 ani, năpârlisem, aveam pe corp pete maro roşcat culoarea lupilor Alsacieni. Îmi căzuse, mai întâi măselele apoi caninii şi dinţii din faţa. Spre ghinionul meu am început să am incontinenţă urinară. Atunci noii mei stăpâni m-au aruncat în stradă „ca să-l ia hingherii” , şi hingherii m-au luat chir în prima zi
– Ăstă-i câine boieresc, uite ce zgardă are, pe ăsta trebuie să-l trimte pe lumea cealaltă dintr-o singură lovitură de măciucă să nu se mai zvârcolească sau să scheaune.
Zise unu borţos cu o ceafă unsuroasă cu vre-o trei straturi de osânză.
– Ia mai dă-l în mă-sa ce ăsta nu e tot câine lasă că-i ating eu o mocică de aia mare la moalele capului de o mierleşte imediat. Mă duc să vaz unde o puse Buzatu.
Toţi erau tuciurii, adică ţigani, numai şefu era mai alb.
Dragii mei v-am plictisit cu povestea vieţii mele, acum trebuie să termin povestirea că vine Ciupitu că a găsit măciuca aia mare şi-mi arde una la molele capului de o mierlesc imediat.
Să ştiţi că Cezar a iubit oamnnii că ei sunt „omenoşi” nu „câinoşi” ca noi câinii şi iertaţi-l pe Ciupitu cae vine fuga cu măciuca aia mare.
Vă iubesc mult, sunt gata de ultimul sacrificiu.
Cezar, Corcitu
Ovidu Creangă 04 mai, 2010 Toronto

Pe mine mă cheamă Cezar

Pe mine mă cheamă Cezar, nu sunt un maidanez, dar sunt o corcitură, findcă tăticu a fost un câine lup Alsacian şi mămica un Labrador autentic. Tăticu nu avea culoare specifică rasei lui, adică un roşu cărămiziu, ci era negru având numai faţa şi botul roşu cărămiziu, culoare ce o avea şi pe burtă. Am uitat să spun pe tăticu îl chema Haiduc
Mămica era neagră ca pana corbului, având numai un fluturaş alb la gât, aşa cum au mirii când se duc la biserică la cununie, şi mai avea şi nişte cizmuliţe albe la toate picioarele. Ce-mi aduc bine aminte de la mămica, erau ochii, căprui, mari şi calzi de tot. Mămica nu putea şi nu a făcut rău nicidată nimănui. Pe mămica o chema Molda.
Tăticu ne vizita destul de des, fiindcă cred că o iubea pe mămica ce era cu trei ani mai mică decât el şi mămica fiindui prima dragoste îl iubea cu pasiune.
Noi am fost 8 fraţiori, 5 fetiţe si 3 băieţei, eu eram după cum spunea mămica, cel pe care l-a născut primul. Norocul nostru a fost ca mămica avea 8 ţâţe, două rânduri de câte patru, Ţâţa mea era prima în rândul de sus de lângă inimioara lui Mămica. Noi eram disciplinaţi niciodată nu ne repezeam la ţâţa altuia.
Într-o zi a venit la noi domnul doctor Panaitescu stăpânul lui Haiduc, a venit cu Haiduc care imediat a venit şi ne-a sărutat adică ne-a lins pe fiecare cu multă dragoste.. Domnul Panitescu s-au dus în altă cameră şi nu ştiu ce o fi discutat că stăpânul nostru domnul Arsenie, a venit destul de trist şi ne-a spus că un prieten de al domnului Panaitescu vrea să cumpere căţelul care s-a născut primul, adică pe mine. Stăpânul nostru vroia ca pe mine să mă oprească. Aveam 6 săptămâni tocmai ne înţărcase mămica şi noi tânjam după lapte, dar nu am avut încotro şi am început să mâncăm mâncare specială pentru căţei. A venit să mă ia domnul Puiu Calonfirescu noul meu stăpân care era un tânăr arătos care mi-a făcut o impresie bună cum l-am văzut. M-am despărţit foarte greu de frăţiorii mei şi de mămica care plângea deabinelea.
Noul meu stăpân era fosrte cum se cade, m-a luat în braţe şi s-a dus la o maşină elegantă şi s-a ajezat cu mine în braţe pe bancheta din spate nu lângă şofer.
– Pe tine o să te cheme Cezar cum l-a chemat pe bunicul meu, căruia îi placeau foarte mult câinii, avea o turmă întreagă,
Şi de atunci sunt Cezar.
Puiu avea un servitor bătrân, cred că îl moştenise de la ta-tsu, Pandele, care de la început nu m-a putut suferi:
– Câinele se ţine afară, în lanţ sau liber dacă ai curte, şi noi avem slavă Domnului, şi noptea doarme în cuşca lui afară. Nu ştiu ce modă mai e asta să ţii câinele în casă şi să-l pupi în bot.
– Pandele află că eu am să-l ţin în casă şi culmea o să doarmă cu mine în pat.
Pandele crăpa de ciudă, deci făcusem rost de un duşmau destul de periculos că eram la mâna lui, el imi va da să mănânc şi în lipsa lui Puiu mă va scoate la plimbare.
Puiu mi-a luat un dresor şi în mai puţin de o lună eram : „tobă de carte”. Puiu mă iubea în toată regula, mă lua cu el la moşie la Calonfireşti sau la pescuit că avea un iaz mare lângă conac. Eu creşteam văzând cu ochii şi am moştenit-o mai mult pe mămica eram negru ca pana corbului peste tot corpul şi aveam şi eu urechile blegi ca mămica.
Mi-am pus în gând să-l cuceesc pe Pandele şi l-am cobzărit până am reuşit, de mă lua şi el în braţe cu toate că eram gojgogea şoldanul.
De la o vecină de a noastră am cunoscut o fetiţă cam de vârsta mea, un Boxer veritabil cu pedigree, pe care o chema Diana care nu avea coada tăiată ca boxerii că stăpâna ei boieroaica Ilinca Mavrocordat nu a vrut „să mutileze fetiţa”. Când m-am întâlnit prima dată cu Diana, după ce ne-am miosit unde trebuie, am simţit ca m-am îndrăgostit spontan „lulea”, şi Diana la fel. Ne-am jurat credinţă veşnică şi după ce ne-am sărutat Puiu m-a luat acasă spre regretul meu şi a lui Diana.
Vedeţi ce gusturi rafinate are Cezar. Vedeţi cât de frumoasa este Diana ?
Adată, era o zi frumoasă de primăvară, tocmai înflorise glicinele, m-am furişat ca un hoţ să nu mă vadă Pandele, Puiu nu era acasă, şi m-am dus la Diana, ea a zbughit-o din casă şi ne-am dus în grădină. Diana murea de nerabdare să-mi spună şi mie ce aizise în dimineaţa aia de la o prietenă de a lui stăpâna ei, boieroaica Ilinca Mavrocordat. Că Puiu Calonfirescu cât a stat la Paris la Facultate, urmase Dreptul, a avut o amantă Michelle, ce era chelneriţă la un bistro din „Cartierul Latin” unde sunt mai mult studenţi români. Michelle era o bruneţică apetisantă cu vre-o patra ani mai mică decât Puiu, care avea numai „Şcoala Vieţii” şi care-i cunoştea pe toţi stdenţii din Cartierul Latin, nu după ce aveau ei sub pălărie ci după ce aveau în pantaloni. L-a trombonit pe Puiu, cum că ar fi rămas gravidă cu el. Puiu om de onoare a luat-o de nevastă. Michelle a simulat că a avut un avort spontan şi a rămas nevasta lui cu care s-a întors acasă în România. Michelle afară de amor nu ştia să facă nimic, şi. năpraznic îi plăceau bărbaţii. Odată, Puiu era la vânătoare de mistreţi şi s-a înors acasă cu o zi mai devreme, avea el o presimţire. Avea cheia de la casă, dormitorul în mod neobişnuit era încuiat pe dinăuntru cu un foraibăr. S-a opintit odată de a sărit foraibărul cât colo şi ce să vezi. Michelle transigurtă de plăcere făcea amor cu cel mai bun prieten a lui Puiu, Costel Niţescu. Nu i-a împuşcat cu toate că avea arma de vânătoare încărcată, i-a pus să scrie că au fost surprinşi efectuând un act secxual în patul conjugal al domnlui Puiu Calonfirescu. Ei, după divorţul soţilor Calonfirescu se obligă să se căsătorească şi să nu divorţeze niciodată. Asta era cea mai cruntă răzbunare a lui Puiu. Puiu nu s-a mai căsătorit ci avea numeroase aventuri cu cocoşnetul Bucureştiului.
Mă gândesc şi eu ca prostu, de ce la o femeie de moravuri uşoare, m-am ferit să zic curvă, i se spune: „Uite căţeaua dracului” că la noi căţelele sunt în „călduri” numai de două ori pe an atunci când mama Natură a hotărât ca ele să procreeze urmaşi, şi dacă în restul timpului încerci să-i faci avansuri sexuale, te latră, te muşcă şi nu te lasă. Pe când doamnele de care am spus mai sus, sunt permanent în „călduri”..
Şi eu am suferit o amară deziluzie din cauza iubitei mele Diana care zicea ca ar sări şi în foc pentru mine. Deorece Diana se apropia de vârsta biologică ce-i permitea să aibă un „afair” şi apoi să aducă pe lume nişte puişori, doamna Ilinca Mavrocordat s-a speriat că Diana va face această treabă cu mine care sunt o corcitură şi s-a pus pe capul lui Puiu să mă castreze. Deoarece Ilinca era un fel de mătuşe de a lui Puiu, şi circulau zvonuri că i-ar lăsa prin testament o bună parte din imensa ei avere, Puiu a fost de acord, şi am fost castrat, cu toate că m-am milogit, am plâns şi am dat din picioare. Am suferit mult până s-a vindecat rana. Un lucru neaşteptat, Diana a început să fie din ce în ce mai indiferentă cu mine şi culme durerii, într-o zi am vazut cu ochii mei cum Diana făcea dragoste cu un haidamac bocciu şi urât, dar Boxer rasă pură.
Atunci mi-am dat seama că eu greşiam crezând că dragostea porneşte de la inimă, văd că porneşte de cu totul din altă parte. Puiu era din ce în ce mai trist, odată l-am surprins vorbind cu Pandele:
– Nene Pandele e de jale, bolşevicii sunt deja lâgă Nistru. În mod sigur am pierdtut războiul, vin comuniştii şi va fi vai de capul nostru.
– Ai dreptaate domnu Puiu am nişte rude în Basarabia şi ce am auzit de la ei m-a îngrozit..
Şi bolşevicii au venit. Câţva ani până a pus total mâna pe Putere, a mai bălmojit-o. moşierii nu pierduseră încă moşiile, Puiu şi boieroaica Ilinca Mvrocordat se duceau mai rar la moşie, se zvonea că gvernul va face „nţionalizări”.
Eu îmbtrâneam, aveam 10 ani, începuse să-mi apară fire albe pe lângă bot, mă mişcam mai greu, mă dureau oasele, parcă aveam un jăratec în ceafă.
Într-o noapte, în ziua când au cofiscat moşia lui Puiu o ceată de vre-o 8 haidamaci au sărit peste poartă a încept să înjure şi să ameninţe că sparg uşa dacă nu li se deschide. Puiu s-a dus în pijama şi le-a deschis. L-au umflat imediat şi de atunci nu l-am mai văzut.
– Ce facem cu javra asta merită să stricăm un glonţ ?
Atunci a intrat un şef mai mare şi i-a oprit să mă împuşte. Mă gândesc că mai bine o făceau.
Trei zile cât au furat, chipurile au făcut inventarul, m-au ţint în beci fără apă şi mâncare. După trei zile a venit şi m-a luat o verişoara de a lui Puiu ce locuieşte în Balta Albă.
Sănătatea mea era zdruncinată rău. Mi se dădea mâncare proastă şi puţină. Nimeni nu avea un cuvânt bun pentru mine din contra într-na auzeam:
– Ne-am pricopsit cu javra asta bătrână, de i-a crapa ochii odata să scăpăm de ea.
Am ajuns la 12 ani, năpârlisem, aveam pe corp pete maro roşcat culoarea lupilor Alsacieni. Îmi căzuse, mai întâi măselele apoi caninii şi dinţii din faţa. Spre ghinionul meu am început să am incontinenţă urinară. Atunci noii mei stăpâni m-au aruncat în stradă „ca să-l ia hingherii” , şi hingherii m-au luat chir în prima zi
– Ăstă-i câine boieresc, uite ce zgardă are, pe ăsta trebuie să-l trimte pe lumea cealaltă dintr-o singură lovitură de măciucă să nu se mai zvârcolească sau să scheaune.
Zise unu borţos cu o ceafă unsuroasă cu vre-o trei straturi de osânză.
– Ia mai dă-l în mă-sa ce ăsta nu e tot câine lasă că-i ating eu o mocică de aia mare la moalele capului de o mierleşte imediat. Mă duc să vaz unde o puse Buzatu.
Toţi erau tuciurii, adică ţigani, numai şefu era mai alb.
Dragii mei v-am plictisit cu povestea vieţii mele, acum trebuie să termin povestirea că vine Ciupitu că a găsit măciuca aia mare şi-mi arde una la molele capului de o mierlesc imediat.
Să ştiţi că Cezar a iubit oamnnii că ei sunt „omenoşi” nu „câinoşi” ca noi câinii şi iertaţi-l pe Ciupitu cae vine fuga cu măciuca aia mare.
Vă iubesc mult, sunt gata de ultimul sacrificiu.
Cezar, Corcitu
Ovidu Creangă 04 mai, 2010 Toronto

Postat de: Ovidiu Creanga | 15 august 2011

Comunicat

Comunicat de presă

În cadrul Săptămânii Internaţionale de Cultură, care s-a desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2011 la Câmpul Românesc (Ontario, Canada), reprezentanţii comunităţilor româneşti, sosiţi de pe tot continentul american, au dezbătut subiecte importante ale spiritualităţii româneşti, ale exilului românesc, ale legăturilor cu România, cu românii din Ţară şi din lume.
S-a accentuat în mod imperios necesitatea solidarităţii românilor din diaspora, a creării unui cadru de coordonare a acţiunilor asociaţiilor româneşti, a reactivării unor comunităţi anterior importante, a actualizării legăturilor dintre acestea şi crearea unui centru de consolidare şi orchestrare a activităţilor comune ale asociaţiilor româneşti.
“Avem valori comune, sărbători comune, dureri comune, rădăcini comune, doruri comune, s-a vorbit în cadrul dezbaterilor cu acest subiect. E important să ne ştim împreună, românii din întreaga lume, chiar aflându-ne departe unii de alţii. Fiind împreună cu fraţii şi consângenii lor din diaspora, românii din România, Basarabia, Bucovina, ţinutul Herţa, Transnistria îşi sporesc şansele lor pentru dreptate şi libertate”.
Pornind de la cele expuse mai sus, participanţii la manifestările Săptămânii Internaţionale de Cultură de la Câmpul Românesc au decis să creeze Forul Românilor de Pretutindeni – Romanian Universal Forum, asociaţie nonguvernamentală cu un Comitet de Conducere din care fac parte importante personalităţi ale comunităţilor româneşti. La o primă şedinţă a Comitetului de Conducere a noii asociaţii mondiale româneşti, preşedinte al Forului Românilor de Pretutindeni, cu sediul la Câmpul Românesc (Ontario, Canada), a fost ales dl Nicolae Dabija, iar dnii Liviu Cananău şi Iacob Cazacu-Istrati – vicepreşedinţi.
15 iulie 2011, Câmpul Românesc, Canada
ROMANIAN UNIVERSAL FORUM
Consiliul Forului Românilor de Pretutindeni

1. Dabija Nicolae, Chisinau, RM
2. Cananau Liviu, Kitchener, Canada
3. Cazacu-Istrati Iacob, Toronto, Canada
4. Carlan Florin, New York, SUA
5. Creanga Ovidiu, Toronto, Canada
6. Gherghina JOHN, Toronto, Canada
7. Popa Niculae, Florida, SUA
8. Popescu Mircea, Washington, SUA
9. Popescu Dumitru, Toronto, Canada
10. Ioniţă Romulus, Astoria, SUA
11. Ichim Dumitru , Kitchener, Canada
12. Goţia Alexandru, New York, SUA
13. Rachitan Dumitru, Toronto, Canada
14. Melenciuc Octavian, Toronto, Canada
15.Sandu Sindile, Kitchener, Canada
16. Davis Sanda, Burlington, Canada
17. Popovici Lia, Toronto, Canada
18. Filip George, Montreal, Canada-
19. Sasu Aurel, Cluj, Romania
20. Alexandru Mursa, Canada
21. Capatina Victor, Toronto, Canada
22. Revencu Alexandru, Toronto, Canada
23. Şerban Valeriu, Edmonton, Canada
24. Cioata Doru, Toronto,Canada
25. Vasiliev Ilie, Qwebek, Canada
26. Balasu Ceorge, Hamilton, Canada
27. Mihaela Moisin, Toronto,Canada
28. Florin Sandulescu, Toronto, Canada
29. Vasiliu George, Montreal, Canada
30. Costache Marian, Montreal, Canada
31. Panzaru Mircea,
. 32. Paun Virgil, Targoviste, Romania

În Canada, la Câmpul Românesc
(Jurnal)

La Câmpul Românesc, o localitate din provincia Ontario, Canada, Săptămâna Culturală din acest an s-a desfăşurat între 11 şi 16 iulie.
Câmpul Românesc este o mică Românie.
Aici mai bine de 45 de ani românii de pe întreg continentul american continuă să se întâlnească în fiecare vară.
Cei mai mulţi dintre ei au fost nevoiţi să emigreze după cel de-al Doilea Război Mondial.
Dar rândurile lor sunt completate de cei care au ajuns în Lumea Nouă după 1990, mulţi dintre ei fiind tineri.

Contra timpului
Ajung cu avionul de la Bucureşti la Amsterdam în dimineaţa zilei de 13 iulie. Decolăm din Amsterdam la 13 iulie, ora 11.00, şi aterizăm la Toronto, Canada, la 13 iulie, la ora 10.00.
Am mers contra timpului, ţinând cont de diferenţa de timp amendată de fusurile orare.
Avionul Boeing, care e o uriaşă casă zburătoare, e plin cu negri africani (la aeroportul din Toronto aveam să mă conving că sunt cu toţii cetăţeni canadieni). Unul dintre ei seamănă leit cu un consătean de-al meu, Aurel Cotorobai, cu deosebirea că şi-ar fi dat chipul cu vacs. Mă gândesc că soţia lui ar zice acelaşi lucru, crezându-l că vine acasă după ce a descărcat un vagon de cărbuni la gară.
Ne salutăm în avion ca doi cunoscuţi şi ne zâmbim ca nişte oameni care nu s-au văzut de mai mult timp.
Sunt întâmpinat la aeroport de o impresionantă delegaţie româno-basarabeană: Lia, Victor şi Sanda Popovici, Iacob Cazacu-Istrati, Tamara şi Oleg Bagrin, Boris şi Ilie Leu Vasilev, ziaristul Alexandru Tomescu, Adriana Todiraşcu, cu drapelele României şi Republicii Moldova, cu pâine şi sare. “Probabil, nici şefii de stat nu sunt întâmpinaţi astfel”, le spun prietenilor mei.

La Ovidiu Creangă
La “bojdeuca” lui cu trei etaje din centrul oraşului Toronto ne aşteaptă Ovidiu Creangă. “Bunelul” Creangă e cel care acordă anual zeci de burse pentru cei mai buni elevi ai unor licee din Republica Moldova şi Transnistria (tot R. Moldova): “Lucian Blaga” din Tiraspol, “Alexandru cel Bun” din Tighina, Vărzăreşti (strada principală din această localitate poartă numele lui Ovidiu Creangă), Nisporeni ş.a. Bătrânul mi se mărturiseşte: “Am nouăzeci de ani, şi l-am rugat pe Cel de Sus să mă ajute să ating suta, pentru că mai am multe lucruri de împlinit. În primul rând, să aduc România Mică (Basarabia mea) la România Mare”.
Discut cu “bunelul Creangă”, cum îi zice toată Canada vărzăreşteanului nostru, despre Basarabia de ieri şi de azi.
“Mi-e dor de Chişinău, oraşul tinereţii mele. Şi de Bălţi, unde mi-am făcut liceul. La Vărzăreşti trăiam la un canton, de multe ori, nopţile, câinii se certau cu lupii la gardul din sârmă ghimpată care-l înconjura”. Tatăl său, Vasile Creangă, era inginer la Direcţia Şosele şi Drumuri. Avea 42 de ani, când a fost omorât în bătaie la Chişinău, în ziua de 28 iunie 1940, de către bande bolşevice. Mama lui, Eleonora Pompilă, l-a crescut de una singură. “Eu am avut o viaţă plină, îmi mai spune Ovidiu Creangă. Am avut parte de toate: şi de zboruri înalte (am făcut inovaţii unice în România, mai şi eram persoana de încredere a Elenei Ceauşescu, pe care am ajutat-o să devină academician), dar şi prăbuşiri (pe timpul comuniştilor era să fiu împuşcat; li se năzărise că aş fi fost legionar). Nu e bine în viaţă să ai doar succese, ele te fleşcăiesc”, afirmă el, ca o concluzie. Ovidiu Creangă e optimist: epigramele sale fac voie bună şi altora.
Una autocritică?!
“M-am scremut, m-am opintit,
90 i-am împlinit.
Şi în pas de defilare
Merg spre sută, frăţioare!”
Consângeanul nostru se află în emigraţie de patru decenii. Casa lui e aici. Dar rădăcinile i-au rămas pe undeva pe la Vărzăreşti, pe la Chişinău, pe la Bucureşti.
“Dracu-a zis: “Eu am mâncare.
Hai veniţi! Am masă mare!
Hai veniţi! La voi e groaznic!
Şi ne-am dus la Dracu-n praznic!”
Recită şi râde: “Spiritul vioi mă ţine în formă. Trebuie să acceptăm şi bătrâneţea, asta fiind unica modalitate de a trăi cât mai mult. 90 de ani e o cifră, nu e jucărie… Eu am ieşit din perioada de garanţie. Dar nu sunt bătrân, sunt doar născut mai devreme”.

Canadieni prin adopţie
Când ajung la Câmpul Românesc, Igor Pădure mă întreabă:
– Când aţi venit?
– Ieri, zic. Iar ca să fiu amabil, îi pun aceeaşi întrebare:
– Dar Dumneavoastră?
– Acum 8 ani.
Igor Pădure e chişinăuian, absolvent al Liceului “Gh. Asachi”. E profesor de matematici la un liceu din London (o localitate de lângă Hamilton).
Un alt român, Bunescu, îmi povesteşte:
– Eu sunt în ţara asta de 17 ani. În fiecare zi îmi spun: plec mâine! Şi tot aşa, de 17 ani. E greu să vii aici, e greu să pleci.

“Marşul Basarabiei”
Imnul manifestărilor de la Câmpul Românesc începând cu inaugurarea lor, de acum aproape cinci decenii şi până azi, este “Marşul Basarabiei”.
Toţi cei prezenţi, oameni de diverse vârste, în sala încăpătoare a Centrului Cultural se ridică în picioare ca să intoneze:
“Az-noapte la Prut
Războiu-a-nceput,
Românii trec dincolo iară,
Să ia înapoi
Prin arme şi scut
Moşia pierdută astă-vară…”
Unii dintre cei prezenţi – bătrânul George Bălaşu ş.a. – îl cântă cu lacrimi în ochi.
Pentru prima dată în cadrul manifestărilor de aici are loc “Ziua Basarabiei”.

Omagiu exilului românesc
În cuvântul meu de salut, după ce am mulţumit organizatorilor pentru invitaţie, am menţionat printre altele:
“…În 1976, când a ajuns la Chişinău, Nichita Stănescu a spus: “Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea ca să ajung de Acasă Acasă”.
La fel şi eu: am făcut cel mai lung drum din viaţa mea ca să ajung din câmpia românească a Basarabiei în Câmpul Românesc al Canadei.
Am venit aici şi ca să prezint un omagiu exilului românesc.
Câteodată mă surprind la gândul – când îmi vin în minte nume de români celebri, ca Mircea Eliade, George Emil Palade, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi ş.a. – că în a doua jumătate a secolului XX, când comunismul a tăbărât peste Ţară, adevărata Românie s-a aflat în afara graniţelor ei.
Cel puţin, conştiinţa acesteia s-a aflat sau în diaspora sau în puşcării…”.
La masa rotundă “Basarabia ieri, azi şi mâine” participă prof. Paul Leu (Kenmore, Washington), Florin Cârlan, preşedintele Fundaţiei “Grigore Vieru” (New York), Iacob Cazacu-Istrati (Toronto), Lia Popovici, preşedintele Asociaţiei Canada-Moldova (Toronto), părintele Dumitru Ichim (Kitchener), George Filip (Montreal) ş.a.
Sunt lansate cărţile “Tema pentru acasă”, aparţinând subsemnatului şi “Stalin mi-a furat copilăria” de Boris Leu Vasilev.
Când îşi prezintă volumul de memorii, Boris Leu Vasilev afirmă: “Am scris-o mai mult cu lacrimi decât cu cerneală”.
Bătrânul deţinut al lagărelor staliniste a impresionat profund asistenţa prin mărturiile lui despre ce-a însemnat Gulagul pentru basarabeni.
Mulţi dintre cei prezenţi, trecuţi şi ei prin închisorile comuniste româneşti, ascultând experienţa tristă a basarabeanului nostru, se conving, a câta oară?!, că imaginaţia călăilor nu are limite.

Notiţe fugare
Citez câteva impresii despre conferinţă:
George Filip (poet, Montreal): “O astfel de conferinţă n-am auzit în viaţa mea. Am 72 de ani, profesorul Dabija mă cunoaşte, în cartea mea “Ţara din lacrimă” n-am pus hotare între pământurile româneşti”. Poeţii sunt apostoli, primiţi-i ca pe nişte apostoli”.
Florin Cârlan (New York): “În toată Europa nu există o suferinţă mai mare ca a Dumneavoastră. Ion Iovcev e un bulgar care luptă pentru românism la Tiraspol. Eleonora Cercavschi din Grigoriopol a fost decorată acum doi ani la Washington pentru românism. În 1995 lui Nicolae Dabija i s-a propus să fie ministru al Culturii la Bucureşti. “Nu, a zis poetul, eu trebuie să fiu pe baricade la Chişinău”. Urmează să ne visăm Ţara aşa cum o ştie şi Dumnezeu, trebuie să fim şi realişti, altfel, ne mănâncă iluziile”.
Alexandru Goţea (New York): “Azi sufletul românesc a renăscut la el Acasă. Basarabia are o misiune: să trezească Ţara”.
Elena Uils (Washington): “Un bosniac mi-a spus: România e zero fără Republica Moldova. Cele mai frumoase femei din lume sunt moldovencele”.
Dumitru Răchitan (Hamilton): “Am redescoperit azi Basarabia prin marii ei intelectuali”.
Grigore Culian (New York): “Ziua de azi mi-aminteşte de o alta. Eram în Piaţa Astoria din New York. Acolo ne-am adunat toţi românii, înainte de Crăciun. Când a prins să cânte Ştefan Hruşcă colinde, brusc a început să ningă. Ca şi cum colindele provocaseră cerurile. La fel, întâlnirile multaşteptate provoacă sentimente inedite”.
Preot Dumitru Ichim (Kitchener): “Am impresia că adevăraţii români se află în afara României, suferinţa naşte tărie şi luciditate”.
Ionel Gheorghina (Hamilton): “Câmpul Românesc a avut un scop: dărâmarea comunismului. Acum s-ar cere un alt program. Acesta ar putea fi solidarizarea românilor din toată lumea”.
Sandu Napa (Montreal): “Să facem un cadou de ziua de naştere a lui Nicolae Dabija şi să unim toate asociaţiile româneşti din Canada”.
Ovidiu Creangă (Toronto): “Basarabia e mai românească decât restul României”
Ş.a.
Între cei prezenţi la manifestările de la Câmpul Românesc sunt mai mult reprezentanţi ai mass-media româneşti din Canada şi SUA: Grigore Culian e directorul publicaţiei “New York Magazin”, Ştefan Străjeri e director la “Curentul Internaţional” (SUA), Puiu Dumitru Popescu e directorul publicaţiei “Observatorul”, care apare la Toronto, Alexandru Tomescu – al publicaţiei “Alternativa”, şi ea din Toronto, preotul Teodor Damian editează revista “Lumină lină” la New York, Felicia Stepan – publicaţia “Ziarul Plus”, care apare la Kitchener, tot la Kitchener părintele Dumitru Ichim tipăreşte revista “Rădăcini”, Ionuţ Dupleac e directorul revistei “Zig-zag român-canadian”, care se vinde la Quebec, George Sava e editorul hebdomadarului “Pagini româneşti” din Montreal.
Publicaţiile menţionate mai sus întreţin flacăra limbii române, informează românii de pe continentul american (numai în Toronto locuiesc peste 70 000) cu noutăţile din Ţară, încearcă să-i solidarizeze şi să-i facă să nu-şi uite rădăcinile.

Oameni-mărturii
Majoritatea oamenilor în vârstă care s-au adunat la manifestările de aici au avut de suferit din cauza regimului comunist.
Alexandru Goţea îmi vorbeşte de faptul că familia sa a adunat 30 de ani de închisoare comunistă: tatăl lui, unchi, mătuşi, verişori ş.a., care au făcut penitenţă în România.
Doru Cioată, pictor “suprarealist abstract şi impresionist-expresionist”, cum îşi zice dânsul, unul dintre marii artişti ai exilului, îmi spune: “Noi am plâns aici când a murit Vieru”.
Apoi îmi povesteşte despre părinţii săi care “au divorţat oficial de patru ori şi s-au recăsătorit de cinci ori”. Tatăl meu, după numele său Nicolae Savin, a făcut închisoare numai pentru faptul că după război a dansat cu nişte prieteni “Hora Unirii” la Iaşi. “Voi vreţi unirea Basarabiei cu Ţara”, li s-a imputat. Şi pentru un dans au înfundat, toţi “dansatorii”, puşcăria. Piaţa Unirii din Iaşi devenise pe atunci A Arcului, iar numele lui A.I. Cuza de pe statuie a fost marchelat. Se temeau şi de el. Ca şi de cuvântul “Unire”.
Liviu Cananău îmi vorbeşte despre tatăl său, Nicolae Cananău.
Născut în 1919, în România Mare, la Badicul Moldovenesc în Basarabia de Sud (raionul Cahul de azi), în paşaportul şi adeverinţa de naştere ale lui Nicolae Cananău era scris: “Născut în URSS”.
Care URSS? În 1919 Badicul Moldovenesc se afla în România Mare.
“Cu această minciună în paşaport tatăl meu a trăit toată viaţa, el ne vorbea de Basarabia ca de raiul pe pământ”.

Capuchihaie la Moscova
Fac cunoştinţă cu mai mulţi basarabeni deosebiţi la Câmpul Românesc.
Unul dintre ei se numeşte Alexandru Mursa din Chişinău.
Părinţii săi fuseseră angajaţi la Ministerul de Comerţ Exterior al U.RSS. Pe tatăl său, Condrea Mursa, profesor la Politehnica noastră, l-am cunoscut. Când soţii Mursa au fost trimişi să lucreze în Madagascar, Alexandru a fost luat de la bunica lui chişinăuiancă şi adus la Moscova, unde a studiat la o şcoală şi a locuit într-un internat al Ministerului de Comerţ Exterior, din clasa a VI-a şi până într-a X-a inclusiv. Era o şcoală specială pentru copiii care aveau părinţi ce lucrau peste hotare. De ce?! Pentru ca maturii să nu rămână “în străinătate”. Erau un fel de ostatici, ca la turci fiii de domni în evul mediu. Cu Alexandru mai studiau fii şi fiice de ambasadori, de angajaţi ai diferitelor ministere care lucrau peste hotare.
Erau sute de copii, un fel de “capuchihaie” la Moscova.
Când se întâmplase că rămăsese cineva dintre părinţii acestora în vreo ţară, copiii dispăreau din internat şi nu mai auzea nimeni de ei.

Dor de casă
Canada e o ţară a tuturor posibilităţilor şi naţionalităţilor.
Italienii au venit în Canada cu satele, cu străzile, cu clanurile lor: ca să nu le fie dor.
Şi unii basarabeni fac la fel.
Tamara Bagrin se află aici cu toată familia. Dar o macină dorul de Acasă. “Acasa mea e Acolo”.
Oleg Bagrin e medic la Toronto. Copiii lui vorbesc deopotrivă româna şi engleza.
Îmi povesteşte:
– Noi, basarabenii, fiind de două sute de ani puşi în situaţia de a ne apăra limba, avem mai multă rezistenţă în faţa canadenizării. Îl întreb pe un român sosit din România: “De ce nu vorbeşti cu copiii româneşte?” “Nu le trebuie româna, îmi răspunde. Vreau să uit cât mai curând de tot ce e România”. Basarabenii sunt mai tenaci. Aici statul, cu grădiniţa, cu şcoala, cu diverse acţiuni pentru elevi, îţi fură copilul. Dacă nu-i acorzi atenţie, ţi-l fac foarte repede străin…”.
90% dintre români se canadenizează. Doar vreo 10% rămân şi români, sub aspect lingvistic. Mai sunt şi dintre acei care, atunci când îşi aud copiii vorbind româneşte, îi plesnesc cu palma peste gură: “Să nu vă aud!”, crezând că le vor binele. Despre astea îmi povesteşte Dumitru Răchitan, preşedintele Asociaţiei Românilor de la Hamilton.

Confuzii patriotice
Mi se povesteşte despre Constantin Vişoianu, preşedinte al Comitetului Naţional Român din New York, cel care, ori de câte ori sosea la Câmpul Românesc, le vorbea mereu celor prezenţi despre “…românii de la Nisa pân-la Tisa”, în loc “…de la Nistru pân’la Tisa”.
Fostul ministru în guvernul României de până la 1944 mutase astfel ţara cu tot cu românii care o înconjoară ceva mai în interiorul continentului.

Capelă Ortodoxă
La Câmpul Românesc există o capelă din lemn, cu clopotniţă şi un loc pentru meditaţie, “cu un câmp energetic deosebit”, cu opt scaune cioplite din piatră de marele sculptor Nică Petre. Acelaşi sculptor e şi autorul unui basorelief al lui Eminescu de pe teritoriul acestei aşezări româneşti. Alături – un bust al lui Nae Ionescu, şi o troiţă din lemn ridicată în memoria poetului Aron Cotruş, care-l are ca autor pe Victor Cercel. Acesta a venit şi-n acest an la Câmpul Românesc cu dalta în geantă, parcă întrebând organizatorii: “Ce mai e de cioplit pe aici, pe la Dumneavoastră?!”
Pe teritoriul campusului se află şi o Rotondă a scriitorilor români din exil: Mircea Eliade, Horia Stamatu, George Donev, Horia Vintilă, Vasile Posteucă…
La Câmpul Românesc există şi o Capelă Ortodoxă. Aceasta îşi are uşile deschise zi şi noapte.
În zorii zilei de 15 iulie, când ajungem la ea cu Alexandru Goţea, un pui de iepure iese, fără grabă, din chiar altarul acesteia, dispărând în pădurile din preajmă.
…Se vede, acesta se rugase un pic mai înaintea noastră.
Apoi, părintele Dumitru Ichim oficiază o utrenie, acompaniate de trilurile a sute de păsări din pădurile care intră în biserică.
“Domnului să ne rugăm pentru poporul românesc din România, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa. Să piară taberele vrăjmaşilor neamului românesc”, zice preotul, ultima frază fiind una de psalm scris sau nescris încă.
Ce frumoasă e ziua care începe cu o utrenie, îmi zic după aceea.

La cascada Niagara
Prietenii de la Câmpul Românesc îmi fac un cadou de ziua mea de naştere: mă duc să-mi arate cascada Niagara.
Plătim câte 20 de dolari pentru a urca pe un vas care să ne poarte pe râu până la peretele de apă al cascadei. Ca noi sunt mii de persoane sosite din toată lumea, care aşteaptă să ajungă la această minune a naturii.
Spun prietenilor care ne însoţesc (Florin Cârlan, Alexandru Goţea, Iacob Cazacu): e suficient ca o ţară să aibă o cascadă ca asta, ca venitul naţional să-i fie asigurat.
Cascada Niagara nu poate fi povestită, ea trebuie văzută.
Noaptea, lumini curcubeice o împodobesc, umplând-o de frumuseţe şi mister. Aici poemul se aşterne singur pe file…
Părul tău pe umeri, seara,
Îţi cădea ca Niagara.
Păr de oarze şi de grâie,
Cobora pân-la călcâie.

Urmăream, prin frunza crudă
cum ieşea din pleata udă
umărul tău de zăpadă:
precum luna din cascadă.

Ochii tăi când, sub pleoape,
căpătau licăr de ape,
sărea luna ca o iadă
din cascadă în cascadă…

Lumina e un grai uitat…
Biserica ortodoxă românească “Sf. Ioan Botezătorul” din Kitchener îl are ca preot pe Dumitru Ichim. Părintele e şi poet, faţă de care literatura română din Ţară are o datorie: să şi-l recupereze ca pe unul dintre poeţii creştini cei mai profunzi.
“Lumina nu-i lumină,
ci doar un grai uitat…”
Biserica se află pe una dintre cele mai înalte coline de pe care se vede ca în palmă tot oraşul.
De 46 de ani, în Sala Socială, ridicată lângă biserică se desfăşoară Festivalul Folcloric Bănăţean, cu colective invitate din România.
Biserica mai are o sală încăpătoare “pentru Cenaclul Literar”, două stadioane, unul pentru fotbal şi un altul pentru handbal, şi o şcoală.
Ctitoria e pictată cu sfinţi români: Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Dumitru din Basarabi, Antim Ivireanul, Teodora de la Sihla, Daniil Sihastrul ş.a.
În Canada, în fiecare oraş ceva mai mare există şi câte o biserică ortodoxă românească.
Ca românii să se poată ruga Celui de Sus şi-n limba lor de acasă.

Forul Românilor de Pretutindeni
În Canada activează vreo cinci asociaţii ale românilor, vreo trei de-ale basarabenilor (conduse de Lia Popovici, Ala Mândâcanu, câteva – de-ale bucovinenilor.
Şi aşa în toate ţările unde sunt români.
În cadrul săptămânii Culturale de la Câmpul Românesc s-a discutat mult despre necesitatea creării unui For Mondial al Românilor, care ar aduna şi ar coordona activităţile celorlalte asociaţii. “Putem face mai multe pentru românii din Ţară, pentru Basarabia, Bucovina, Transnistria şi celelalte ţări, unindu-ne”, susţin vorbitorii. “Câmpul Românesc e un loc simbolic pentru toţi românii, el urmează să solidarizeze consângenii noştri din toată lumea”. “Fiind asociaţiile unite, vom fi mulţi, iar fiind mulţi vom fi puternici şi se va ţine cont de poziţiile noastre în diverse probleme”.
“În Canada, iniţial, apoi şi în alte ţări, Forul să unească asociaţiile românilor, basarabenilor, bucovinenilor pentru acţiuni comune, cele legate de Zile ale Limbii Române, 1 Decembrie, 27 Martie, Mărţişor, Eminescu…”.
“Să promovăm împreună Limba Română, cultura românească, Istoria României”.
“Mişcarea românească este la ora actuală mai puternică în afara graniţelor României”.
Se propune a se crea Forul Românilor de Pretutindeni – România Universal Forum, cu sediul în Canada, la Câmpul Românesc.
Florin Cârlan din New York crede că acesta trebuie să aibă drept model de activitate Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova.

Despre alegeri
Un român, Corneliu Chişu, a fost ales recent deputat în Parlamentul Canadei.
La Toronto, la alegerile pentru Parlamentul Republicii Moldova, au participat 315 votanţi, din ei 10% au votat pentru partidul comuniştilor.
În srutinul din 2005, Lia şi Victor Popovici, cum în Canada nu exista un centru de votare pentru R. Moldova, s-au deplasat tocmai la Washington, parcurgând cu maşina aproape 6 000 de kilometri, ca să poată vota pentru Parlamentul Republicii Moldova.
Şi când te gândeşti că unora dintre concetăţenii noştri li-e lene să parcurgă 2-3 metri ca să-şi exprime opţiunea.

Radu Dolgan, bravo!
La banchetul festiv de închidere a Săptămânii Româneşti, evoluează formaţia “Magic”, interpreta Lia Lungu din New York şi Radu Dolgan, liderul formaţiei chişinăuiene “Noroc”.
Radu Dolgan consacră concertul “despre o chitară şi un artist” memoriei tatălui său, Mihai Dolgan.
Basarabeanca Tamara Bagrin, prezentă în sală, cunoaşte pe de rost toate cuvintele cântecelor. Dar, am impresia, şi ceilalţi, peste 200 de români sosiţi la Câmpul Românesc de pe tot continentul american.

O mică Românie
Timp de aproape o săptămână de zile am avut impresia că am auzit inima României Reîntregite bătând la Câmpul Românesc din Canada.
Am plecat de la Câmpul Românesc cu convingerea că România înseamnă toţi românii. Inclusiv cei din afara ei.
Un basarabean care locuieşte în Siberia îmi spunea că, acolo unde sunt 2-3 români, e deja o mică Românie.
Am găsit “o mică Românie” şi la Câmpul Românesc.
Nimeni dintre cei care vin de pe tot continentul american ca să se întâlnească an de an în această localitate n-a părăsit Ţara de bunăvoie.
Dar fiecare îşi poartă dorul cu el.
Ca pe o povară. Sau ca pe o binecuvântare.
La serata de rămas-bun, toţi cei prezenţi s-au rugat împreună cu părintele Dumitru:
– Doamne, ajută Neamul Românesc de pretutindeni, oriunde s-ar afla, ar visa şi ar spera acesta. Fii cu el, acum şi-n vecii vecilor!
Acad. Nicolae DABIJA
13-19 iulie 2011,
Chişinău-Bucureşti-Toronto-Chişinău

Postat de: Ovidiu Creanga | 15 august 2011

Comunicat de presa

Comunicat de presă

În cadrul Săptămânii Internaţionale de Cultură, care s-a desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2011 la Câmpul Românesc (Ontario, Canada), reprezentanţii comunităţilor româneşti, sosiţi de pe tot continentul american, au dezbătut subiecte importante ale spiritualităţii româneşti, ale exilului românesc, ale legăturilor cu România, cu românii din Ţară şi din lume.
S-a accentuat în mod imperios necesitatea solidarităţii românilor din diaspora, a creării unui cadru de coordonare a acţiunilor asociaţiilor româneşti, a reactivării unor comunităţi anterior importante, a actualizării legăturilor dintre acestea şi crearea unui centru de consolidare şi orchestrare a activităţilor comune ale asociaţiilor româneşti.
“Avem valori comune, sărbători comune, dureri comune, rădăcini comune, doruri comune, s-a vorbit în cadrul dezbaterilor cu acest subiect. E important să ne ştim împreună, românii din întreaga lume, chiar aflându-ne departe unii de alţii. Fiind împreună cu fraţii şi consângenii lor din diaspora, românii din România, Basarabia, Bucovina, ţinutul Herţa, Transnistria îşi sporesc şansele lor pentru dreptate şi libertate”.
Pornind de la cele expuse mai sus, participanţii la manifestările Săptămânii Internaţionale de Cultură de la Câmpul Românesc au decis să creeze Forul Românilor de Pretutindeni – Romanian Universal Forum, asociaţie nonguvernamentală cu un Comitet de Conducere din care fac parte importante personalităţi ale comunităţilor româneşti. La o primă şedinţă a Comitetului de Conducere a noii asociaţii mondiale româneşti, preşedinte al Forului Românilor de Pretutindeni, cu sediul la Câmpul Românesc (Ontario, Canada), a fost ales dl Nicolae Dabija, iar dnii Liviu Cananău şi Iacob Cazacu-Istrati – vicepreşedinţi.
15 iulie 2011, Câmpul Românesc, Canada
ROMANIAN UNIVERSAL FORUM
Consiliul Forului Românilor de Pretutindeni

1. Dabija Nicolae, Chisinau, RM
2. Cananau Liviu, Kitchener, Canada
3. Cazacu-Istrati Iacob, Toronto, Canada
4. Carlan Florin, New York, SUA
5. Creanga Ovidiu, Toronto, Canada
6. Gherghina JOHN, Toronto, Canada
7. Popa Niculae, Florida, SUA
8. Popescu Mircea, Washington, SUA
9. Popescu Dumitru, Toronto, Canada
10. Ioniţă Romulus, Astoria, SUA
11. Ichim Dumitru , Kitchener, Canada
12. Goţia Alexandru, New York, SUA
13. Rachitan Dumitru, Toronto, Canada
14. Melenciuc Octavian, Toronto, Canada
15.Sandu Sindile, Kitchener, Canada
16. Davis Sanda, Burlington, Canada
17. Popovici Lia, Toronto, Canada
18. Filip George, Montreal, Canada-
19. Sasu Aurel, Cluj, Romania
20. Alexandru Mursa, Canada
21. Capatina Victor, Toronto, Canada
22. Revencu Alexandru, Toronto, Canada
23. Şerban Valeriu, Edmonton, Canada
24. Cioata Doru, Toronto,Canada
25. Vasiliev Ilie, Qwebek, Canada
26. Balasu Ceorge, Hamilton, Canada
27. Mihaela Moisin, Toronto,Canada
28. Florin Sandulescu, Toronto, Canada
29. Vasiliu George, Montreal, Canada
30. Costache Marian, Montreal, Canada
31. Panzaru Mircea,
. 32. Paun Virgil, Targoviste, Romania

În Canada, la Câmpul Românesc
(Jurnal)

La Câmpul Românesc, o localitate din provincia Ontario, Canada, Săptămâna Culturală din acest an s-a desfăşurat între 11 şi 16 iulie.
Câmpul Românesc este o mică Românie.
Aici mai bine de 45 de ani românii de pe întreg continentul american continuă să se întâlnească în fiecare vară.
Cei mai mulţi dintre ei au fost nevoiţi să emigreze după cel de-al Doilea Război Mondial.
Dar rândurile lor sunt completate de cei care au ajuns în Lumea Nouă după 1990, mulţi dintre ei fiind tineri.

Contra timpului
Ajung cu avionul de la Bucureşti la Amsterdam în dimineaţa zilei de 13 iulie. Decolăm din Amsterdam la 13 iulie, ora 11.00, şi aterizăm la Toronto, Canada, la 13 iulie, la ora 10.00.
Am mers contra timpului, ţinând cont de diferenţa de timp amendată de fusurile orare.
Avionul Boeing, care e o uriaşă casă zburătoare, e plin cu negri africani (la aeroportul din Toronto aveam să mă conving că sunt cu toţii cetăţeni canadieni). Unul dintre ei seamănă leit cu un consătean de-al meu, Aurel Cotorobai, cu deosebirea că şi-ar fi dat chipul cu vacs. Mă gândesc că soţia lui ar zice acelaşi lucru, crezându-l că vine acasă după ce a descărcat un vagon de cărbuni la gară.
Ne salutăm în avion ca doi cunoscuţi şi ne zâmbim ca nişte oameni care nu s-au văzut de mai mult timp.
Sunt întâmpinat la aeroport de o impresionantă delegaţie româno-basarabeană: Lia, Victor şi Sanda Popovici, Iacob Cazacu-Istrati, Tamara şi Oleg Bagrin, Boris şi Ilie Leu Vasilev, ziaristul Alexandru Tomescu, Adriana Todiraşcu, cu drapelele României şi Republicii Moldova, cu pâine şi sare. “Probabil, nici şefii de stat nu sunt întâmpinaţi astfel”, le spun prietenilor mei.

La Ovidiu Creangă
La “bojdeuca” lui cu trei etaje din centrul oraşului Toronto ne aşteaptă Ovidiu Creangă. “Bunelul” Creangă e cel care acordă anual zeci de burse pentru cei mai buni elevi ai unor licee din Republica Moldova şi Transnistria (tot R. Moldova): “Lucian Blaga” din Tiraspol, “Alexandru cel Bun” din Tighina, Vărzăreşti (strada principală din această localitate poartă numele lui Ovidiu Creangă), Nisporeni ş.a. Bătrânul mi se mărturiseşte: “Am nouăzeci de ani, şi l-am rugat pe Cel de Sus să mă ajute să ating suta, pentru că mai am multe lucruri de împlinit. În primul rând, să aduc România Mică (Basarabia mea) la România Mare”.
Discut cu “bunelul Creangă”, cum îi zice toată Canada vărzăreşteanului nostru, despre Basarabia de ieri şi de azi.
“Mi-e dor de Chişinău, oraşul tinereţii mele. Şi de Bălţi, unde mi-am făcut liceul. La Vărzăreşti trăiam la un canton, de multe ori, nopţile, câinii se certau cu lupii la gardul din sârmă ghimpată care-l înconjura”. Tatăl său, Vasile Creangă, era inginer la Direcţia Şosele şi Drumuri. Avea 42 de ani, când a fost omorât în bătaie la Chişinău, în ziua de 28 iunie 1940, de către bande bolşevice. Mama lui, Eleonora Pompilă, l-a crescut de una singură. “Eu am avut o viaţă plină, îmi mai spune Ovidiu Creangă. Am avut parte de toate: şi de zboruri înalte (am făcut inovaţii unice în România, mai şi eram persoana de încredere a Elenei Ceauşescu, pe care am ajutat-o să devină academician), dar şi prăbuşiri (pe timpul comuniştilor era să fiu împuşcat; li se năzărise că aş fi fost legionar). Nu e bine în viaţă să ai doar succese, ele te fleşcăiesc”, afirmă el, ca o concluzie. Ovidiu Creangă e optimist: epigramele sale fac voie bună şi altora.
Una autocritică?!
“M-am scremut, m-am opintit,
90 i-am împlinit.
Şi în pas de defilare
Merg spre sută, frăţioare!”
Consângeanul nostru se află în emigraţie de patru decenii. Casa lui e aici. Dar rădăcinile i-au rămas pe undeva pe la Vărzăreşti, pe la Chişinău, pe la Bucureşti.
“Dracu-a zis: “Eu am mâncare.
Hai veniţi! Am masă mare!
Hai veniţi! La voi e groaznic!
Şi ne-am dus la Dracu-n praznic!”
Recită şi râde: “Spiritul vioi mă ţine în formă. Trebuie să acceptăm şi bătrâneţea, asta fiind unica modalitate de a trăi cât mai mult. 90 de ani e o cifră, nu e jucărie… Eu am ieşit din perioada de garanţie. Dar nu sunt bătrân, sunt doar născut mai devreme”.

Canadieni prin adopţie
Când ajung la Câmpul Românesc, Igor Pădure mă întreabă:
– Când aţi venit?
– Ieri, zic. Iar ca să fiu amabil, îi pun aceeaşi întrebare:
– Dar Dumneavoastră?
– Acum 8 ani.
Igor Pădure e chişinăuian, absolvent al Liceului “Gh. Asachi”. E profesor de matematici la un liceu din London (o localitate de lângă Hamilton).
Un alt român, Bunescu, îmi povesteşte:
– Eu sunt în ţara asta de 17 ani. În fiecare zi îmi spun: plec mâine! Şi tot aşa, de 17 ani. E greu să vii aici, e greu să pleci.

“Marşul Basarabiei”
Imnul manifestărilor de la Câmpul Românesc începând cu inaugurarea lor, de acum aproape cinci decenii şi până azi, este “Marşul Basarabiei”.
Toţi cei prezenţi, oameni de diverse vârste, în sala încăpătoare a Centrului Cultural se ridică în picioare ca să intoneze:
“Az-noapte la Prut
Războiu-a-nceput,
Românii trec dincolo iară,
Să ia înapoi
Prin arme şi scut
Moşia pierdută astă-vară…”
Unii dintre cei prezenţi – bătrânul George Bălaşu ş.a. – îl cântă cu lacrimi în ochi.
Pentru prima dată în cadrul manifestărilor de aici are loc “Ziua Basarabiei”.

Omagiu exilului românesc
În cuvântul meu de salut, după ce am mulţumit organizatorilor pentru invitaţie, am menţionat printre altele:
“…În 1976, când a ajuns la Chişinău, Nichita Stănescu a spus: “Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea ca să ajung de Acasă Acasă”.
La fel şi eu: am făcut cel mai lung drum din viaţa mea ca să ajung din câmpia românească a Basarabiei în Câmpul Românesc al Canadei.
Am venit aici şi ca să prezint un omagiu exilului românesc.
Câteodată mă surprind la gândul – când îmi vin în minte nume de români celebri, ca Mircea Eliade, George Emil Palade, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi ş.a. – că în a doua jumătate a secolului XX, când comunismul a tăbărât peste Ţară, adevărata Românie s-a aflat în afara graniţelor ei.
Cel puţin, conştiinţa acesteia s-a aflat sau în diaspora sau în puşcării…”.
La masa rotundă “Basarabia ieri, azi şi mâine” participă prof. Paul Leu (Kenmore, Washington), Florin Cârlan, preşedintele Fundaţiei “Grigore Vieru” (New York), Iacob Cazacu-Istrati (Toronto), Lia Popovici, preşedintele Asociaţiei Canada-Moldova (Toronto), părintele Dumitru Ichim (Kitchener), George Filip (Montreal) ş.a.
Sunt lansate cărţile “Tema pentru acasă”, aparţinând subsemnatului şi “Stalin mi-a furat copilăria” de Boris Leu Vasilev.
Când îşi prezintă volumul de memorii, Boris Leu Vasilev afirmă: “Am scris-o mai mult cu lacrimi decât cu cerneală”.
Bătrânul deţinut al lagărelor staliniste a impresionat profund asistenţa prin mărturiile lui despre ce-a însemnat Gulagul pentru basarabeni.
Mulţi dintre cei prezenţi, trecuţi şi ei prin închisorile comuniste româneşti, ascultând experienţa tristă a basarabeanului nostru, se conving, a câta oară?!, că imaginaţia călăilor nu are limite.

Notiţe fugare
Citez câteva impresii despre conferinţă:
George Filip (poet, Montreal): “O astfel de conferinţă n-am auzit în viaţa mea. Am 72 de ani, profesorul Dabija mă cunoaşte, în cartea mea “Ţara din lacrimă” n-am pus hotare între pământurile româneşti”. Poeţii sunt apostoli, primiţi-i ca pe nişte apostoli”.
Florin Cârlan (New York): “În toată Europa nu există o suferinţă mai mare ca a Dumneavoastră. Ion Iovcev e un bulgar care luptă pentru românism la Tiraspol. Eleonora Cercavschi din Grigoriopol a fost decorată acum doi ani la Washington pentru românism. În 1995 lui Nicolae Dabija i s-a propus să fie ministru al Culturii la Bucureşti. “Nu, a zis poetul, eu trebuie să fiu pe baricade la Chişinău”. Urmează să ne visăm Ţara aşa cum o ştie şi Dumnezeu, trebuie să fim şi realişti, altfel, ne mănâncă iluziile”.
Alexandru Goţea (New York): “Azi sufletul românesc a renăscut la el Acasă. Basarabia are o misiune: să trezească Ţara”.
Elena Uils (Washington): “Un bosniac mi-a spus: România e zero fără Republica Moldova. Cele mai frumoase femei din lume sunt moldovencele”.
Dumitru Răchitan (Hamilton): “Am redescoperit azi Basarabia prin marii ei intelectuali”.
Grigore Culian (New York): “Ziua de azi mi-aminteşte de o alta. Eram în Piaţa Astoria din New York. Acolo ne-am adunat toţi românii, înainte de Crăciun. Când a prins să cânte Ştefan Hruşcă colinde, brusc a început să ningă. Ca şi cum colindele provocaseră cerurile. La fel, întâlnirile multaşteptate provoacă sentimente inedite”.
Preot Dumitru Ichim (Kitchener): “Am impresia că adevăraţii români se află în afara României, suferinţa naşte tărie şi luciditate”.
Ionel Gheorghina (Hamilton): “Câmpul Românesc a avut un scop: dărâmarea comunismului. Acum s-ar cere un alt program. Acesta ar putea fi solidarizarea românilor din toată lumea”.
Sandu Napa (Montreal): “Să facem un cadou de ziua de naştere a lui Nicolae Dabija şi să unim toate asociaţiile româneşti din Canada”.
Ovidiu Creangă (Toronto): “Basarabia e mai românească decât restul României”
Ş.a.
Între cei prezenţi la manifestările de la Câmpul Românesc sunt mai mult reprezentanţi ai mass-media româneşti din Canada şi SUA: Grigore Culian e directorul publicaţiei “New York Magazin”, Ştefan Străjeri e director la “Curentul Internaţional” (SUA), Puiu Dumitru Popescu e directorul publicaţiei “Observatorul”, care apare la Toronto, Alexandru Tomescu – al publicaţiei “Alternativa”, şi ea din Toronto, preotul Teodor Damian editează revista “Lumină lină” la New York, Felicia Stepan – publicaţia “Ziarul Plus”, care apare la Kitchener, tot la Kitchener părintele Dumitru Ichim tipăreşte revista “Rădăcini”, Ionuţ Dupleac e directorul revistei “Zig-zag român-canadian”, care se vinde la Quebec, George Sava e editorul hebdomadarului “Pagini româneşti” din Montreal.
Publicaţiile menţionate mai sus întreţin flacăra limbii române, informează românii de pe continentul american (numai în Toronto locuiesc peste 70 000) cu noutăţile din Ţară, încearcă să-i solidarizeze şi să-i facă să nu-şi uite rădăcinile.

Oameni-mărturii
Majoritatea oamenilor în vârstă care s-au adunat la manifestările de aici au avut de suferit din cauza regimului comunist.
Alexandru Goţea îmi vorbeşte de faptul că familia sa a adunat 30 de ani de închisoare comunistă: tatăl lui, unchi, mătuşi, verişori ş.a., care au făcut penitenţă în România.
Doru Cioată, pictor “suprarealist abstract şi impresionist-expresionist”, cum îşi zice dânsul, unul dintre marii artişti ai exilului, îmi spune: “Noi am plâns aici când a murit Vieru”.
Apoi îmi povesteşte despre părinţii săi care “au divorţat oficial de patru ori şi s-au recăsătorit de cinci ori”. Tatăl meu, după numele său Nicolae Savin, a făcut închisoare numai pentru faptul că după război a dansat cu nişte prieteni “Hora Unirii” la Iaşi. “Voi vreţi unirea Basarabiei cu Ţara”, li s-a imputat. Şi pentru un dans au înfundat, toţi “dansatorii”, puşcăria. Piaţa Unirii din Iaşi devenise pe atunci A Arcului, iar numele lui A.I. Cuza de pe statuie a fost marchelat. Se temeau şi de el. Ca şi de cuvântul “Unire”.
Liviu Cananău îmi vorbeşte despre tatăl său, Nicolae Cananău.
Născut în 1919, în România Mare, la Badicul Moldovenesc în Basarabia de Sud (raionul Cahul de azi), în paşaportul şi adeverinţa de naştere ale lui Nicolae Cananău era scris: “Născut în URSS”.
Care URSS? În 1919 Badicul Moldovenesc se afla în România Mare.
“Cu această minciună în paşaport tatăl meu a trăit toată viaţa, el ne vorbea de Basarabia ca de raiul pe pământ”.

Capuchihaie la Moscova
Fac cunoştinţă cu mai mulţi basarabeni deosebiţi la Câmpul Românesc.
Unul dintre ei se numeşte Alexandru Mursa din Chişinău.
Părinţii săi fuseseră angajaţi la Ministerul de Comerţ Exterior al U.RSS. Pe tatăl său, Condrea Mursa, profesor la Politehnica noastră, l-am cunoscut. Când soţii Mursa au fost trimişi să lucreze în Madagascar, Alexandru a fost luat de la bunica lui chişinăuiancă şi adus la Moscova, unde a studiat la o şcoală şi a locuit într-un internat al Ministerului de Comerţ Exterior, din clasa a VI-a şi până într-a X-a inclusiv. Era o şcoală specială pentru copiii care aveau părinţi ce lucrau peste hotare. De ce?! Pentru ca maturii să nu rămână “în străinătate”. Erau un fel de ostatici, ca la turci fiii de domni în evul mediu. Cu Alexandru mai studiau fii şi fiice de ambasadori, de angajaţi ai diferitelor ministere care lucrau peste hotare.
Erau sute de copii, un fel de “capuchihaie” la Moscova.
Când se întâmplase că rămăsese cineva dintre părinţii acestora în vreo ţară, copiii dispăreau din internat şi nu mai auzea nimeni de ei.

Dor de casă
Canada e o ţară a tuturor posibilităţilor şi naţionalităţilor.
Italienii au venit în Canada cu satele, cu străzile, cu clanurile lor: ca să nu le fie dor.
Şi unii basarabeni fac la fel.
Tamara Bagrin se află aici cu toată familia. Dar o macină dorul de Acasă. “Acasa mea e Acolo”.
Oleg Bagrin e medic la Toronto. Copiii lui vorbesc deopotrivă româna şi engleza.
Îmi povesteşte:
– Noi, basarabenii, fiind de două sute de ani puşi în situaţia de a ne apăra limba, avem mai multă rezistenţă în faţa canadenizării. Îl întreb pe un român sosit din România: “De ce nu vorbeşti cu copiii româneşte?” “Nu le trebuie româna, îmi răspunde. Vreau să uit cât mai curând de tot ce e România”. Basarabenii sunt mai tenaci. Aici statul, cu grădiniţa, cu şcoala, cu diverse acţiuni pentru elevi, îţi fură copilul. Dacă nu-i acorzi atenţie, ţi-l fac foarte repede străin…”.
90% dintre români se canadenizează. Doar vreo 10% rămân şi români, sub aspect lingvistic. Mai sunt şi dintre acei care, atunci când îşi aud copiii vorbind româneşte, îi plesnesc cu palma peste gură: “Să nu vă aud!”, crezând că le vor binele. Despre astea îmi povesteşte Dumitru Răchitan, preşedintele Asociaţiei Românilor de la Hamilton.

Confuzii patriotice
Mi se povesteşte despre Constantin Vişoianu, preşedinte al Comitetului Naţional Român din New York, cel care, ori de câte ori sosea la Câmpul Românesc, le vorbea mereu celor prezenţi despre “…românii de la Nisa pân-la Tisa”, în loc “…de la Nistru pân’la Tisa”.
Fostul ministru în guvernul României de până la 1944 mutase astfel ţara cu tot cu românii care o înconjoară ceva mai în interiorul continentului.

Capelă Ortodoxă
La Câmpul Românesc există o capelă din lemn, cu clopotniţă şi un loc pentru meditaţie, “cu un câmp energetic deosebit”, cu opt scaune cioplite din piatră de marele sculptor Nică Petre. Acelaşi sculptor e şi autorul unui basorelief al lui Eminescu de pe teritoriul acestei aşezări româneşti. Alături – un bust al lui Nae Ionescu, şi o troiţă din lemn ridicată în memoria poetului Aron Cotruş, care-l are ca autor pe Victor Cercel. Acesta a venit şi-n acest an la Câmpul Românesc cu dalta în geantă, parcă întrebând organizatorii: “Ce mai e de cioplit pe aici, pe la Dumneavoastră?!”
Pe teritoriul campusului se află şi o Rotondă a scriitorilor români din exil: Mircea Eliade, Horia Stamatu, George Donev, Horia Vintilă, Vasile Posteucă…
La Câmpul Românesc există şi o Capelă Ortodoxă. Aceasta îşi are uşile deschise zi şi noapte.
În zorii zilei de 15 iulie, când ajungem la ea cu Alexandru Goţea, un pui de iepure iese, fără grabă, din chiar altarul acesteia, dispărând în pădurile din preajmă.
…Se vede, acesta se rugase un pic mai înaintea noastră.
Apoi, părintele Dumitru Ichim oficiază o utrenie, acompaniate de trilurile a sute de păsări din pădurile care intră în biserică.
“Domnului să ne rugăm pentru poporul românesc din România, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa. Să piară taberele vrăjmaşilor neamului românesc”, zice preotul, ultima frază fiind una de psalm scris sau nescris încă.
Ce frumoasă e ziua care începe cu o utrenie, îmi zic după aceea.

La cascada Niagara
Prietenii de la Câmpul Românesc îmi fac un cadou de ziua mea de naştere: mă duc să-mi arate cascada Niagara.
Plătim câte 20 de dolari pentru a urca pe un vas care să ne poarte pe râu până la peretele de apă al cascadei. Ca noi sunt mii de persoane sosite din toată lumea, care aşteaptă să ajungă la această minune a naturii.
Spun prietenilor care ne însoţesc (Florin Cârlan, Alexandru Goţea, Iacob Cazacu): e suficient ca o ţară să aibă o cascadă ca asta, ca venitul naţional să-i fie asigurat.
Cascada Niagara nu poate fi povestită, ea trebuie văzută.
Noaptea, lumini curcubeice o împodobesc, umplând-o de frumuseţe şi mister. Aici poemul se aşterne singur pe file…
Părul tău pe umeri, seara,
Îţi cădea ca Niagara.
Păr de oarze şi de grâie,
Cobora pân-la călcâie.

Urmăream, prin frunza crudă
cum ieşea din pleata udă
umărul tău de zăpadă:
precum luna din cascadă.

Ochii tăi când, sub pleoape,
căpătau licăr de ape,
sărea luna ca o iadă
din cascadă în cascadă…

Lumina e un grai uitat…
Biserica ortodoxă românească “Sf. Ioan Botezătorul” din Kitchener îl are ca preot pe Dumitru Ichim. Părintele e şi poet, faţă de care literatura română din Ţară are o datorie: să şi-l recupereze ca pe unul dintre poeţii creştini cei mai profunzi.
“Lumina nu-i lumină,
ci doar un grai uitat…”
Biserica se află pe una dintre cele mai înalte coline de pe care se vede ca în palmă tot oraşul.
De 46 de ani, în Sala Socială, ridicată lângă biserică se desfăşoară Festivalul Folcloric Bănăţean, cu colective invitate din România.
Biserica mai are o sală încăpătoare “pentru Cenaclul Literar”, două stadioane, unul pentru fotbal şi un altul pentru handbal, şi o şcoală.
Ctitoria e pictată cu sfinţi români: Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Dumitru din Basarabi, Antim Ivireanul, Teodora de la Sihla, Daniil Sihastrul ş.a.
În Canada, în fiecare oraş ceva mai mare există şi câte o biserică ortodoxă românească.
Ca românii să se poată ruga Celui de Sus şi-n limba lor de acasă.

Forul Românilor de Pretutindeni
În Canada activează vreo cinci asociaţii ale românilor, vreo trei de-ale basarabenilor (conduse de Lia Popovici, Ala Mândâcanu, câteva – de-ale bucovinenilor.
Şi aşa în toate ţările unde sunt români.
În cadrul săptămânii Culturale de la Câmpul Românesc s-a discutat mult despre necesitatea creării unui For Mondial al Românilor, care ar aduna şi ar coordona activităţile celorlalte asociaţii. “Putem face mai multe pentru românii din Ţară, pentru Basarabia, Bucovina, Transnistria şi celelalte ţări, unindu-ne”, susţin vorbitorii. “Câmpul Românesc e un loc simbolic pentru toţi românii, el urmează să solidarizeze consângenii noştri din toată lumea”. “Fiind asociaţiile unite, vom fi mulţi, iar fiind mulţi vom fi puternici şi se va ţine cont de poziţiile noastre în diverse probleme”.
“În Canada, iniţial, apoi şi în alte ţări, Forul să unească asociaţiile românilor, basarabenilor, bucovinenilor pentru acţiuni comune, cele legate de Zile ale Limbii Române, 1 Decembrie, 27 Martie, Mărţişor, Eminescu…”.
“Să promovăm împreună Limba Română, cultura românească, Istoria României”.
“Mişcarea românească este la ora actuală mai puternică în afara graniţelor României”.
Se propune a se crea Forul Românilor de Pretutindeni – România Universal Forum, cu sediul în Canada, la Câmpul Românesc.
Florin Cârlan din New York crede că acesta trebuie să aibă drept model de activitate Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova.

Despre alegeri
Un român, Corneliu Chişu, a fost ales recent deputat în Parlamentul Canadei.
La Toronto, la alegerile pentru Parlamentul Republicii Moldova, au participat 315 votanţi, din ei 10% au votat pentru partidul comuniştilor.
În srutinul din 2005, Lia şi Victor Popovici, cum în Canada nu exista un centru de votare pentru R. Moldova, s-au deplasat tocmai la Washington, parcurgând cu maşina aproape 6 000 de kilometri, ca să poată vota pentru Parlamentul Republicii Moldova.
Şi când te gândeşti că unora dintre concetăţenii noştri li-e lene să parcurgă 2-3 metri ca să-şi exprime opţiunea.

Radu Dolgan, bravo!
La banchetul festiv de închidere a Săptămânii Româneşti, evoluează formaţia “Magic”, interpreta Lia Lungu din New York şi Radu Dolgan, liderul formaţiei chişinăuiene “Noroc”.
Radu Dolgan consacră concertul “despre o chitară şi un artist” memoriei tatălui său, Mihai Dolgan.
Basarabeanca Tamara Bagrin, prezentă în sală, cunoaşte pe de rost toate cuvintele cântecelor. Dar, am impresia, şi ceilalţi, peste 200 de români sosiţi la Câmpul Românesc de pe tot continentul american.

O mică Românie
Timp de aproape o săptămână de zile am avut impresia că am auzit inima României Reîntregite bătând la Câmpul Românesc din Canada.
Am plecat de la Câmpul Românesc cu convingerea că România înseamnă toţi românii. Inclusiv cei din afara ei.
Un basarabean care locuieşte în Siberia îmi spunea că, acolo unde sunt 2-3 români, e deja o mică Românie.
Am găsit “o mică Românie” şi la Câmpul Românesc.
Nimeni dintre cei care vin de pe tot continentul american ca să se întâlnească an de an în această localitate n-a părăsit Ţara de bunăvoie.
Dar fiecare îşi poartă dorul cu el.
Ca pe o povară. Sau ca pe o binecuvântare.
La serata de rămas-bun, toţi cei prezenţi s-au rugat împreună cu părintele Dumitru:
– Doamne, ajută Neamul Românesc de pretutindeni, oriunde s-ar afla, ar visa şi ar spera acesta. Fii cu el, acum şi-n vecii vecilor!
Acad. Nicolae DABIJA
13-19 iulie 2011,
Chişinău-Bucureşti-Toronto-Chişinău

Postat de: Ovidiu Creanga | 20 iulie 2011

Tunelurile dacilor ?

Tunelurile dacilor…?!?
Trasee secrete si drumuri pe sub munti, folosite inca de pe vremea dacilor? O simpla legenda sau …In fiecare zi, indiferent ca e vara, toamna, primavara sau iarna, sute de persoane vin sa traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur si simplu pentru munte, altii vin atrasi de legendele ce cuprind intreg tinutul Bucegilor. Iar altii vin in cautarea comorilor ramase prin pesteri, din cele mai vechi timpuri, asa cum spun legendele locale. Pentru ca in zona Bucegilor trece un lant de drumuri subterane, cunoscute doar de cateva persoane, la ora actuala. In vremuri de restriste, inca din vremea dacilor, obstile trimiteau femeile si copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau si porneau la lupta impotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte in alta a muntilor.
In anul 105 armatele romane conduse chiar de imparat, patrundeau in teritoriul dacilor, ocupind cetate dupa cetate. Era al doilea razboi si Traian era decis ca de data asta sa supuna definitiv Dacia . Din aceste considerente nu se grabea, preferind sa construiasca de fiecare data pe unde trecea cetati si castre care sa asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, intre romani si Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, in munti, pe loc deschis, la intilnirea a doua piriuri, s-a dat o lupta pe viata si pe moarte intre cele doua osti. Era sfarsitul toamnei. Dacii erau condusi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, dupa cucerirea Daciei, urma sa devina primul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost ingrozitoare si a durat toata ziua. Spre seara, balanta incepuse sa incline spre romani, din cauza numarului mare de luptatori de profesie pe care ii aveau.
La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost vazut cazind in lupta. Atunci dacii au inceput sa sovaie, vazind in asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca sa nu piarda de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere si… armatele dacilor au disparut in cateva minute ca inghitite de pamant. degeba au trimis romanii trupe in urmarirea fugarilor. Acestea se intorceau toate cu acelasi raspuns: in fata lor nu exista nici un fel de dusman…
A urmat o pauza de cateva zile, pauza care a fost cat pe ce sa salveze soarta regatului dac. Pentru ca, profitind de ea, Decebal a realizat o lovitura care a ramas in analele razboaielor: a incercat sa mute centrul operatiunilor la sud de Dunare, pe teritoriu roman. La vremea respectiva nimeni nu a putut intelege cum, in conditiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, intr-un interval de timp extrem de scurt – mai putin de 2 zile – sa strabata muntii Daciei, ajungind la locul de intalnire cu aliatii sai si trecand Dunarea ca sa atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din pacate, in urma unor tradari din rindul nobililor daci, Traian a aflat secretul miscarilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau muntii dintr-o parte in cealalta.
Dupa batalia de la Adamclisi cand fiecare dintre aliatii infranti ai dacilor se retrageau spre locurile lor de bastina, dacii condusi de Decebal au cazut in cateva ambuscade organizate de romanii care ii asteptau in tunelurile de trecere. Neasteptindu-se la asa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, putini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa. Dupa acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au ramas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai tirziu de domnitorii romani. Asa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.
Cei mai populari munti ai Romaniei sunt strabatuti de la un capat la altul de treceri subterane, putini fiind cei care cunosc existenta acestora.

Despre existenta tunelurilor aveau cunostinta numai sacerdotii daci si unii nobili, acestia din urma cunoscand doar anumite treceri strategice si nu pe toate. Ducand mai departe mostenirea spirituala a inaintasilor lor, preotii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pamant, secrete preluate de preotii crestini, paznici ai comorilor spirituale si nu numai, ale acestui popor si retransmise mai departe doar calugarilor virtuosi. Pentru ca aici, in interiorul Bucegilor, exista o parte din secretul existential al nostru, al romanilor, ca popor.
Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor si a celor de dupa ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rand. Acolo se antrenau ostile de elita ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din tara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la cimpie, unde antrenamentul calare se putea desfasura in conditii mai bune? Simplu. Pentru ca, in vremuri de restriste, tezaurul tarii era adapostit in tunelele din zona, iar ostile aveau ca sarcina prioritara, paza comorilor.
Mai mult, legendele locale vorbesc si despre existenta unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat si pastrat in zona de-a lungul a zeci de generatii de conducatori. Se spune ca fiecare din acestia trebuia sa sporeasca tezaurul pe durata domniei lui si nu avea voie sa foloseasca niciodata odoarele de pret din tezaurul sfant. Cei care nu au tinut cont de asta au fost loviti de un blestem cumplit, ei si familiile lor fiind risipite in vint. Se spune ca acest blestem a lovit cele doua ramuri conducatoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Draculestilor si cea a Danestilor, multi domnitori din aceste familii murind asasinati, ei si familiile lor, pentru incercarea de a folosi tezaurul tarii in scop personal.
In ultimii ani, in zona Bucegilor s-au efectuat masuratori energetice care au constatat existenta unor campuri de forta extraordinara si a unor treceri subterane care traverseaza muntii dintr-o parte in cealalta. Mai mult, aceleasi masuratori au aratat existenta a doua treceri subterane care merg din zona Bucegilor pana in apropiere de Pestera Ursilor din Carpatii Occidentali, acestea fiind intretaiate din cand in cand de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tuneluri nu strabat muntii haotic ci sub forma unor linii care configureaza imaginea unui lup imens, avand gura deschisa, ca atunci cand se arunca asupra prazii. Capul lupului este in Muntii Apuseni iar coada coboara pana in apropiere de Pietrosita, judetul Dambovita. Intrebarea logica este daca aceste treceri subterane au fost facute de mina omului sau daca au fost doar descoperite si folosite de oameni? Este o intrebare la care, deocamdata nu are cine sa raspunda. Poate doar misticii, care au avut curajul sa afirme ca totul a fost construit de Zamolxis atunci cand Marele Zeu a decis sa apere acest pamant sfant si pe cei ce-l locuiesc.

Postat de: Ovidiu Creanga | 16 iulie 2011

Interesant

România finanţează MOSSAD-ul ??

Concomitent cu distrugerea Serviciilor Secrete româneşti, se constată o tot mai mare prezenţă pe teritoriul României a unor forţe speciale externe care şi-au infiltrat agenţi în mai toate sectoarele strategice, inclusiv la nivel decizional. „Democraţiilor” vestice le-a stat în gît securitatea română pentru că, atîta timp cît a funcţionat contraspionajul autohton, acestea nu prea au avut curajul să acţioneze de o manieră atît de evidentă cum o fac astăzi. Şi pentru că aceasta trebuia să dispară definitiv, au forţat pînă la absurd factorii decizionali de după 1990 să se dispenseze de toate cadrele de informaţii active din perioada anterioară. Motivele au fost simplu de găsit şi s-au legat de aspiraţia României de a intra în blocul politico-militar NATO şi în Uniunea Europeană. Primul pas efectiv în această direcţie s-a făcut în mai 1992 şi a aparţinut masonilor români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui comandor Marcel Schapira (evreu) cu Fred Kleinknecht, reprezentant al masoneriei americane apropiate ordinului evreiesc B’nai B’rith. S-a lansat astfel ideea că intrarea României în NATO reprezintă o apropiere militară de S.U.A. şi, deci, o garanţie pentru stabilitatea unei economii româneşti de tip capitalist. Dar evreii sînt cei care au văzut cel mai mare avantaj în această angajare politico-militară. O ţară membră NATO face o serie de angajamente, atît publice, cît şi secrete, mai ales faţă de S.U.A., unul dintre acestea fiind aservirea parţială a Serviciilor Secrete ale respectivei ţări faţă de Serviciul Special Extern american (C.I.A.). Acesta este şi motivul pentru care, în 2002 (anul invitării oficiale a României de aderare la NATO), s-a pus problema dacă occidentalii din NATO mai pot accepta sau nu ca lucrători din fosta Securitate să fie ofiţeri ai S.R.I.. Şi ce şi-au propus au şi realizat, pentru că, începînd cu anul 2002, ofiţerii de Informaţii care lucraseră şi în Securitate puteau fi număraţi pe degete. În acest fel, şi-au creat condiţiile propice de acţiune pe un teren care devenea de acum cvasi-virgin. În afară de cele consacrate deja ca fiind cele mai puternice Servicii Speciale străine, FSB şi CIA, o prezenţă şi o influenţă tot mai mare a început să o aibă Serviciul Secret israelian Mossad. Cu subtilitatea specifică acestuia, s-a construit o reţea puternică de influenţă, care acţionează cu predilecţie în zona Ministerului Apărării Naţionale. Unul dintre cei mai importanţi pioni guvernamentali, direct responsabil de aceste acţiuni, este masonul Victor Babiuc, fost ministru al Apărării al României, al cărui nume de cod printre agenţii SPP era chiar Mossadiuc şi care se număra printre oamenii de legătură ai ofiţerului israelian Shimon Nahor (cel inculpat pentru trafic de arme). Legat de modul în care spionajul israelian obişnuieşte să se implice în desemnarea miniştrilor Apărării ai altor ţări este semnificativ celebrul episod, relativ recent, al războiului Israelului cu Siria. Astfel, Mossad-ul a reuşit, la un moment dat, să schimbe identitatea şi biografia unui evreu sirian pe care îl recrutase ca agent, pentru ca mai apoi să-l propulseze pînă în funcţia de ministru al Apărării al Siriei. De pe poziţia de şef al armatei siriene, acesta a transmis Israelului toate informaţiile „de front” în momentul declanşării atacului Siriei. Evident că ofensiva siriană a fost un fiasco, iar Israelul şi-a lărgit teritoriile. În 1998, în mediul analiştilor militari au apărut informaţii potrivit cărora, în urma unor tratative secrete dintre Turcia şi Israel, s-ar fi încheiat o Axă strategică Ierusalim-Ankara, care reprezenta o alianţă militară cu caracter ofensiv, îndreptată împotriva refacerii sferei de influenţă a Rusiei în Estul Europei şi în Balcani.
Pentru atingerea acestor deziderate, politicienii şi staff-urile Serviciilor Secrete din Israel şi Turcia ar fi declanşat o adevărată ofensivă, în scopul fărîmiţării statelor naţionale din Balcani, prima victimă fiind fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia. În paralel, cu acordul tacit al S.U.A. şi al Germaniei, se acţiona împotriva României, prin instigarea la obţinerea autonomiei Ardealului. Totuşi, în concepţia Serviciilor Secrete din cele două ţări, în acest acord (Axa strategică Ierusalim-Ankara) urmau să fie incluşi şi Bucureştii. În ceea ce priveşte România, Israelul era interesat atît de porturile strategice de la Marea Neagră (fie chiar şi pentru trupele americane), cît şi de viitorul spaţiu de complementaritate al Transilvaniei.
Anihilarea unei posibile alianţe ortodoxe, cuprinzînd Rusia, Grecia, România, Bulgaria, Serbia, se află, de asemenea, pe unul dintre primele locuri în planurile Serviciilor Secrete ale Israelului, cu binecuvîntarea S.U.A. şi a Germaniei. Dar, după cum s-a putut constata, Israelul este la fel de interesat şi de industria de armament a României. Nu mai este un secret pentru nimeni că o mare parte din industria de armament românească a fost sistematic distrusă după 1989, în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a fost acaparată de oamenii de afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine cunoscut: acela că printre cei mai mari traficanţi de armament din lume, probabil chiar în frunte, se află evreii. Cazul Shimon Nahor din România o demonstrează cu prisosinţă. După anul 1989, importurile româneşti de tehnică militară mediate de evrei nu au mers doar pe relaţia cu Israelul. Şi alte mari afaceri, precum Afacerea Dracula – Bell Helicopters – IAR Ghimbav Braşov (care era să ne coste aproape 3 miliarde de dolari americani), deşi veneau dinspre S.U.A., au fost intermediate tot de politicieni şi afacerişti evrei. În privinţa acaparării României ca piaţă de trafic şi de desfacere a industriei militare israeliene, o activitate excepţională a avut-o Serviciul Secret Extern al Israelului, Mossad. Una dintre companiile israeliene care s-au agăţat, efectiv, de gîtul industriei româneşti de armament este firma Elbit. Compania israeliană Elbit este o veche cunoştinţă a reprezentanţilor Ministerului român al Apărării. Societatea israeliană, reprezentată astăzi în România de fostul ministru ţărănist al Internelor şi Apărării, Constantin Dudu Ionescu, în prezent membru de vază al PDL, derulează contracte de zeci de milioane de euro cu structurile MApN. Numai în anul 2010, societatea israeliană Elbit Systems a furnizat tehnică de peste 48 de milioane de lei. Constantin Dudu Ionescu a fost angajat de israelienii de la Elbit la 6 ani după ce a părăsit ministerul, cu care aceştia aveau în derulare un contract în valoare de 350 de milioane de dolari, pentru modernizarea a 110 avioane MIG 21, semnat în 1993, pe cînd Dudu Ionescu era în funcţie. În cele din urmă, programul de modernizare a costat peste 500 de milioane de dolari, iar procesul de cosmetizare a avioanelor s-a încheiat în anul 2002, şi nu în 1997, aşa cum prevedea iniţial contractul. Constatăm astfel că fostul ministru Dudu Ionescu a gestionat şi el acest contract. Retehnologizarea MIG-urilor româneşti urmărea compatibilizarea avioanelor de luptă cu standardele NATO şi creşterea duratei de folosinţă. În acest moment, MApN a anunţat că flota aeriană de luptă este uzată şi că resursa de zbor a acestor avioane este aproape de epuizare. În urmă cu circa 7 ani, au existat semnale că prăbuşirea avioanelor militare româneşti, respectiv a MIG-urilor, ce cădeau ca muştele, ar avea legătură cu activitatea de sabotaj organizată de Mossad pentru a determina autorităţile române în materie să accepte implementarea sistemul de ghidaj electronic SOCAT, aparţinînd firmei israeliene Elbit System Ltd., în întreaga aviaţie militară românească.
În afară de faptul că, într-adevăr, sistemul SOCAT este în prezent introdus în toată tehnica militară aeropurtată românească (cu majora contribuţie a fostului ministru al Apărării din România, evreul mason Victor Babiuc), mai este un element demn de semnalat, şi anume faptul că un procent însemnat al afacerilor firmei Elbit vizează ţara noastră. În plan intern, majoritatea acestor afaceri au avut caracter infracţional şi s-au lăsat chiar cu condamnări pentru unii responsabili români (vezi Afacerea PUMA/I.A.R. Ghimbav – elicoptere militare, Afacerea AEROSTAR Bacău – avioane militare), dar ele nu au fost stopate, ci se desfăşoară şi în prezent în favoarea Israelului. Pe lîngă acestea, mai sînt de consemnat şi alte cîteva dintre „ciudatele” afaceri ale Ministerului Apărării din România, respectiv achiziţii din Israel.
Iată-le: Afacerea UZI – cîteva mii de pistoale mitralieră importate din Israel pentru Regimentul de Gardă; Afacerea LANCER – Elbit – AEROSTAR ELBA ELECTRONICS pentru modernizarea aparaturii de bord a „sănătoaselor” noastre MIG-21; Afacerea SĂGEATA – import de muniţie antitanc de la firma israeliană TAAS, în valoare de cîteva zeci de milioane dolari. O altă afacere antamată de firma israeliană a fost cea pentru modernizarea a 24 de elicoptere militare Puma 330, contract obţinut în 1995. Influenţa reprezentanţilor firmei Elbit s-a exercitat nu numai asupra reprezentanţilor Ministerului Apărării Naţionale, ci şi a celor ce gestionau averea românilor prin Fondul Proprietăţii de Stat. Astfel, la data de 21 mai 1997, a fost semnat contractul dintre statul român (prin Fondul Proprietăţii de Stat) şi Bell Helicopter Textron Romania Ltd. (cutie poştală creată de Bell-Dalas în statul american Delaware), pentru vînzarea a 70% din acţiunile I.A.R. Ghimbav (Braşov), contra sumei de 70 milioane de dolari. Acest contract avea, însă, o clauză – condiţie prealabilă cumpărării fabricii – ce prevedea că Ministerul Apărării Naţionale al României va cumpăra 96 de elicoptere Cobra, ce urmau să se construiască la Braşov sub numele de Dracula, după dotarea cu sisteme de ghidaj de către firma israeliană Elbit System, pentru ca şi evreii israelieni să aibă partea lor din ciolanul românesc, alături de cei americani. Ca şi în celelalte afaceri patronate în România de Alfred Moses, fost ambasador al SUA în România între 1994-1997, pe lîngă clienţii americani apar şi interese israeliene. Negocierile au fost purtate din partea română de Mirel Ţariuc (membru al Consiliului de Administraţie al F.P.S. şi secretar de Stat în Guvernul Ciorbea) şi Tudorel Dumitraşcu (reprezentantul statului român privind privatizările cu străinătatea, director F.P.S.), aceeaşi echipă, în esenţă, care s-a ocupat şi de privatizarea Hotelului Bucureşti. În ceea ce îl priveşte pe Mirel Ţariuc, acesta a declarat în presa de la acea dată că poziţia sa în aceste privatizări i-a fost dictată direct de la nivelul Preşedinţiei. În ceea ce îl priveşte pe Tudorel Dumitraşcu, acesta era cu adevărat prieten al evreilor. Înainte de a fi director la F.P.S., el fusese director general la Romaero – Băneasa, unde, împreună cu evreul Phillip Bloom, au dat societăţii româneşti de stat un „tun financiar” de 1 milion de dolari. După ce a devenit şeful Direcţiei Relaţii Internaţionale din cadrul F.P.S., Tudorel Dumitraşcu a continuat prietenia cu evreul Phillip Bloom. Pentru privatizarea economiei româneşti, direcţia sa din F.P.S. a deschis o reprezentanţă a statului român în Israel, condusă ca salariat al României de către un afacerist evreu provenind din Serviciile Secrete israeliene, Fredy Robinson (şi care astăzi deţine în România, printre altele, Cazinoul Vernescu şi Eurom Bank – fosta Bancă Dacia Felix). Tot Tudorel Dumitraşcu este cel care l-a însoţit, în 1997, pe şeful privatizărilor din România de la acea dată, Sorin Dimitriu, la Londra, la o întîlnire cu fostul şef al Serviciului Secret israelian Shin Beth, Sammy Ofer. Tot Dumitraşcu este cel care, în 1997, în numele statului român, a instalat ca preşedinte la cea mai puternică bancă românească, Bancorex, pe un evreu numit Ionescu (nume menit a-i ascunde identitatea etnică), în al cărui mandat s-a declanşat falimentul băncii. Revenind la Philip Bloom, acesta era unic acţionar al firmei „Global Business Group” (GBG), cunoscută în România drept „grupul oamenilor de afaceri pentru investiţii în Europa de Est”, cu sediul în Municipiul Bucureşti. Imediat după înfiinţare, 7 octombrie 1996, Bloom închiria un spaţiu în clădirea Ministerului Transporturilor, condus atunci de actualul preşedinte Traian Băsescu, spaţiu în care GBG urma să-şi desfăşoare activităţile comerciale – mişcare gîndită în primul rînd pentru credibilizarea societăţii atît pe plan intern, cît şi internaţional, dar şi pentru a se feri de „ochii indiscreţi”. În funcţia de director executiv al GBG a fost numită Diana Maria Voicu, fiica fostului procuror constănţean Marin Voicu, pensionat de la Curtea Supremă de Justiţie. La începutul anului 1997, politica GBG a început să dea rezultate, iar la Ambasada Statelor Unite la Bucureşti a avut loc o întîlnire confidenţială, la care au participat ambasadorul Alfred H. Moses, Phillip Bloom, Traian Băsescu, Jean Nachman şi Eyal Ofer. Întîlnirea era rezultatul acţiunilor de lobby întreprinse de grupul de afacerişti evrei coordonat de miliardarul Eyal Ofer, în vederea încheierii unor afaceri cu statul român. Ulterior, Traian Băsescu a dat curs unei invitaţii lansate de Ofer şi s-a deplasat în vizită la Londra, însoţit de Diana Maria Voicu, directorul executiv al GBG, pentru a-l cunoaşte pe miliardarul Sammy Ofer, tatăl afaceristului Eyal Ofer, fost şef al Serviciului Secret israelian Shin Beth. El era un evreu provenit din România, fost Horowitz, în prezent proprietar important în ţara noastră, prin intermediul unor firme-fantomă. Israelienii erau informaţi încă de atunci în legătură cu preferinţele lui Traian Băsescu în materie de „însoţitoare”, Diana Maria Voicu fiind o tînără blondă, suplă, 1,70 metri înălţime, cu un „şarm personal inconfundabil”. Este evident că Traian Băsescu a fost punctat la vremea respectivă de Serviciile Secrete israeliene, prin intermediul afaceriştilor evrei, în perspectiva eventualei sale accederi la funcţii decizionale în statul român. În prezent, contrar opoziţiei tot mai evidente din partea Casei Albe, Traian Băsescu primeşte sprijin israelian. Preşedintele israelian, Shimon Peres, aprecia în august 2010, după întîlnirea cu omologul român, că Traian Băsescu este unul dintre cei mai responsabili lideri ai timpurilor actuale: „Atunci cînd el spune da, este da. Atunci cînd spune nu, este nu”. La rîndul său, preşedintele Traian Băsescu a declarat, la finalul întîlnirii cu şeful statului israelian, Shimon Peres, că, „dacă va fi cazul, România va fi un partener loial al NATO şi al Israelului”.
Băsescu a răspuns astfel unui ziarist care l-a întrebat dacă România va pune la dispoziţia Israelului baze militare şi spaţiul său aerian în cazul unui conflict cu Iranul. Aceste fraze confirmă fără putinţă de tăgadă cine este stăpînul şi cine este sluga. Dar şi afaceriştii israelieni s-au bucurat de sprijin românesc. Şi nu oricum, ci de la cel mai înalt nivel. O dovedeşte situaţia incredibilă a aceluiaşi Philip H. Bloom, menţionat mai sus. Cu toate că a fost arestat de FBI, pe 13 ianuarie 2005, pe Aeroportul Newark din New Jersey, iar în martie 2006 şi-a recunoscut vinovăţia în faţa Tribunalului, fiind acuzat în solidar cu Robert Stein. Stein era fostul administrator al fondurilor de reconstrucţie pentru regiunea centrală şi de sud a Irakului din timpul Autorităţii Provizorii a Coaliţiei. A fost condamnat, în ianuarie 2007, de un Tribunal Federal din Washington, la 9 ani închisoare şi plata unei amenzi de 3,6 milioane de dolari, pentru luare de mită, spălare de bani şi trucarea unor licitaţii în favoarea lui Bloom. Acesta rămînea partener în cadrul firmei de consultanţă financiară Baltazar, Bloom & Pîrvulescu, în care era asociat cu vicepreşedinta GBG, Selena Pîrvulescu, şi cu fostul preşedinte al BRD, Bogdan Baltazar. Timpul a arătat că afacerile firmei Elbit în România nu au avut întreruperi, indiferent de forţa politică aflată la Putere la un moment dat, ceea ce demonstrează încă o dată suportul şi natura acestor afaceri. Astfel, actualul ministru al Apărării, Gabriel Oprea, a decis să doteze cu aparatură de război electronic cele 4 avioane americane de tip C 130 Hercules (construite între 1959 şi 1963), iar contractul, în valoare de 12,9 milioane de euro (17 milioane USD) fără TVA, a fost atribuit pe 20 decembrie 2010 firmei israeliene Elisra Electronic Systems, care va monta pe cele 4 avioane C-130 echipamente de avertizare şi protecţie la războiul electronic (EW – Electronic Warfare). Compania Elisra este o subsidiară a firmei Elbit Systems, care deţine 70% din acţiuni, restul de 30% aparţinînd companiei Elta, din cadrul IAI (Israel Aerospace Industries, a Ministerului Apărării din Israel). Montarea echipamentelor se ridică, deci, la peste 4 milioane USD/avion. Durata contractului, potrivit anunţului de participare, va fi de 48 de luni de la semnarea acestuia. Dar, în martie 2009, aceeaşi Elisra Electronic Systems a încheiat un contract similar cu Ministerul Apărării din Coreea de Sud, pentru montarea aceleiaşi aparaturi de război electronic pe cele 12 avioane C-130 Hercules din înzestrare. Contractul a avut însă valoarea de 25 milioane USD, adică aproximativ 2 milioane USD/avion, deci jumătate din costurile suportate de Ministerul român al Apărării. Elbit a mai primit un contract de aproximativ 15 milioane USD pentru modernizarea celor 31 de transportoare amfibii Piranha III C, contractate de la compania elveţiană Mowag în 2005, din care pînă în ianuarie 2011 au fost recepţionate doar 17 bucăţi, deşi livrarea trebuia încheiată din toamna anului trecut. Mai grav este că, după dislocarea primelor transportoare în Afganistan, au ieşit în evidenţă diferenţe între cerinţele operaţionale şi caracteristicile tehnico-tactice ale vehiculului, precum şi alte defecţiuni, ceea ce face ca transportoarele să zacă inutile în praful Afganistanului. Alte cîteva bucăţi sînt plimbate pe post de machetă pe la defilări, iar reprezentanţii MApN care au fost însărcinaţi cu semnarea şi derularea contractului ridică nepăsători din umeri. Marele cîştigător în cazul încheierii afacerii cu cele 24 de avioane F16 second-hand oferite de guvernul american Forţelor Aeriene Române ar fi fost tot Elbit. Pentru a le putea folosi, Guvernul român ar fi trebuit să cheltuiască aproximativ 1 miliard de euro. Din această sumă, aproximativ 800 de milioane ar fi reprezentat cheltuieli cu modernizarea, iar banii ar fi ajuns, evident, în conturile firmei israeliene. Dar influenţa Mossad-ului în România se demonstrează şi prin alte acţiuni generate de cadre active ale Serviciului de Spionaj respectiv. Astfel, Tonya Halpern, născută la 29 iunie 1948, în Bucureşti, în prezent cetăţeancă israeliană cu domiciliul în Tel Aviv, este unic distribuitor în România al produselor Kodak, prin firma sa, M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piaţa Unirii, administrată de partenerul ei în afaceri, israelianul Eliahu Rasin, cu care mai deţine Hotelurile Opera şi Central din Bucureşti. O leagă o foarte mare prietenie de Alex Bittner, pe care îl consideră ca pe un adevărat „frate”. Tonya Halpern a devenit rezidentă în România cu mulţi ani înainte de 1989, locuind într-unul din apartamentele Hotelului Bucureşti (în privatizarea căruia s-a şi implicat direct, alături de Alex Bittner), iar soţul său, Moshe, specialist în tehnica aviatică, este apropiat de firma israeliană Elbit System Ltd. Numele complet al firmei israeliano-americane pe care o reprezintă în România este Eastman Kodak, firmă care, alături de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM şi mai multe bănci evreieşti americane, susţine şi activează pentru organizaţia mondialistă Council on Foreing Relations (C.F.R.). Eliahu Rasin, născut la 24 octombrie 1947 la Tel Aviv (potrivit datelor din paşaportul său, este înregistrat la Registrul Comerţului din România ca om de afaceri), domiciliază în prezent în localitatea Rishon Le-Zion din Israel. El a dezvoltat în România o afacere piramidală, a cărei bază o reprezintă o cutie poştală cipriotă, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises Ltd, înfiinţat în august 1997, cu care controlează mai multe firme din România: Hotelurile Opera şi Central din Bucureşti, firma Sitraco, firma Nil Conimpex SRL, EuroConstruct & Development SRL şi Rom Integrated Computers Technologies SRL. Deţine, totodată, Hotelul Sinaia din staţiunea cu acelaşi nume, pe care l-a încredinţat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiţer în rezervă din Serviciile Speciale israeliene, născut la 3 iulie 1954 în Bucureşti. Tatăl acestui Rasin a fondat, împreună cu Bernard Shraer (asociaţi iniţiali), renumita bancă Leumi Le, din Tel Aviv. Sucursala băncii Leumi din Londra a vărsat în contul firmei lui Rasin, Monilen Enterprises Ltd., suma de 2,92 milioane de dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucureşti. Dar cel mai bun cunoscător al genezei şi misiunilor firmei Elbit este ministrul rus al Afacerilor Externe, Evgheni Lavrov. Acesta a confirmat, în mai 2011, expulzarea ataşatului militar al Ambasadei Israelului din Rusia, Vadim Liederman, care fusese reţinut după ce a fost prins în flagrant delict, pe 12 mai 2011, sub acuzaţia de spionaj industrial, potrivit cotidianului „Haaretz“. Ministerul israelian al Apărării anunţase expulzarea ataşatului militar, identificat în persoana colonelului Vadim Liederman. Într-un Comunicat difuzat în 12 mai a.c., Ministerul rus de Externe a confirmat că „ataşatul militar al Ambasadei israeliene, V. Liederman, a fost arestat pe 12 mai la Moscova, în momentul în care primea informaţii secrete de la un cetăţean rus”. „Dat fiind că acţiunile sale erau incompatibile cu statutul diplomatic al lui V. Liederman, Ministerul de Externe a protestat şi l-a declarat persona non grata”, precizează Comunicatul. O sursă din cadrul Serviciilor Secrete ruse a precizat că ataşatul militar israelian se ocupa cu „spionajul industrial”, ajutînd „companii israeliene din domeniul industriei militare”. „Kommersant“ notează, făcînd trimitere la presa israeliană, că adevăratul motiv al expulzării diplomatului este tentativa nereuşită a Serviciilor Secrete ruseşti de a-l recruta pe colonelul Liederman, care a emigrat din URSS în 1977, la vîrsta de 15 ani. Potrivit presei, el a locuit pînă atunci într-un oraş din Republica Moldova. Revenit în Israel, el a fost audiat de către reprezentanţi ai Ministerului israelian al Apărării, care au dorit să se convingă de faptul că nu a fost recrutat de către o ţară terţă. „Nezavisimaia Gazeta“ citează surse din Serviciile Secrete, potrivit cărora expulzarea ataşatului militar al Ambasadei Israelului la Moscova a fost legată strict de „spionajul industrial”. El „ajuta prea activ” unele companii israeliene pe piaţa rusă. Potrivit cotidianului „Vedomosti“, Liederman încerca să facă lobby pentru avioanele militare fără pilot ale companiei israeliene private Elbit, deşi o uzină din Ural asambla deja acelaşi tip de aparate pentru Ministerul rus al Apărării, sub licenţa IAI (Israel Aerospace Industries). Valoarea contractului este de 400 de milioane de dolari. Ceea ce am avut de demonstrat, am demonstrat. Toţi îşi bat joc de ţara asta. Toţi au venit aici să se îmbogăţească, nu să ajute. Abia atunci cînd se va înţelege acest fapt, România va putea spera la salvare. Acest lucru nu se va putea înfăptui decît dacă la Putere vor veni adevăratele forţe patriotice. Doamne, ajută să se întîmple cît mai curînd posibil acest lucru.

Postat de: Ovidiu Creanga | 16 iulie 2011

Quo vadis Romania

Diaspora si Reintregirea

Societatea civila pentru reintregirea Romaniei

Memorandum pentru Reintregire
Memorialul Patimilor Romanesti

ACCESARI
1,554 hits

VIZITATORI

ARHIVA
Selectează o lună iulie 2011 (1) iunie 2011 (7) mai 2011 (5) aprilie 2011 (4)

CALENDAR

iulie 2011

Lu

Ma

Mi

Jo

Vi

Du

« Iun

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

ARTICOLE RECENTE
Ranza basarabeanului
Destine tragice – Regele Mihai si Ion Antonescu
Quo Vadis, Romania?
Domnului profesor Ion Coja
Pt. Traian Basescu: “Tradarea” Regelui Romaniei

Top Posts & Pages
Ranza basarabeanului
Rusia in razboi cu Romania
Destine tragice – Regele Mihai si Ion Antonescu

ARTICOLE
Interventie la APCE
Organizatie politica a societatii civile
Zi Nationala pentru Victimele genocidului

COMENTARII

Catalin on Domnului profesor Ion Coj…

Catalin on Destine tragice – Regele…

Observator on Destine tragice – Regele…

Observator on Destine tragice – Regele…

dan on Rusine, domnule Basescu!

Ranza basarabeanului

Posted by Mircea Popescu pe iulie 14, 2011

Certuri peste certuri, aratat cu degetul spre Filat, spre Ghimpu, spre Lupu, spre mai stiu eu cine. “Filat nu-i in stare sa conduca” striga ba stanga, ba dreapta, ba chibitii de pe margine.
Dar oare faptul ca Filat nu poate conduce sa fie problema cea mare a Basarabiei, scuzati, a Republicii Moldova?
In Basarabia, nici Sfantul Petru, Doamne iarta-mi blasfemia, nu ar putea conduce.
Acolo, de la vladica la opinca toti cunosc politica, management, diplomatie, etc.
Toti sunt conducatori inascuti, toti sunt detinatorii adevarului absolut, toti sunt profeti (“V-am spus eu ca …”).
Si deoarece toti sunt conducatori, de aia nici nu vor sa se uneasca cu Romania unde poate ca nu vor mai fi prim-ministri, ministri, presedinti, parlamentari.
”Decat codas la oras, mai bine-n satul meu fruntas.” spunea inteleptul moldovean Creanga si acesta ar trebui sa fie motto-ul Republicii Moldova, care pe zi ce trece devine din stat un sat parapadit dintr-un fund de Europa.

Constantin Tanase vorbea de ranza moldoveanului, desigur referindu-se la basarabeni, dar ranza domniei sale il impiedica sa exprime adevarul ca Moldova se afla pe partea dreapta a Prutului unde au fost capitalele ei dintotdeauna. Iar ranza lui Dodon ca si a lui Voronin ii indeamna sa considere Chisinaul capitala imperiala a Moldovei Mari si a maretului popor moldovenesc separat de tiganii romani.

Situatia de instabilitate politica datorata framantarilor dintre membrii coalitiei de la putere este si ea rezultatul aceleiasi ambitii a fiecaruia de a ajunge fruntas in satul de peste Prut. De parca cineva, in lumea asta larga, sau chiar din ograda de peste Prut, da doi bani pe asemenea fruntasi nabadaiosi care nu-s in stare sa tina hamurile carutei basarabene pe care o considera masina de curse si pe care tot in santurile de pe marginea drumului o duc sperand sa ajunga la Bruxelles.

Publicat în Istorie | Lasă un comentariu »

Destine tragice – Regele Mihai si Ion Antonescu

Posted by Mircea Popescu pe iunie 27, 2011

Discutiile pe marginea exprimarii, cel putin nefericite, a presedintelui Basescu au ajuns la un un impas de comunicare intre diversele categorii de romani.
Unii il blameaza pe Rege pe baza de interpretari personale sau induse din diverse materiale de propaganda ale unor cercuri care din varii motive au de platit niste socoteli monarhiei si reprezentantului acesteia in viata, altii, printre care ma numar si eu, considera ca este Monarhia este singura institutie capabila sa asigure stabilitate intr-o tara in care inca mai troneaza ideea ca seful statului, ca “tatuc” al natiunii, trebuie sa taie si sa spanzure situindu-se dictatorial deasupra legii si institutiilor statului.
Subliniez, odata in plus, ca am un mare respect pentru Institutia Monarhica si pentru Maiestatea Sa.

Regele Mihai este cunoscut ca un om taciturn, care asculta dar vorbeste putin. Aceasta a fost educatia care i-a fost insuflata inca din perioada copilariei, destul de afectata de un tata ca regele Carol II, care si-a parasit sotia, familia pentru femei deochiate.
Mihai isi putea vedea mama, Principesa Elena doar de doua ori pe an de fiecare data cate trei saptamani cand o vizita la Parma. Si asta pe intreaga perioada 1930-1940.
Insasi faptul ca a fost numit Rege la varsta de 5 ani fiind tutelat de o regenta si a fost detronat trei ani mai tarziu de propriul lui tata, spune multe despre o copilarie nefericita.
Ca Rege, in a doua incoronare s-a trezit deja in momentul instaurarii dictaturii lui Antonescu, iar in perioada razboiului si pana la abdicare a fost de asemeni izolat pe plan intern (cu suport inconsistent si mai mult formal din partea unor partide aflate sub presiunea fie a lui Antonescu, fie a sovieticilor ocupanti cu acordul explicit al aliatilor americani si englezi) dar si pe plan international de catre puterile aliate care au lasat guvernarea Romaniei la cheremul Moscovei.
Cred ca pot spune fara sa gresesc ca Institutia Monarhica a fost subminata de Regele Carol II si de Conducatorul Statului, generalul / maresalul Antonescu, urmat in mod normal de dictatura comunista.
Practic incepand cu 5 Septembrie 1940, Regele a fost lipsit de absolut orice instrument de interventie in politica statului roman, neavand nici Parlament si nici Constitutie.
Singurul suport politic in toata aceasta perioada l-a avut din partea partidelor constituite in Blocul National Democratic doar pentru hotararea incetarii operatiunilor militare alaturi de Germania si destituirea, urmata de arestarea lui Antonescu. Desigur, a fost o lovitura de stat, deoarece nici in acel moment nu a avut instrumentele pentru a-l determina pe Conducatorul Statului care avea puteri discretionare sa ordone oprirea razboiului.

Antonescu ca militar de cariera nu s-a impacat cu politicianismul acelei epoci destul de imorala si atat de tulburi atat pe plan intern cat si international. De aceea a dispretuit partidele politice, regimul constitutional si chiar monarhia. A fost, daca vreti, un fel de Franco al Romaniei, care insa a pastrat forma fara fond si fara nicio putere a unei monarhii ostateca si complet lipsita de putere.
Antonescu a condus tara in intreaga perioada din 1940 pana in 1944 conform vointei lui exclusiv prin decrete, fara opozitie, fara consultare cu partidele, fara consultare cu Consiliul de Coroana.
In felul acesta si-a asumat voluntar responsabilitatea atat pentru succese ca si pentru greseli.
L-am admirat pentru celebrele cuvinte ” Ostasi, va ordon …!” si pentru tenacitatea cu care a urmarit reintregirea tarii. Limitele sale politice s-au vazut cand, in pofida avertizarilor si cererilor exprese ale liderilor partidelor politice de a se opri la Nistru, in stil cazon, Maresalul a considerat ca trebuie sa mearga mai departe alaturi de aliatii sai nemtii, fara sa se gandeasca la eventualele repercusiuni post belice pentru Tara.
Faptul ca mase de civili au fost evacuate in Transnistria (evrei, tigani) in timpul cat el singur a condus dictatorial tara, au constituit piese grele de acuzare impotriva lui Antonescu dupa incheierea ostilitatilor, deoarece, dupa cum este bine stiut, orice ordine date in razboi impotriva unor grupuri de civili sunt incluse automat de tribunalele internationale in randul crimelor de razboi.

Legat de arestarea lui Antonescu, acesta a constituit un moment, aparent criticabil din punctul de vedere al mandriei unui militar, dar necesar din punct de vedere politic in lipsa oricaror garantii internationale. Iar in acel moment, toate incercarile de armistitiu incepute pe langa Anglia si Statele Unite atat de partidele politice, de Coroana cat si de Antonescu au esuat, cestia fiind trimisi sa discute conditiile de incetare a operatiunilor militare numai cu URSS.
Nu vreau si n-am cum sa judec acest act, in conditiile in care trupele sovietice intrasera deja pe teritoriul tarii, Romania era in razboi cu Natiunile Unite si Germania in retragerea se apara pe teritoriul romanesc. In orice caz, nu a fost tradare nici din partea lui Antonescu, nici a Regelui care indemnat de partide a considerat ca pentru natiune este o solutie de supravietuire.
Au fost doua moduri diferite de apreciere a situatiei: una a mandriei barbatesti si eroismului romantic de genul “luptam pana la ultimul om”, si alta o gandire politica, responsabila pentru supravietuirea natiunii.
A fost gandirea politica gresita sau providentiala cu toti cei 50 de ani care ne-au afectat ca popor sub comunism, dar totusi nu incorporati in URSS, deci pastrandu-ne ca natiune?Sa nu uitam ca nimeni nu s-a asteptat ca aliatii, Natiunile Unite sa-si ia mainile de pe Romania pentru a o lasa prada bestiei sovietice.

La fel si actul abdicarii, este evident ca acesta s-a facut cu acordul tacit al aliatilor care au considerat deja ca se trasese Cortina de Fier peste care nu aveau interesul sa treaca fiind slabiti dupa razboi. Ca-i asa dovedeste si faptul ca la plecare Regelui la Londra pentru nunta Principesei Elisabeta (actuala regina a Angliei) cu Ducele de Edinbourgh, Mihai a fost sfatuit de ambasadorul britanic, printre altii, sa nu se mai intoarca in Romania, deoarece monarhia era pecetluita. In acel moment Romania si Grecia erau singurele monarhii din Europa de Est.
Pe 21 August 1945, Regele ii cere premierului comunist,Petru Groza sa demisioneze. Acesta, impotriva prevederilor constitutionale refuza fiind sprijinit de existenta armatei sovietice in tara. Regele intra in “greva regala” asteptand in zadar ajutorul americanilor si englezilor, care insa, dupa ceva ezitari recunosc guvernul comunist. In Iulie-Noiembrie 1947, izolarea internationala a Regelui se mareste si pe planul intern prin arestarea liderilor partidelor democratice de opozitie.
Urmeaza abdicarea fortata din Decembrie 1947.

Cam acesta a fost cadrul istorico-politic al acelor momente dramatice, in care Regele Mihai a trebuit parctic singur si izolat sa actioneze in intreaga perioada a scurtei si framantatei sale vieti de copil fara copilarie si fara familie si de tanar rege fara putere nevoit sa se supuna celor trei dictaturi: carlista, antonesciana si comunista.

In opinia mea, atat Regele Mihai cat si Antonescu sunt patrioti de mare tinuta, personalitati din Istoria Nationala marcate de destine tragice.

Publicat în Reintregirea tarii | 3 Comentarii »

Quo Vadis, Romania?

Posted by Mircea Popescu pe iunie 26, 2011

Mai exista oare popor român, sau este vorba de o grupare fara Dumnezeu, fara inceput si fara viitor?
Am ajuns oare ca pentru 30 de arginti sa ne vindem si Patria, si Fratii, si Limba, si Istoria?

”Ce ne trebuie limba daca nu avem ce pune pe ea?”, spune Iuda de dincolo de Prut si intreg puhoiul de “moldoveni” da afirmativ din cap si se leapada de frati incercand sa apuce niste maruntis din punga cu arginti moscoviti.

”Ce ne trebuie Basarabia si Bucovina sau românii pierduti prin lume?”, spun de pe malul drept al Prutului puzderiile de Iuda scursi ca niste valuri de lacuste pe la conducerea unei Românii ciopârtite chiar de catre cei care le-au azvarlit maruntisul.
Si cand raze de lumina se ivesc la orizont, apar alti Iuda care semneaza docili actele finale ale vanzarii de Istorie, de Neam si de Glie Stramoseasca. Ce nevoie mai avem sa scormonim trecutul prin care inaintasii au fost schingiuiti, si alungati, si facuti slugi pe pamanturile dintotdeauna ale romanilor dar care astazi apartin furilor? Ce nevoie mai avem de simbolul demnitatii natiei, de acel Tezaur care ne defineste si ca Neam, si ca Istorie? Ce nevoie mai avem sa ne zbatem pentru Insula Serpilor care nici macar prin acte internationale n-a fost a altcuiva, daca mai usor este s-o inchinam vecinului de la Rasarit? Ce nevoie avem sa ne certam pentru enclavele etnice din inima tarii, ca doar n-or pleca ungurii cu ele in spate la Budapesta?

In numele unui viitor si al unei natiuni fara trecut si fara memorie, politicieni români cu aere internationaliste ne cer sa ne uitam radacinile si sa ne lasam de izbeliste fratii. Conducatorii considera ca Istoria incepe cu ei. Ei sunt Inceputul, ei sunt noii Dumnezei, iar multimea fara opinie care-i urmeaza este turma lor. Nu mai avem nevoie de trecut. Noua religie este religia pragmatismului fara morala, fara traditie, fara simboluri, este religia negarii legaturii de sange.

Si in timp ce noi ne vindem interesele nationale, si demnitatea, si istoria, si glia, altii isi dau si viata pentru fiecare petec care inseamna pamantul stramosilor, sau provoaca valuri mondiale de compasiune si solidaritate in apararea memoriei celor de un neam si o traditie al caror sange a fost imprastiat de neoameni.

Iar poporul român, renunta nepasator la 2000 de ani pentru 30 de arginti.

Publicat în Reintregirea tarii | Lasă un comentariu »

Domnului profesor Ion Coja

Posted by Mircea Popescu pe iunie 25, 2011

Domnule profesor Ion Coja,

Cu regret, constat ca toata consideratia pe care v-am purtat-o s-a risipit astazi ca un nor de fum.
Invatatura din cartile cominterniste, carora le-a cazut prada actualul presedinte al Romaniei, a ajuns sa va joace si dumneavoastra feste si sa comiteti ca si Traian Basescu aceeasi impietate, nu numai asupra institutiei monarhice care a realizat Romania reintregita si moderna, dar si asupra Istoriei Nationale.

Nu voi recurge la limbajul inveninat si superior pe care-l afisati in fata unui biet reporter, ci voi incerca sa arat cu date si aspecte legale unde gresiti, in speranta ca veti regandi si veti retracta netemeinicia celor afirmate din respect pentru adevar si pentru Istoria Neamului.

Voi incepe cu o scurta trecere in revista a succesiunii evenimentelor din momentul numirii generalului Ion Antonescu in functia de Prim Ministru si le voi lega de cateva paragrafe definitorii din Constitutia din 1923 reinstituita pe 23 August 1944.
Sunt sigur ca nu va va fi greu sa intelegeti aspectele legale si morale.

Pe 4 Septembrie 1940, Regele Carol II il numeste Prim Ministru pe Ion Antonescu.
Pe 5 Septembrie 1940, Ion Antonescu il obliga pe Regele Carol II sa suspende Constitutia, sa dizolve Parlamentul si sa-i confere puteri supreme Primului Ministru, adica lui … Ion Antonescu
Tot in aceeasi zi, la ora 21:30, Primul Ministru cere o audienta la Rege si-i cere sa abdice.
Pe 6 Septembrie, Ion Antonescu se autointituleaza “Conducator al Statului”, Carol II semneaza actul abdicarii,iar printul Mihai este chemat sa depuna juramantul pentru incoronare.
In Constitutia din 1938 suspendata cu o zi inainte sunt stipulate conditiile constitutionale pentru incoronarea Regelui:
ART. 39
a) Regele este major la varsta de 18 ani impliniti.
b) La suirea Sa pe Tron El va depune mai intai in sanul Adunarilor intrunite urmatorul Juramant: “Jur a pazi Constitutia si legile Natiunii Romane, a mentine drepturile ei nationale si integritatea teritoriului”.
De fapt aceasta formula a juramantului este identica cu cea din Constitutia din 1923.
La incoronare, juramantul a fost schimbat de Primul Ministru, generalul Ion Antonescu, deoarece Constitutia fusese suspendata si Parlamentul in fata caruia trebuia depus acest juramant era dizolvat.
Mihai citeste noul juramant in prezenta a Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu si a Capului Bisericii Ortodoxe Romane care-i pune pe cap Coroana de Otel.
In consecinta, incoronarea avea loc numai in baza dreptului divin, nu constitutional, Mihai devenind Rege ca uns al lui Dumnezeu.
De aici, recurge si lipsa de puteri oficiale constitutionale. Regele era Sef al Statului lipsit de orice puteri oficiale, dar Primul Ministru, generalul Ion Antonescu in calitatea sa de Conducator al Statului era inzestrat cu puteri discretionarea (a se citi, dictatoriale).
Deosebirea este esentiala si raspunde de la sine intrebarilor retorice: “De ce nu s-a opus Regele actiunilor decretate de Conducatorul Statului?”
Desigur, deoarece nu avea instrumentele si prerogativele necesare.

Sa vedem cum se poate raspunde intrebarii: “Dece intreaga responsabilitate, revine Primului Ministru, maresalul Ion Antonescu?”.
Revenind la prevederile Constitutiei din 1923 reinstituita pe 23 August 1944 citim:
Art. 87
Persoana Regelui este inviolabila. Ministrii lui sunt raspunzatori. Nici un act al Regelui nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act.
Deci: Ministrii sunt raspunzatori, domnule profesor, nu Regele.
Orice act de Stat nu este valabil avand doar semnatura Regelui (este un fel de check and balance). Cum persoana Regelui este inviolabila, evident ca ministrul care a semnat este raspunzator. In randul ministrilor intra si Primul Ministru (adica Ion Antonescu).
Si acest paragraf trebuie retinut pentru a intelege de ce Regele nu l-a gratiat pe Ion Antonescu. Respectiv actul de gratiere ar fi trebuit contrasemnat de Ministrul comunist al Justitiei pentru a deveni valabil.
Art. 88
Regele numeste si revoaca pe ministrii sai. El are dreptul de amnistie in materie politica. Are dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materii criminale, afara de ceeace se statorniceste in privinta ministrilor. El nu poate suspenda cursul urmaririi sau al judecatii, nici a interveni prin nici un mod in administratia justitiei.
Deci: Regelui poate numi si revoca ministrii, deci si pe Primul Ministru. De retinut acest amanunt cand vorbim de destituirea si apoi arestarea lui Ion Antonescu din 23 August 1944.
Regele nu poate ierta sau micsora pedepsele in materii criminale ale ministrilor, inclusiv a Primului Ministru. De retinut ca acesta este si motivatia pentru care nu a putut comuta sentinta in cazul lui Ion Antonescu declarat criminal de razboi de un tribunal (nu discutam cat de drept a fost procesul).
Nu mai revin la conditiile care au dus la destituirea si arestarea Primului Ministru, maresalul Ion Antonescu pe care le gasiti pe blogul meu: http://mipopescu.wordpress.com
Tot acolo veti putea vedea si cu ce avere “imensa” a plecat Regele din tara: 3.000 dolari, 4 masini si o decoratie primita de la Stalin, contrazicand zvonul pe care-l prezentati dumneavoastra: “pensia viagera” a statului comunist roman. Dumneavoastra chiar credeti sincer ca regimul comunist care l-a silit sa abdice i-a dat bani sa supravietuiasca?

Acum problema cu Pelesul sta cam altfel decat incercati dumneavoastra s-o prezentati foarte revoltat.
Domeniul Regal Sinaia a luat fiinta prin cumpararea in 1872, cu fonduri personale, de catre Regele Carol I, a unui teren de 1000 de pogoane aflat in proprietatea Eforiei Spitalelor Civile, in apropierea Manastirii Sinaia, la Piatra Arsa din fostul sat Podul Neagului. Pe acest teren, Regele a construit Castelul Peles si a fost permanent atent ca nicio cheltuiala pentru constructia acestuia sa nu se faca din Lista Civila, ci din fondurile sale personale. Astfel, Domeniul Regal Sinaia nu a facut niciodata parte din Domeniile Coroanei (care intr-adevar apartineau Statului si erau puse la dispozitia Regelui ca sef de Stat).
Contrar zvonurilor, castelul nu a fost vandut statului roman pentru suma de 30 de milioane de euro.
Stiti dumneavoastra ceva despre 30 milioane de euro, dar tot din auzite si din potrivite dupa cum va convine.
In 2001, statul roman propunea 30 milioane de euro Regelui pentru a putea pastra castelele Peles, Pelisor, Foisor si celelalte cladiri de pe domeniu.
In 2006, statul roman este nevoit sa retrocedeze Regelui Castelul Peles.
Desi se afla in proprietatea privata a Casei Regale, Regele Mihai a decis sa pastreze pentru eternitate destinatia de muzeu a Castelului Peles, lasandu-l in circuitul turistic.
Castelul Pelisor va fi folosit de Familia Regala, in timp ce Castelul Foisor va continua sa fie dedicat protocolului de stat, pentru vizitele inaltilor oaspeti. In acest sens, s-a incheiat un Memorandum de intelegere cu Guvernul Romaniei.
Domnule profesor Ion Coja, credibilitatea se castiga prezentand adevarul prin dovezi, prin date concrete nu prin retorica populista. Acest fel de discurs incendiar poate ajuta pentru scurt timp pentru castigarea popularitatii mai ales printre cei care prefera sa ia de bune vorbele care zboara decat sa se informeze si sa analizeze evenimentele si faptele. Sigur, sunt multi care n-au avut in perioada comunista posibilitatea de a se informa, cum se pare ca-i si cazul dumneavoastra. Deci, pentru ei exista o scuza. Pentru dumneavoastra, ca si pentru presedintele Basescu nu numai ca nu-i o scuza, dar dumneavoastra deveniti periculosi deoarece sunteti lideri care prin autoritatea pe care o aveti contribuiti la mentinerea alienarii poporului pe care pretindeti ca-l slujiti.

Mircea Popescu
California
24 Iunie 2011

P.S. La numai 2 ani pe care-i implineati, in orasul in care v-ati nascut, Constanta, era inmormantat eroul aviator Mircea Popescu care a plecat voluntar si a cazut in razboiul sfant pentru eliberarea Basarabiei, erou decorat de Maiestatea Sa Regele Mihai I, mandru, dupa cum aratau scrisorile lui sa-si serveasca Regele si Patria.

Publicat în Istorie | 1 comentariu »

Pt. Traian Basescu: “Tradarea” Regelui Romaniei

Posted by Mircea Popescu pe iunie 23, 2011

Cateva date pentru cei care nu au avut ocazia sa cunoasca istoria abdicarii:
1921 – 21 Octombrie
– Printul Mihai se naste la Sinaia
1925 – Decembrie
– Carol II, renunta la tron
1927 – 20 Iulie
– Regele Ferdinand moare la Sinaia
1927 – 20 Iulie
– Regele Mihai I este incoronat, dar domneste sub regenta regala
1930 – 8 Iunie
– Regele Mihai I este detronat de Regele Carol II
1940 – 4 Septembrie
– Regele Carol II il desemneaza Prim-Ministru pe Ion Antonescu
1940 – 5 Septembrie
– Are loc “puciul” lui Ion Antonescu care cere Regelui Carol II (si obtine) :
– puteri discretionare
– suspendarea Constitutiei
– dizolvarea Parlamentului
– abdicarea Regelui
1940 – 6 Septembrie
– Regele Carol II abdica si pleaca in exil
– Regele Mihai este incoronat cu Coroana de Otel
– Nicodim Munteanu, Patriarhul Romaniei il unge pe Mihai ca Rege
– Regele Mihai I domneste ca rege absolut, de drept divin
– Regele Mihai I NU a depus juramantul pe Constitutie (suspendata)
– Regele Mihai I NU a fost aprobat de Parlament (dizolvat)
– Regele Mihai I NU are puteri reale (executive)
– Regele Mihai I este conducatorul armatei
– Regele Mihai I numeste si destituie Primul Ministru
– Ion Antonescu se autoproclama “Conducatorul Statului” cu puteri depline
– Partidele Politice cer (fara succes) lui Ion Antonescu sa nu depaseasca Nistrul
– Negocierile pentru armistitiu, atat ale guvernului Antonescu, cat si ale partidelor politice cu aliatii americani si englezi esueaza, acestia trimitandu-i pe emisari sa discute cu sovieticii conform intelegerilor dintre aliati de la Teheran.
– Ion Antonescu pregateste mobilizarea generala pentru continuarea razboiului alaturi de Germania.
– Partidele creeaza Blocul National Democrat si iau legatura cu Casa Regala pentru incheiere a armistitiului cu Natiunile Unite
1944 – 23 August
– Regele Mihai I il convoaca pe Ion Antonescu la Palat pentru a-i cere sa renunte la mobilizare si la
alianta cu Germania si sa incheie armistitiul.
– Ion Antonescu refuza, este destituit si apoi arestat
– Constantin Sanatescu este numit Prim-Ministru
– Constantin Sanatescu il preda pe Ion Antonescu comunistilor
1945 August – 1946 Ianuarie – Regele Mihai I intra in “greva regala” nesemnand decretele guvernului comunist, dar americanii, englezii si sovieticii il forteaza sa renunte la “greva”
1946 Mai-Iunie – Regele Mihai I nu are instrumentele de gratiere ale lui Ion Antonescu, deoarece prin Constitutia (reinstituita) documentul de gratiere trebuie contrasemnat (pentru valabilitate) de Ministrul Justitiei (comunist)
1947 – 30 Decembrie – Regele Mihai I abdica la cererea Prim Ministrului comunist Petru Groza sub amenintarea ca 1000 de studenti vor fi executati si tara va fi scaldata in sange (conform “Times”).
– Regele pleaca in exil, fiindu-i permis sa ia cu el: 3.000$, 4 masini (incarcate in doua vagoane) si decoratia primita de la Stalin (“Times).

Publicat în Istorie | 3 Comentarii »

Rusine, domnule Basescu!

Posted by Mircea Popescu pe iunie 22, 2011

M-am intrebat, oare ce l-a apucat pe Basescu sa faca acele afirmatii rusinoase la adresa Maiestatii Sale Regele Mihai pe care-l invinuieste de tradare a intereselor nationale si pe care-l numeste “sluga rusilor”?

Poate gresesc, dar m-am gandit ca este de vina educatia primita in familie, sau poate la cursurile de indoctrinare politica comunista.
La ori ce m-as fi asteptat, dar nu la o asemenea iesire nedemna, mai ales a sefului statului roman.

Si totusi, cred ca la lacunele sale educationale se adauga si smecheria politica, adaugand sarea si piperul populist in incercarea de a obtine capital politic din partea celor cu educatie rudimentara care n-au habar de istorie, de rolul Monarhiei romane in unificarea tarii, adica din partea acelora carora li s-a bagat in cap ca regele a plecat din tara cu nu stiu cate zeci de vagoane din “averea tarii”.
Nici nu ma mira daca ideologul lui principal este Tismaneanu.

Sunt curios, oare intelectualii care l-au luat in brate, l-au adulat si l-au sustinut facandu-se ca nu-i vad derapajele, se mai simtit solidari cu el, sau jenati vor continua sa-i justifice cu jumatate de gura comportamentul si gandirea?

Rusine, domnule Basescu!

Publicat în Istorie | 14 Comentarii »

Organizatie politica a societatii civile (IV)

Posted by Mircea Popescu pe iunie 20, 2011

Am asteptat rezultatul final al alegerilor pentru Chisinau mai ales pentru semnificatia votului dar si a consecintelor pentru viitorul teritoriului si populatiei de dincolo de Prut.
In adunarea comunistilor din Vinerea premergatoare alegerilor, Voronin a avut un singur mesaj: unirea fortelor moldoveniste pentru a pastra Chisinaul ca o capitala a unui stat suveran si independent, nu ca oras provincial al altui stat, referirea la Romania fiind evidenta.
Referitor la ideea de capitala, as aminti ca pe stema Consiliului Mondial Roman, pe fondul Romaniei intregite sunt figurate in mod simbolic trei “capitale”: Bucuresti, Chisinau (locul de unde a inceput procesul Intregirii prin Actul de la 27 Martie 1918) si Alba Iulia (locul in care s-a desavarsit Unirea Romaniei la 1 Decembrie 1918).
De aceea, lupta pentru Chisinau a fost simbolica, victoria reprezentand fie viitorul romanesc al capitalei Basarabiei, una dintre cele trei capitale de suflet ale romanilor, fie adevarata provincializare moldovenista si bantunastizare a Basarabiei.
Aceasta batalie castigata este doar primul pas, mai ales ca o noua inclestare cu fortele imperiale de la Moscova va avea loc peste cateva zile pentru Transnistria, adica pentru impunerea vointei de faramitare de facto a “statului suveran si independent” prin implementarea unei forme de federalizare.
Lupta electorala a lasat neobservat un eveniment de mare importanta, respectiv convocarea pe 25 Iunie a conferintei de constituire a Miscarii Civice “Anul 1812″.
Anuntul organizatorilor este putin confuz deoarece nu se intelege exact daca-i vorba de transformarea Actiunii “Anul 1812″ in miscare civica sau este doar preluarea denumirii “Anul 1812″.
Asa cum pledam in cateva articole, sper ca odata creata, “Miscarea” societatii civile sa-si propuna cucerirea unor locuri parlamentare prin voturile electoratului pro-romanesc si pro-unionist inselat de promisiunile unor partide care au oscilat populist pe marginea aceleiasi tematici.
Acest electorat va fi bine determinat, iar Miscarea Civica “Anul 1812″ nu va trebui sa faca compromisuri politice pentru a castiga puterea politica, rolul ei fiind de arbitru, inclusiv in actul guvernarii ca forta parlamentara al carei suport va fi conditionat de acceptarea unor masuri din agenda “Miscarii”.

Concomitent cu primejdiile federalizarii din Basarabia, in inima Romaniei, in Covasna, Harghita si Mures creste presiunea minoritatii maghiare sustinuta de Budapesta pentru crearea autonomiei pe criterii etnice, pas extrem de periculos in directia federalizarii si secesiunii conform scenariului Kosovo.
In paralel, o serie de politicieni din anturajul puterii au iesit la rampa pentru a condamna nationalismul retrograd al … romanilor.
Constienti de primejdie, romanii din cele trei regiuni au constituit Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures (FCRCHM) care lupta pentru apararea drepturilor lor in … Romania. Semnalele pe care acestia le-au trimis Parlamentului Romaniei au ramas fara reactie, propunerile FCRCHM nefiind luate in consideratie.
Solutia pentru echilibrarea si contracararea actiunilor separatiste prin auto-enclavizare etnica, incurajate inclusiv de exponenti ai puterii, poate fi aceea oferita de Miscarea Civica “Anul 1812″, adica transformarea FCRCHM tot intr-o miscare civica apeland la solidaritatea nationala a romanilor si castigarea prin alegeri a pozitiei de formatiune parlamentara.

Cele doua miscari civice, ca miscari nationale pot atrage si electoratul roman de peste hotare, si se pot ajuta reciproc pentru a deveni forte palamentare.
Este evident ca in aceasta etapa, clasa politica, partidele politice de pe amandoua malurile Prutului devin o frana in calea desavarsirii idealului national, fiind dispuse sa “se unduiasca” dupa cum bat vanturile dinspre Moscova sau Bruxelles.
Iata dece societatea civila romaneasca are datoria sa-si creeze organizatia sa cu rolul politic al intregirii si apararii integritatii nationale.

Publicat în Istorie | 2 Comentarii »

Iritarea Rusiei poate accelera reunificarea

Posted by Mircea Popescu pe iunie 11, 2011

Pe 8 Iunie, MAE rus a emis un comunicat extrem de taios care in limbaj diplomatic se numeste imixtiune in problemele interne ale unui stat strain, iar pe intelesul tuturor o amenintare voalata la adresa administratiei de la Chisinau. Practic, diplomatia rusa acuza Chisinaul de actiuni ilegale, adica de falsificarea alegerilor locale, cu bataie directa la confruntarea pentru primaria capitalei dintre reprezentantul PCRM, Igor Dodon si reprezentantul PL, Dorin Chirtoaca.
Reactia MAE de la Chisinau a fost prompta, considerand ca Moscova nu trebuie sa-si vare nasul in probleme care n-o privesc. Desigur, tonul a fost diplomatic-indulcit invinuindu-i pe rusi de lipsa de informare.

Doua zile mai tarziu, pe 10 Iunie cu ocazia omagierii zilei de 12 Iunie, Ziua Nationala a Rusiei, Ambasada Rusiei la Chisinau, prin ambasadorul sau Valerii Kuzmin, palmuieste guvernul Basarabiei prin recunoasterea titlului de ”sef al diplomatiei transnistrene” pentru Vladimir Iastrebceak invitat sa ia cuvantul in aceasta calitate de “ministru de externe” in fata intregului corp de diplomati straini acreditati la Chisinau.
Episodul a dus la retragerea in corpore a diplomatilor basarabeni aflati la receptia Zilei Nationale a Rusiei, acest gest reprezentand cel putin o declaratie neoficiala de reconsiderare a relatiilor cu Rusia din partea administratiei basarabene.

Daca la aceste doua episoade “oficiale” luam in considerare si schimbarea de pozitie a Ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov care acum “sugereaza” federalizarea Basarabiei, dupa ce in prealabil convenise cu omologul sau de la Chisinau, Iurie Leanca (conform afirmatiilor acestuia) ca reglementarea problemei transnistrene sa se puna strict in cadrul unei “tari integre”, atunci ne aflam in fata unei situatii inedite in relatiile Moscova-Chisinau care ne duce cu gandul la provocarile armatei ruse in retragere si a actiunilor comuniste din anul 1917 care au determinat si au accelerat marele Act al Sfatului Tarii de la 27 Martie 1918.
Si acum, ca si atunci, Chisinaul incepe sa simta amenintarea din ce in ce mai accentuata a unei Rusii care reactioneaza furios simtind ca pierde teren in fostele ei posesiuni.

Alegerile pentru Chisinau, dincolo de aspectul “bunei administrari”, reprezinta un moment crucial in razboiul identitar dar si geopolitic: Dodon reprezinta moldovenismul agresiv si anti-romanesc, promovand teoria Moldovei Mari, deci a conflictului deschis cu Bucurestiul, in timp ce Dorin Chirtoaca, in pofida unor ezitari datorate mai mult lipsei de experienta politica, este reprezentantul curentului pro-romanesc din Basarabia.
Semnificatia castigarii Chisinaului este extrem de importanta pentru destinul Basarabiei
Victoria lui Chirtoaca va reprezenta un moment de mare insemnatate, va reprezenta victoria fortelor pro-vestice, dar si pro-romanesti impotriva moldovenismului agresiv.
In acelasi timp, eventuala victorie a lui Dodon il va propulsa pe acesta in varful PCRM-ului, pozitie din care va putea sa reia politica ostila anti-romaneasca si consolidarea moldovenismului in Basarabia, implicit intoarcerea spatelui Romaniei si Uniunii Europene.
Constiente de aceasta perspectiva, partidele din AIE au decis sa faca front comun pentru mobilizarea electoratului in sustinerea tanarul Chirtoaca. In acest fel, are loc o regrupare definitiva a politicului basarabean creindu-se un pol contrar intereselor hegemonice ale Moscovei in regiune.

Faptul ca de Ziua sa Nationala, Rusia a trimis un semnal clar de sustinere a pretentiilor de suveranitate ale Tiraspolului poate duce la o reevaluare majora a pozitiei Chisinaului in relatiile cu Rusia pe care le poate vedea ca o reeditare a situatiei din 1917. Daca va urma si o declaratie oficiala de protest a MAE de la Chisinau, atunci se poate considera ca relatiile dintre cele doua capitale au ajuns la cota de avarie si doar o revenire rapida a Basarabiei la Romania poate contracara efectele nedorite ale viitoarelor presiuni economice din partea Moscovei cu grave tulburari sociale pe plan intern, bine exploatate de PCRM.
Si in timp ce Rusia ataca Basarabia pe toate fronturile, relatiile acesteia cu Romania devin capitale pentru supravietuire si pentru crearea unei infrastructuri economice compatibile si interconectabile, pas important pentru o integrare “din mers”.
Actiunile in forta necugetate ale Rusiei lasa o marja foarte ingusta de miscare pentru Chisinau care se va vedea nevoit sa accelereze procesul politic avand ca finalitate reeditarea acelui 27 Martie 1918 scris cu litere de aur in Istoria noastra nationala.

Exista doua mari semne de intrebare:
1. Se mai gasesc oare in Basarabia oameni politici de statura celor din Sfatul Tarii de acum 93 de ani?
2. Mai exista o societate civila de talia celei a anilor ’90 care reusea sa adune peste 1 milion de oameni in Piata Sfatului Tarii si sa impuna Tricolorul si Imnul comun “Desteapta-te romane”?

Publicat în Reintregirea tarii | 7 Comentarii »

Organizatie politica a societatii civile (III)

Posted by Mircea Popescu pe mai 15, 2011

Despre “intoleranta etnica”

Una dintre paradigmele atacurilor anti-romanesti este asa zisa “intoleranta etnica” a romanilor.
Aceste acuze vin tocmai din teritoriile romanesti aflate in centrul Transilvaniei (Covasna-Sovata-Mures) unde populatia majoritara este cea maghiara si sunt proferate fie de membrii UDMR organizatie parlamentara si guvernamentala, fie de grupari ale societatii civile revansarde maghiare care isi propun un program de “purificare” etnica a acestor regiuni.
Printr-o desantata propaganda sovina acestea cer nici mai mult, nici mai putin ca limba populatiei majoritare (maghiare) sa devina prima limba de comunicare si implicit oficializarea obligatiei ca orice locuitor al regiunilor respective s-o cunoasca daca doreste sa ocupe o functie publica (inteleg prin asta si a administratiei locale).
Despre intoleranta etnica a minoritatii maghiare aflata fara intrerupere la conducerea statului roman de peste 20 de ani, prin intermediul organizatiei sale representative UDMR pledeaza si faptul ca parlamentarii acesteia cer cu vehementa ca Art. 1 din Constitutia Romaniei sa fie modificat in sensul ca definitia de “stat national” sa fie schimbata in “stat multinational”, desi peste 89% din populatie isi declara identitatea romaneasca.
Afara de manifestarile ostile pe plan intern, reprezentantii UDMR isi extind politica sovina si pe plan international, cautand support atat la statul vecin, Ungaria cat si in Consiliul Europei prin vocea unor reuroparlamentari romani care reprezinta … tendintele anti-romanesti.
Astfel, Laszlo Tokes ales vicepresedinte in Parlamentului Europei la propunerea europarlamentarilor din Ungaria si cu sprijinul europarlamentarilor parteneri de guvernare face presiuni pentru crearea unor regiuni autonome pe criterii entice.
Primind replica pe masura din partea presedintelui comisiei de politica externa a Senatului, Titus Corlatean, sustinut de presedintele in exercitiu al Consiliului Europei, UDMR si-a schimbat tactica proiectand un plan de regionalizare a Romaniei cu o zona compacta maghiara, sambure al unei autonomizari de facto pe criterii entice si pas important pentru implementarea in Romania a scenariului cunoscut din Kosovo. Si paradoxal, acest plan se bucura de support atat de la Cotroceni cat si din Piata Victoriei.

Asemenea insistente provoaca frustrarea populatiei romanesti si incita minoritatea maghiara din Romania pentru producerea de incidente si provocarea unei stari de conflict capabila sa degenereze intr-un nou Kosovo.
Fata de aceasta situatie, in care organizatia unei minoritati nationale de numai cca. 6% din populatie ajunge sa dicteze viitorul Romaniei prin santajul politic al sustinerii unui partid de guvernamant minoritar, trebuie sa i se opuna politic o organizatie politica a societatii civile romanesti care sa-si ocupe si ea locul pe bancile Parlamentului.
(Va urma)

Publicat în Istorie | 1 comentariu »

Rusia in razboi cu Romania

Posted by Mircea Popescu pe mai 11, 2011

Cateva evenimente care au avut loc pe 9 Mai 2011 ar trebui privite mai atent deoarece reprezinta o escaladare fara precedent a atacurilor rusesti asupra Romaniei.
Se poate spune ca Rusia si Romania se afla in stare de razboi nedeclarat.
Iar terenul de lupta este din nou Basarabia. Pentru recucerirea Basarabiei Rusia arunca in lupta tot arsenalul.

Pe 9 Mai 2011, la Chisinau au avut loc manifestari inimaginabil de mari pentru aniversarea victoriei sovietice impotriva fascismului. Atata doar ca la celebrarea victoriei “invincibilei armate rosii” populatia rusofila si nostalgic comunista a fost incitata la acte de vandalism si de ura impotriva “fascistilor romani”.
Tot pe 9 Mai 2011, Patriarhia Ierusalimului rupe relatiile cu Patriarhia Romaniei.
Care-i legatura?

Reactivarea Mitropoliei Basarabiei a determinat Patriarhia Moscovei si intregii Rusii sa declare razboi Patriarhiei romane. In jurul ei, ortodoxia moscovita a atras cateva Biserici europene cum ar fi Bisericile Ortodoxe din Moldova, Polonia, Cehia si Slovacia, Serbia si Patriarhia Ierusalimului care au condamnat “hotia la drumul mare” infaptuita de Patriarhia Bucurestiului.
Mai mult, Patriarhul Alexei al II-lea primea o scrisoare de sprijin din partea Patriarhului Bartolomeu care sublinia ca infiintarea de noi eparhii nu se poate baza pe premize cu caracter nationalist.
Si iata ca in aceasta fatidica zi de 9 Mai 2011, are loc o adevarata declaratie de razboi religios prin ruperea unilaterala a legaturilor dintre doua Patriarhii Ortodoxe. Sa fie aceasta o noua schisma?

Moscova ataca in forta si foarte deschis.
La Chisinau, profita de o conducere aflata in deruta, o conducere ezitanta care nu stie daca trebuie sa-si pastreze privilegiile sau sa faca pasul cel mare de apropiere pana la contopire cu singura speranta de supravietuire, Romania.
Insasi partidele pro-romanesti oscileaza. PL de la o pozitie destul de ferma pro-romaneasca si pro-unionista a renuntat la diapazonul pro-unionist si ca urmare increderea romanilor basarabeni in aceasta formatiune politica s-a prabusit dramatic. Tanarul lider Dorin Chirtoaca face un gest absolut incredibil afisandu-si in dreptul inimii panglica armatei cotropitoare, fapt care desigur va mai scadea cateva procente din zestrea electorala a PL. De asemeni, nu este exclusa o distantare a Bucurestiului fata de o atitudine atat de cameleonica.
Sigur, Chirtoaca a dovedit ca nu este copt, ca nu este abil si nici nu are stofa de politician, in niciun caz de politician capabil sa apere interesele romanilor-basarabeni.

Pe plan extern, Moscova a trecut la o operatie de izolare a Romaniei, inclusiv a institutiei definitorii pentru spiritualitatea nationala, Biserica Ortodoxa Romana.
Si totusi, in vremuri de criza, cand fiinta nationala a fost in primejdie, romanii au actionat unit rezultatul fiind renasterea din cenusa asemeni Pasarii Phoenix. Sa ne amintim ca tocmai in cele mai tragice momente ale existentei Romaniei, ocupatia germana din 1917, cu un guvern retras la Iasi, cu o economie distrusa si cu perspective sumbre, basarabenii unindu-se cu Tara au adus acel balon de oxigen care a insemnat momentul de renastere si inaltare nationala.
Cum spuneam, razboiul pentru Basarabia inceput de Rusia poate si trebuie sa aiba efectul nescontat de Moscova, acela de regrupare a fortelor romanesti, de redesteptare a constiinteti nationale nu numai la Chisinau dar si la Bucuresti.
In Basarabia, actiunile de pangarire a simbolurilor nationale au starnit un val de frustrare si de furie populara capabile sa devina catalizator pentru unirea romanilor-basarabeni dar si a romanilor de pretutindeni pentru afirmarea si apararea valorilor romanesti.
Si cum fortele politice par a fi prea meschine, prea lipsite de curajul pasului inainte spre salvarea nationala prin Unire, atunci societatea civila romaneasca de pretutindeni are datoria de a actiona ca o forta politica constienta de viitorul Romaniei si de a misca societatea inainte pentru realizarea dezideratului nostru national, Reintregirea.

Publicat în Reintregirea tarii | 3 Comentarii »

« Intrări Precedente

Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Andreas09 by Andreas Viklund.

Older Posts »

Categorii